Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
… în numele celor „proscriși” , în numele Adevărului!

Iată o carte cu un titlu care „vorbește” de la sine, prin titlul ales de redactorul ei, Ileana Corbea-Florescu, dar, desigur, mai ales prin conținut, „în numele” celor care – astăzi – sunt tot mai des contestați, denigrați tocmai de către „șmecherii conjuncturii”.
Autorul, Nicolae Florescu – un scriitor care îmbrăcase adesea și haina jurnalistului (conștient că „gazetăria nu constituie pentru un critic și istoric literar o activitate colaterală sau secundară”) – își asumase sarcina și dreptul (conferit de activitatea de o viață!) de a vorbi/ scrie „în numele” celor proscriși. Cine sunt aceștia? Cititorul află parcurgând cartea alcătuită dintr-un sumum de articole (din Jurnalul literar), interviuri la radio ori în și (pentru) alte reviste, interviuri nepublicate, iar altele apărute, dar cenzurate de către redactorii cu teama de adevăr.
De fapt, volumul este structurat de redactor în patru capitole: I: Publicistica (deschis cu editorialul din primul număr al Jurnalului literar, 8 ianuarie 1990) și încheiat cu un articol din octombrie-decembrie 2012); II: Anchete și interviuri; III: Dialoguri esențiale; IV: Schițe de portret (în care sunt puse împreună cuvinte de firească apreciere pentru cel care a fost – și a rămas în istoria literaturii/ culturii noastre – Nicolae Florescu), semnate, printre alții, de Gh. Grigurcu, Virgil Ierunca, Barbu Cioculescu, Bujor Nedelcovici. „Deschiderea” (Prefața) îi aparține unei foste doctorande – și apoi colaboratoare, Dana Dad, după cum Ruxandra Mihăilă, „colega de Manuscriptum mai bine de două decenii”, lasă – simbolic – o ușă deschisă (chiar dacă aparent scrie numai o Postfață!) „Întoarcerii lui Aristarc”.
Și astfel, Nicolae Florescu, scriitorul care se revendica din Aristarc, criticul literar al Greciei antice, s-a „întors” pentru cititori cu pertinente analize asupra literaturii noastre, asupra unor scriitori români, deopotrivă din țară sau din exil, dar și asupra societății în care a trăit. Din capul locului, de la primul titlu al introducerii în articolele de publicistică, cel ales deschide perspectiva asupra stilului scrisului său, asupra „intervențiilor de atitudine intelectuală” din revista pe care a înființat-o, Jurnalul literar, continuatoare declarată a celei fondate de G. Călinescu, nu numai prin nume, cât mai ales prin deziderate și rol (readuse în atenție în interviul „cenzurat de Augustin Buzura la Curierul românesc”): „revenirea la tradiție, recursul la formele stabile ale spiritualității românești, regăsirea în deschiderea europeană spre valorile umaniste, pledoaria pentru o nouă renaștere culturală bazată pe dialogul intercultural, dar și pe schimbul de idei între culturile modernității.” (p. 205) Iată, pe scurt, dar extrem de clar conturat, însuși crezul sub care, de alfel, N. Florescu și-a pus nu numai noua serie a Jurnalulului, dar și întregul său scris, publicistic ori de critică și istorie literară, ideile cu care înțelegea să abordeze arena literară!
Atitudinea sa a fost totodată aceea a luptei împotriva imposturii, a „profitorilor de situații politice”, a „vorbelor goale”, a „filosofilor fără operă”, a „academicienilor analfabeți”, a „canaliilor”care își ascund propriul comportament ticălos prin atac. De altfel, Georgeta Drăghici, autoarea unui interviu radio (din 8 ianuarie 2011) îi definește perfect personalitatea prin „nevoia de a spune adevărul în care crede” (p. 253, s.n.) Un crez străbate astfel întregul volum, indiferent de forma pe care o iau textele (articole – nu de puține ori de analiză a situației politice din acel moment, politicul având, firesc, repercursiuni asupra culturii! – ori răspunsuri directe la întrebări ale unor reporteri) – exprimarea adevărului prin cuvânt, în condițiile fricii de adevăr!

Un capitol aparte, nu atât în structura volumului, cât mai ales în activitatea scriitorului și jurnalistului Nicolae Florescu, l-a constituit recuperarea literaturii exilului. O va afirma direct în dialogul cu Pavel Chihaia, el însuși un reprezentant important al exilului anticomunist: „unul dintre scopurile noastre esențiale, în momentul apariției revistei (Jurnalul literar, n.n.) a fost tocmai ideea recuperării masive și a reintegrării literaturii și culturii exilului în contextul mai larg și mai generos național românesc.” (p. 187) Și astfel, printre „dezideratele” – replică (și continuatoare ale Jurnalului călinescian), N. Florescu le enumeră în amintitul dialog: „conectarea problematicii teoretice și metodologice a istoriei literare românești în stadiul actual al cercetării europene, rescriere adevărată și integrală a literaturii și a tradițiilor culturale religioase, dezbaterea motivelor care au determinat exilarea unor importanți scriitori, fie în afara hotarelor țării, fie în interior prin reducerea la tăcere. Reintegrarea urgenta a literaturii exilului în cultura română.” În completare, el arată că aceste deziderate aveau scopul de a umple golul creat de comunism, pentru că „ruptura petrecută vreme de o jumătate de secol nu a făcut altceva decât să blocheze posibilitățile noastre de înțelegere integrală a evoluției literaturii române”, iar „scara de valori în felul acesta s-a modificat”. În plus, pe lângă modificarea canonului, reintegrarea literaturii/ culturii exilului „umple golul /.../ cu o serie întreagă de personalități care nu numai că nu și-au uitat țara, dar au restituit acestei țări în perioada grea de dominație comunistă adevăratul sens estetic” (p. 188, s.n.) Prin „reintegrarea prin „grila conștiinței patriotice”, prin readucerea „acasă” a operei lor s-ar ajunge astfel la o „reintrare în normalitate a vieții culturale românești.” (p. 22)
Citatele de mai sus sunt dintr-un articol din Jurnal, dar mai ales din interviul cu Pavel Chihaia. O parte însemnată din volum o formează chiar interviurile. Rolul acestora este de a lumina nu numai personalitatea/ experiența de viață/ atitudinea în fața vieții și a întâmplărilor trăite ori cunoscute ale celui invitat să răspundă, dar luminează, mai presus de toate, timpul în care a trăit. Nu de puține ori acest timp este (re)descoperit din unghiuri necunoscute (ori extrem de puțin știute) chiar de către contemporani. Una dintre aceste discuții (purtate, succesiv în timp) sunt și cele cu jurnalista de la postul de radio „Europa liberă”, Crisula Ștefănescu.
Adevărul despre scriitori ori despre „actorii” politici, despre un anume moment al vieții lor, dar, mai cu deosebire, explicând cu argumente, unele aspecte și atitudini blamate astăzi. Sunt de citat (și citit!) astfel fragmentele despre Sadoveanu și Călinescu, cărora li se contestă în prezent comportamentul, „pactizarea” cu regimul comunist, fără a li se pune însă viața și atitudinea în contextul istoric. Citind acest interviu se va înțelege pe deplin că cei care se cuvine a fi acuzați nu sunt decât victime. „Se trece cu vederea peste condiția, în fond esențială, a diferențierii obligatorii dintre profitori, deci aderenții la teroare, prin cedare liber consimțită, și victimele unui regim inuman, cărora colaborarea li s-a impus silnic, ca formă de supraviețuire", argumentează N. Florescu, autocitându-se chiar din cartea pe care i-a dedicat-o lui Sadoveanu. (Mihail Sadoveanu – între realitate și mit) Referindu-se și la atacurile concertate asupra lui Eliade, în articolul cu un titlu transparent – „Responsabilitatea cuvântului tipărit” – autorul se întreabă, generalizând (și aparent retoric!) „Cui folosește denigrarea valorilor culturii românești?” Răspunsul poate fi aflat citindu-i articolele de atitudine civică, dar chiar și cele cu temă strict literară ori răspunsurile directe din interviuri.
S-a scris adesea nu numai despre profesionalismul lui N. Florescu, dar și despre verticalitatea sa – ca om și ca istoric și critic literar. Barbu Cioculescu vorbea chiar despre „doi bărbați care conlocuiesc în Nicolae Florescu”, dar faptul că sunt „reuniți într-o singură ființă este un simplu detaliu într-o existență în care, unul dintre ei a trăit tot timpul sub estetic, iar celălalt sub aspectul etic, ambele existențe intersectându-se într-o remarcabilă personalitate.” (s.n.) Și tot despre „etică și estetică” „intim înlănțuite” va scrie și unul dintre reprezentanții exilului, Alexandru Herlea, constant colaborator al Jurnalului literar.
Între înțelegerea fenomenului literar (inclus totdeauna în contextul istoric) și valorile morale de la care el însuși nu s-a abătut nici ca om, nici ca scriitor, a fost în cazul său o armonie perfectă. „Eu mi-am respectat întotdeauna condiția. /…/ Am spus întotdeauna ceea ce aveam de spus. /…/ Mă întreb de ce fac toate eforturile astea? De ce facem eforturile astea?” Iar răspunsul pe care singur îl dă îi subliniază responsabilitatea asumată: „Să mai recuperăm ceva, să mai aducem ceva la lumină.”
„Salvarea valorilor naționale” a fost de altfel crezul profund după care și-a călăuzit existența și, implicit, scrisul, Nicolae Florescu. Și, din nou, relația între istoria propriu-zisă și istoria literaturii într-un timp în care sunt ignorați sau desconsiderați mari scriitori ori sunt acuzați de … naționalism. Și aceasta deoarece, în prezent, „Nu se mai aduce în discuție, cum ar fi fost normal, ideea națională, ci se vorbește de naționalism, de naționalismul românesc. Se face adică o trecere de la ceea ce ar fi fost normal să luăm în discuție pentru definirea spiritualității noastre etnice, a specificității noastre, adică de la ideea națională, la naționalism. Și asta este o gravă abatere de la adevărul istoric. Prin aceste etichetări cominterniste se produce o manipulare politicianistă foarte gravă a istoriei. Foarte gravă! Până și patriotismul, un sentiment firesc, ajunge să fie etichetat ca extremism de dreapta, naționalism.”
Nicolae Florescu a fost un mare patriot! O dovedește întreaga sa atitudine, verticalitatea și curajul de a spune adevărul, deopotrivă în viață, în răspunsurile tranșante la întrebările reporterului; o dovedesc toate studiile și cărțile sale (de mare valoare științifică).
Cu toată dezamăgirea celui care trăiește în lumea contemporană, mărturisește că el crede în cuvânt, căci cuvântul „poate învinge”. Cărțile în care intelectualul de mare clasă, om de știință și martor lucid (și implicat totodată), alături de mărturisirile sale din dialogurile spontane întreținute cu jurnaliști, demonstrează puterea cuvântului de a învinge timpul, de a se constitui în necesară depoziție asupra unor oameni și evenimente.
De aceea, nu o dată va afirma tranșant: „vreau ca să rămână consemnat./…/ Trebuie să spun toate lucrurile astea.” (s.n.)
„Martorul” lucid a înregistrat și spune. În propriile cărți sau în răspunsurile directe, concrete și cu o mare bogăție de informație, fie Crisulei Ștefănescu, fie lui Pavel Chihaia, Georgetei Drăghici, lui Marin Diaconu sau reporterului de la Curierul românesc (care nu a mai publicat interviul pretextând că în paginile Jurnalului era acceptată colaborarea lui Paul Goma!).
Și astfel, martorul timpului prezent devine nu numai analist (pe toate planurile, inclusiv cel politic), dar și acuzator, luptător cu ajutorul cuvântului împotriva falsurilor, a imposturii, a oportunismului în viață și în literatură, în cultură în general. Scopul: „Să nu-i lăsăm numai pe ticăloși să vorbească.”
În întreg scrisul său, așa cum făcuse în volumul Înapoi la Aristarc, de pildă, Nicolae Florescu cerea „o întoarcere la considerentul moral al criticii”, noi subînțelegând totodată, prin întreaga sa conduită umană și literară, așa cum direct, de altfel cerea, o întoarcere la „considerentul moral” al atitudinii intelectualului, al intelectualului intransigent, care nu accepta „istoria falsificată” (fie ea istoria propriu-zisă, fie cea literară).
De aici misiunea asumată pentru recuperarea/ restituirea literaturii exilului, a valorilor „călcate în picioare și batjocorite de comuniști în țară”, crez pentru care a militat și acționat concret prin cărțile sale, dar și prin revista Jurnalul literar ori editura cu același nume.
Un Om între oameni, un cărturar și o conștiință, l-aș numi pe Nicolae Florescu, iar cei care vor citi ceea ce el a scris „…în numele celor proscriși” îl vor cunoaște pe acest Om, pe acest scriitor lucid, ferm și drept, intelectual desăvârșit, având cunoștințe vaste și în varii domenii, preocupat de a dezvălui cititorilor adevărul și numai Adevărul.






Mihaela Albu    9/13/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian