Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Marian Raicu - Un pelerin pe cărările poeziei

L-am cunoscut pe MARIAN RAICU în anii '90 când mi-a dăruit volumul Răsărit de duminică (Editura Eurotur-13-2000, 1990), volum pe care l-am crezut a fi fost debutul său editorial. M-am înșelat însă, căci, lecturând o revistă, am constatat că i se publicaseră, cu mult înainte de evenimentele din decembrie 1989 (de mirare!), alte patru volume de către edituri din afara țării, ba chiar și fusese premiat în câteva rânduri, tot în diaspora.
Deși, timp de trei decenii, nu ne-am mai întâlnit, de curând am trăit o mare surpriză când, revăzându-ne, mi-a dăruit ultimele sale două volume publicate la editura alexăndrineană Tipoalex (2020). Primul dintre ele, Țara exilului interior, este cel în care Marian Raicu „își are propria țară în care își trăiește exilul interior, experiența dobândită în acest spațiu imaginar” (Domnița Neaga) și în care sentimentul dominant este „iubirea în toate ipostazele ei, cu iluzii sfărâmate, cu speranță, durere și doruri” (Cornelia Rădulescu), iar, ca „poet prin vocație” aparținând de „o generație cu o biografie bulversată”, el „a știut să-și afle propriul destin, propria aspirație” (Romulus Toma), acelea ale „sufletului mare și generos al omului care iubește oamenii”, ale unui poet ale cărui creații „respiră spațiu și durere, visare și senzualitate, erotică și ură în același timp […], cu o sinceritate și candoare dată numai de un suflet cinstit” (Renato Zamfir).
Cel de al doilea, Suavul peregrin. Elegii, stă sub semnul simțirii și al unei „credințe ascunse care susține edificiul lumii noastre senzitive” (cum sună dedicația autorului), spațiu în care poetul a preferat ca idealurile sale spre absolut să urmeze calea „celei mai drepte cumințenii a unui călător singuratic”, lector împătimit al „cărților atâtor prieteni”, confrați de condei cunoscuți sau necunoscuți, din care a cules „frumuseți nemărturisite și complexe”, fiind și creatorul bogat la minte și la inimă, conștient de realizările sale lirice, care recunoaște, cu modestia omului superior, că „singura mea cruce consolatoare am așezat-o la răsăritul numelui meu tipărit pe câteva cărți” (Do it yourself!).
Adversar înverșunat al perioadei în care o parte a literaturii românești era aservită realismului socialist văzut, încă din volumul din 1990, drept „un muzeu ca o umbră / mereu presupusă vornicind” și numită „Rezervația leprei”, când „mareșali ai criticii / literare / se voiau predispuși / la îngăduință” (Love story), poetul salută cu entuziasm dreptul de exprimare liberă obținut odată cu evenimentele din 1989, un adevărat „Răsărit de Duminică”, momentul când poeții, a căror liră „a fost întotdeauna udată cu lacrimi” până atunci, „au tăiat cu spada cea mai dreaptă / a luminii / ochii florilor de sărutul zăpezii” și au surprins în creațiile lor „nemărginire și cer / chemare lină-n nelumină-/ interludiu peste colinele / glasului vindecării”. El însuși trăiește „miracolul pământean al Poetului” și se bucură că are libertatea de a-și clama, nestingherit, „furtuna sângelui” (Cu un cântec în inimă). În aceste momente, „întotdeauna / înveșmântat cu duhul iubirii”, creatorul „știe că sunt puține clipele / în care mai poate fi iubit / și poate de-aceea / singurătatea l-a ales VOIEVOD” (Poetul). Așa se explică afirmația din noul volum, potrivit căreia „singurătatea (poetului, n.n.) e veșnică, prăbușirile sunt fierbinți”, iar „moartea Voievodului de Cenușă dintr-un basm (imaginat de creatorul însuși, n.n.) nemaiauzit de nimeni este rostul botezului meu” (Do it yourself!).
O adevărată profesiune de credință este poemul ce dă titlul volumului, surprinzând condiția poetului, descendent al unor părinți trăitori în mediul rural („Eu scriu ca altă dată pe aripe de fluturi / scrisori fără cuvinte țăranilor din sat”), cu suflet ca floarea de crin, simbol al purității și al inocenței (semnificative și pentru titlul „Suavul peregrin”) cu care își amintește de timpul petrecut sub veghea mamei, timp imemorial în care „veșnicia clipei de tine mă desparte”, copilăria, vârsta cea mai fericită, aflându-se departe, dar rememorată ca una a colindării, fluturii însemnând instabilitatea, spiritul călător, sufletul dornic de aventură („Copil fiind mă-nveșmântam cu fluturi”), dar și ca una dornică de cunoaștere („și limpezeam în sensul fiecărui verb / izvorul din fântâna ce se urcase-n ciuturi / cu setea de lumină a unui tânăr cerb”), scormonind tainele mediului înconjurător („Plecam cu dimineața spre stelele mirării / peste câmpia firii la margine de sat”) pentru a găsi răspunsuri la toate întrebările, pentru a descoperi adevărul („o pasăre-a tăcerii”) despre tot ceea ce îl înconjoară (Copil fiind).
Pentru copilul de altădată, amintirea părinților rămâne sfântă și ființează tot timpul „peste umerii lyrei”, fiindcă „tata și mama” sunt „sfinții-aducerii-aminte” și vor dăinui „peste ultimul vers / scris cu lumină și fără cuvinte” (A zecea elegie). Înconjurat de dragostea și de căldura căminului părintesc, poetul trăia plenar bucuria cu care întâmpina, „cu sângele iernatic din flacăra ninsorii”, sărbătorile hibernale, stăruindu-i vie imaginea colindătorilor care, ca niște „Feți-Frumoși cu steaua vor lumina cerdacul / sub zodia miresmei”, întreaga natură participând la aceste momente memorabile, căci „cerul se desface adâncul să-i cuprind / și fulgeră albastru, de frumusețe, lacul …” (De iarnă).
El însuși, devenit tată, trăiește clipe de fericire nețărmurită („de-atâta veghe-mi-nflorise trupul / la ceas de împlinire și de dor”) când, ca „un semn trimis de ceasul frumuseții / prevestitor de lacrimi și sfială”, i se naște copilul mult dorit („copilul nostru a pornit în lume / călătoria lui sublimă și reală …”). Apariția acestuia în mijlocul universului familiei îi umple inima de dragoste, de fericire, de duioșie și încântare („Armura mea de aer și de vise / se prefăcuse tainic în vioară”), părându-i-se un înger care „purta pe umeri strălucirea lunii” (Copilul nostru). Este același copil „ce poartă-n sine taina întâielor scântei / din clipa sublimată a primului păcat”, copil căruia tatăl îi adresează o scrisoare cu care se deschide volumul, pentru că „lumina ta de grai” îi „încălzise ochii cu lacrime târzii” de fericire, convins că „nici un cuvânt nu tace la porțile rostirii” în ciuda timpului curgător care „cerne pe mugurii privirii / aceeași grea țărână cuprinsă de mister …” (Scrisoare către fiul meu).
Aceeași curiozitate și dorință de cunoaștere din copilărie îl însoțesc pe poet și la maturitate, când mintea și gândurile îi sunt pline de stări de aporie, de căutări ale absolutului, ale „neînțelesurilor” pentru a le pune în vers: „Iar gândul rătăcește prin pulberea lactee, / atâtea neînțelesuri își caută înțeles / dintotdeauna parcă, acestui ritual / i-adăugăm o șoaptă, i-adăugăm un vers” (Ploi lucide). În acest sens, modelul său într-ale poeziei, dascălul său neîntrerupt rămâne Eminescu, „lumina de Luceafăr, preacurată / și steaua dusă-n sferele de fum”, la al cărui geniu se închină „în somnul lyrei” și pe care îl omagiază cu inima plină de versurile sale, poetul-nepereche al cărui „drum” devine „marea mea zidire / esența unui orizont mai pur …” (Adeveresc un cântec).
Receptiv la tot ceea ce înseamnă viață, iubitor al tuturor semenilor săi, poetul își îndreaptă „gândul simplu, aducător de pace” spre binele acestora cărora le și dedică „poemul meu, adică acela care tace / în celălalt din mine spre cântec aplecat”, totul pornind din inima sa caldă unde „se rotunjește gestul și sângele anume / veghează-n dimineața legendelor ce tac …” (Veghe).
Ca și în celelalte volume, și de această dată descoperim în Marian Raicu un poet confesiv, dar și comunicativ, intrând într-un fel de dialog cu cititorul, prezența persoanei a doua fiind semnificativă în acest sens, realizând un fel de legătură lirică între ceea ce oferă viața și lumea ideală spre care se îndreaptă gândurile sale. Remarcăm sinceritatea cu care ne dezvăluie stările universului său lăuntric, meditația îndreptându-se spre lume, spre viață, spre oameni, precum și lupta cu propriul sine pentru depășirea dificultăților pe care destinul i le-a sortit.


NICOLAE DINA






Nicolae Dina    10/1/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian