Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Noul volum de versuri al lui Dumitru Cristănuș,

Parcurgând versurile noului volum al lui Dumitru Cristănuș, mi-am amintit îndemnul Magdei Isanos: „Şi-mi pare aşa ciudat că se mai poate/ găsi atâta vreme pentru ură/ când viaţa e de-abia o picătură/ între minutu-acesta care bate/ şi celălalt – şi-mi pare ne-nţeles/ şi trist că nu privim la cer mai des/ că nu culegem flori şi nu zâmbim/ noi, care-aşa de repede murim.” (Murim ca mâine). Un asemenea pământean ce cugetă neîncetat la destinul omenesc este negreșit poetul Cristănuș, care privește scrutător cerul, dorind să înțeleagă taina vieții și pe cea a morții, pentru că le urmărește dialogul zi de zi, chiar și la locul său de muncă, în Cimitirul municipal din Sibiu. O asemenea simplă localizare a inspirației nu ar fi suficientă, dacă ar lipsi talentul literar. Dar el, talentul, tocmai există și autorul nostru l-a cultivat pe îndelete, ucenicind din tinerețe pe lângă marii condeieri ai vremii sale. Cu emoție relatează Dumitru Cristănuș, spre exemplu, întâlnirile lui cu poetul Mircea Ivănescu la redacția revistei „Transilvania”, atunci când tânărul de atunci venea de la Reșița la Sibiu, oraș în care el s-a stabilit apoi. I-au rămas aproape însă bunii săi prieteni literari din Timișoara, Lugoj și Deva, care nu lipsesc de la evenimentele livrești pe care poetul s-a obișnuit să le organizeze în orașul de pe malurile Cibinului.
Cert este că poetul sibian trăiește într-o permanentă iscodire a tainelor existenței, continuând imperturbabil un drum început în 2015 cu Întemeierea somnului, și Morminte insomniace, din 2017, ( Editura Agnos, Sibiu ), în care prietenia cu moartea devine tot mai manifestă. Mesajul îmbrăcat în haina versurilor este ca fiecare să-și vadă de propria sa moarte, iar prin recul și de propria viață. În vol. Livada nopții din 2019 moartea apare obosită, îmbătrânind, lăsând omului șansa vieții într-o livadă a veșnicei înfloriri, cea în care se proiectează iadul și raiul.
Dacă George Bacovia, un clasicizat poet al cimitirului și al morții, scosese primele lui volume la distanță de câte un deceniu, Cristănuș ne-a obișnuit cu apariția unor foarte interesante volume la fiecare doi ani. Iată că în 2021 vine să ne ofere un nou volum, atât de năucitor intitulat Citirea oaselor. Lipsite de vreun titlu, versurile actualului volum compun împreună un amplu poem al meditației existențiale întins în vers liber, chiar și fără punctuație, pe 100 de file. Motoul cărții este desprins din Măștile Solitudinii de Costel Stancu: ”Mor în afara ta, moarte, / în timp ce înlăuntrul tău mă nasc/ și nu mi-e ușor să înțeleg graba aceasta...”. Prefața semnată de părintele profesor dr. Constantin Necula, el însuși un om de spirit cu o cultură enciclopedică în domeniu, poartă titlul Învelitoarea de piele, învelitoarea de oase. Socotit de prefațator “o altă Cântare a Cântărilor morții, volumul aduce cu “povestirile scurte ale lui Borges” sau cu “joaca lui Pablo Neruda în valul de cristal și fum de țigară al Oceanului care ne primește”. Alăturări onorante, fără îndoială.
Faptul că autorul mută lansarea noului volum de la cofetăria Erasmus, din centrul orașului, în Cimitirul municipal josefin, de vădită tradiție transilvăneană, nu este defel întâmplător. Rabindranath Tagore încuraja proiectul educării măriei-sale, copilul, în mijlocul naturii, în jurul unui copac, pe care învățăcelul îl înțelegea mult mai bine printr-un contact direct decât prin unul teoretic. Tot așa și poetul Cristănuș este decis să ne aducă într-un mediu anume și acolo, în centrul cimitirului, în capela cu vitralii și catafalc transformat în expoziție de carte, ca să ne facă părtași la o lectură sublimă, de data aceasta, nu a filelor de carte, ci cea a “oaselor”. Așadar, un spectacol unic în literatura noastră, unde tot la Sibiu Radu Stanca imaginase moartea care îl pândea din adolescență în cu totul altă optică, aceea a ciclului Ars doloris. Spicuind la întâmplare, Fata cu vioara, amenințată de moarte, printr-un blestem, cântă neîncetat, știind că oprirea din mânuirea arcușului îi va aduce sfârșitul, ceea ce se va și întâmpla. Poezia Sympozion, cu versurile unui decor somptuos, sfârșește cu strofa “Și-adormirăm și noi până-la urmă de vinul/Pe care în zori îndrăznisem să-l bem./ Doar paharnicul morții, el singur, seninul,/ Sta treaz, sus pe soclu, tăcut și solemn.”, distihul final fiind un laitmotiv al poemului. În Crinul negru, cu o imaginație funestă, Radu Stanca se închipuie îngropat de viu, căci “Paloarea mea de mort vă înșelase”, iar imaginea creată este una coșmarescă:” Și-acum, prieteni, iată-mă-n mormânt/ Treaz, învelit în giulgiuri de mătasă./ Mă zbat să scap, să ies de sub pământ/ Și vreau să strig-dar crinul nu mă lasă.” Motivul ce creează atmosfera poeziei Nocturnă (Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o -ncăpere...) este “mortul care umblă prin cetate.” Este evident că cu totul alt tonus este specific universului creat în volumul Citirea oaselor, ce se constituie drept un ciclu monocord, pivotând pe aceeași temă, dezvoltată simfonic în variațiuni surprinzătoare, de un inefabil uimitor.
Oasele devin la Dumitru Cristănuș canalele de transmitere a existenței. “Viii /sunt în oasele / morților”. Ca un nou Atlas, el însuși își asumă o responsabilitate anteică, atunci când proiectează o nouă aventură: ”am luat cerul/ pe umeri/ și ies în noaptea/pământului/ unde / lumina/ pe muntele albastru/ al flăcării/ va înflori” . Poetul se plasează într-o nouă livadă, în care izvorăsc lumini, unele ce au atributul regnului vegetal al înfloririi. Așadar, aici nu sunt luminile de pe comori, ca în proza lui Galaction, și nici cele blagiene, ale începutului de lume din ciclul de debut intitulat Poemele luminii. De altfel, nici pământul nu rămâne în fruntariile regnului mineral, ci se umanizează, personificat, căci el “își pune mâna/ streașină la ochi/ privind/ oasele-păsări/ cum zboară“. Oasele poartă esența existenței în toate ipostazele viului. În căutarea poetului, ele sunt o prezență ubicuă, devenind printr-o sublimare adevărate repere ale totului din care este făurită lumea lui: “îmbătrânesc / printre oase”, constată poetul cugetând.
El schimbă neobosit perspectivele și metaforele se ivesc năucitor, atunci când experiența sa devine livrescă, una încărcată de miraculos: ”cuvintele se așază/ fiecare în răsăritul/ unui vers/ mă simt un poem/ dedicat cuvintelor”. Așadar, o aventură a făuritorului de frumos care se identifică cu slovele ce întruchipează poezia vieții. În lupta cu vremelnicia existenței umane, el este un învingător: “ ies din timp/ în călătoria ninsorii/ pământul rămas/ captiv în oglinda lumii/ nu mă poate vedea/ sub talpa întunericului/ din dimineața/ lumânării stinse”. Triada viață -moarte -timp este proiectată cosmic în propriul său destin: ”distanța dintre moarte/ și viață sunt eu/ vorbesc din nou limba ceasornicului/ necunoscut stelelor”.
Geneza continuă sub auspicii cosmice: ”soarele/ din privirile pruncului/ nou-născut/ în trupul meu/ m-a lăsat fără replică”. Prezențe tutelare, oasele veghează miracolul unei asemenea experiențe de regenerare:” oasele/ râdeau fericite/m-au învins/ și eu/ nu am știut”.
Imaginea-pivot a universului său, oasele sunt comparate în debutul unui poem cu slovele, ca instrument al gestului poetic, este definitorie: “ înaintez/ printre oasele/ trupului meu/ ca printre litere/ și cuvinte/ moartea să fie doar un poem”. Ele, oasele, devin o entitate geografică a sinelui, comunicând cu reperele cosmicului: ”du-te mai încolo/ printre oasele mele/ îi spun cerului/ până răsare luna/ voi fi vindecat/ în tăcerea/ unei cununii/ a ninsorii”. Exercițiu ludic, în care el este “cel mai bătrân/ mort al morții”, versurile lui Cristănuș sparg tiparele imaginarului romantic printr-o permanentă schimbare prismatică:” moartea/ se întoarce vie/ în oasele mele/ și eu nu știu/ să mor/ să înviez/ sau să fiu eu/ însumi/ atât de senin/ pe cerul pământului/ îmbrăcând moartea/ în fotografia/ vieții”. Într-o altă poezie, rol auctorial joacă tocmai ele, oasele, căci noua confesiune nu depășește reperele imaginarului deja stabilit: ”mă duc / să iau o carte/ de pe un raft/ al cerului/ citesc/ tot ce au/ scris/ oasele despre/ pământ/ îmi privesc/ trupul/ ca pe un cimitir/ unde vin/ oasele/ să îmi dea/ de pomană/ lumina lor”. Oasele lui Cristănuș sunt luminiscente, regenerând puterile poetului. Sub cheia prospețimii descriptive stă și comparația din versurile” îmi imaginez/ muntele sacru/ al morții/ ca pe un surâs/ al cireșului/ înflorit/ când cireșul/ s-a închis/ în fructele-i coapte/ moartea adormise/ pe brațele/ mele de zăpadă”. Un gest de o tandrețe maternă, care nu poate să nu ne uimească. Familiaritatea poetului cu moartea, figurată și de Tudor Arghezi în poezia Și totuși, nu este o noutate a ciclului acestuia, ci la Dumitru Cristănuș o reperăm ca pe o constantă. Chiar atunci când oasele sunt proiectate pe pământul gropii, poetul nu rămâne prizonierul morbidității, ci el cosmicizează imaginea: ”pierdusem/ cheia nemuririi/ printre oasele/ din groapa/ săpată/ ca o fântână/ în cercul lunii”. Nu fără o undă umoristică este descrisă însăși moartea, umanizată printr-o personificare. Supusă ritualului omenesc al somnului:” moartea / dormea dusă/ în oase”.
Există la modul bacovian o repetivitate intensă a unor elemente descriptive, ce susțin dialogul morții cu viața: ”oasele/ mi-au spus/ că vor urca/ muntele sacru/ al morții/ fără trup/ pământul știe/ ce are de făcut/ un cerc roșu/ rotit/ în jurul gropii/ ne-a desprins/ de timp”. Repetițiile nu devin totuși obositoare datorită unei variații semantice mereu interesante. Mai exact, la Cristănuș, inedită este tocmai această ipostaziere a oaselor, care mediază viața cerului cu pământul, dobândind la un moment dat chiar și valențe mitice: „oasele/ știau că/ într-o vale/ de lumină/ între lună/ și soare/ se află/ ascunsă comoara/ unei lumi de aur/ atunci când/ ne naștem/ toți visăm/ să o descoperim”. Oasele devin un talisman al aducerii aminte, atunci când poetul se închipuie atingând “cu genunchii/ de pământ/ aerul gropii/ cu povara/ fericirii cerești/ pe umeri/ adun în poala/ cămășii de in/ țesută de mama/ oasele copilăriei/ să le dau/ de pomană/ morților/ în seara/ de colind”. Așadar, oasele fragede ale pruncului devin în optica poetului o ofrandă, dar implicit sunt și un liant între generații. Cu o salutară discreție, ce-i este caracteristică, Dumitru Cristănuș trimite la sărbătoarea cea mare care este Crăciunul, însă esențială rămâne meditația sa asupra existenței.
În spectacolul ludic imaginat, poetul se detașează de acest suport corporal: ”după ce am dansat/ cu oasele/ la sărbătoarea morții/ ne-am așezat/ cu cerul/ la masa de lut/ a întunericului/ resemnate oasele/ s-au despărțit de mine/ în alt timp/ al lunii”. Un verb vehiculat mai ales spre finele noului ciclu este cel al învierii, căci nu numai mâinile/ ațipite în soare/ au înviat”, ci chiar și oasele se supun ciclicității existenței, intrând într-o mixtură a mineralului cu vegetalul: ”au înviat/ oasele/ având cicatrici/ de iarbă pe ele”. În viziunea autorului, lumea celestă repetă în oglindă pe cea pământească. Într-o poezie “roata luminii/ zburdă/ pe un cer/ care seamănă/ uimitor/ cu pământul”. Iată un răspuns poetic dat celor care reproșau Bibliei că se ocupă numai de formele izbăvirii omului pe pământ și nu prezintă și viața ce ne așteaptă după moartea fizică. Exercițiul ludic al citirii oaselor are și o finalitate artistică:” mult/ mai târziu/ iarba verde/ ca primăvara/ mi-a deschis/ ușa gropii/ tot cerul somnului meu/ era topit/ în dimineața de rouă/ a unei poezii”.
Poezia finală dă cheia invitației noastre în spațiul unei capele mortuare pentru această lecție existențială majoră, pentru o lectură „a oaselor”, ca simbol al dialogului dintre viață și moartea pe care autorul o imaginează cu semnificativă condescendență, deosebindu-se de Radu Stanca, cel care se inchipuia chiar el cel îngropat de viu de către prieteni: „stau/ lângă sicriul/ gol/ uimit cum/ moartea mea/ a intrat/ în paragină”. Izbăvit de spaima morții, așa cum nu a putut fi Radu Stanca, autorul dă o notă optimistă mesajului transmis cititorilor de oase, căci “ușa capelei / mortuare/ e deschisă/ către cer/ pe pragul ei / câinele meu/ Roșu din lanț/ doarme dus/ într-o țară/ fără de nume”. Așa cum există o glie a spațiului celest, aici poetul descrie modul tonic în care “cerul pământului/ râde și lasă/ anume lumina/ să cadă/ peste cimitir/ afară se pornește/ un ropot de ploaie/ semn că pământul/ a înviat/ nu îmi rămâne/ decât să îmi văd/ în tihnă/ de oasele mele”. Așadar, oasele sunt chiar suportul dăinuirii noastre pe pământ, simbolul existenței înseși cu ciclurile lui inexorabile- viața și moartea.





Anca Sîrghie     9/25/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian