Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Miniaturi - Lacrima olimpică sau Joaca de-a Nadia

Cei mai de demult ca mine își amintesc cu siguranță cum copii fiind stăteam cu ochii lipiți de televizor pe toată perioada olimpiadelor, purtați ca într-o lume magică de vocea, de informațiile și cunoștințele, de moralitatea lui Cristian Țopescu, campionul indiscutabil al competenței, dar mai ales al ‘fair play-ului’. Plonjam într-un univers al excelenței, al depășirii limitelor, al încercărilor și întrecerilor ce nici măcar nu știam că există, mereu în admirație, mereu în uimire, mereu convinși că mai mult de atât nu e cu putință. Emoție, tensiune, frustrare, mândrie națională, bucurie, dezamăgire, chiar supărare, dar mai mult decât orice încântarea de a vedea lumea întreagă adunată în jurul lacrimilor de fericire sau de tristețe ale celor mai puternici, mai atletici dintre noi.

Lumea întreagă adunată în jurul a ceea ce modernitatea a numit “olimpism”, “spirit olimpic”.

Jocurile, însă, nu au reușit niciodată să iasă din contextul social sau politic imediat, ele au reflectat de fiecare dată starea societății contemporane cu tarele, încordările, luptele sau progresele ei. De la exacerbatul naționalism nazist la încleștarea veninoasă între frontul estic comunist și lumea vestică, de la proteste prin gesturi simbolice la boicoturi severe, de la tehnologii tot mai avansate la scandalurile de doping, de la democratizare și deschidere spre diversitate la acțiuni teroriste, de la întristătoarele evidențe de corupție la ruina economică a orașelor gazdă și în cele din urmă la presiunea de a ține jocurile fără spectatori în îngrijorătoarea pandemie. Te poți întreba pe bună dreptate dacă mai sunt într-adevăr ”jocuri”.

Ele, în întregul lor, asemeni societății, au rămas dicutabile, impure, imperfecte, dar n-au încetat niciodată să scoată la iveală campioni excepționali, ’supraoameni‘, ‘eroi’ moderni ce ne impresionează până la legendă, fie pentru că au doborât recorduri ce păreau de neatins, fie pentru că au câștigat în ciuda tuturor adversităților, fie pentru că au reușit să se depășească pe ei înșiși în momentele cele mai grele, fie pentru că umanitatea lor a fost mai presus de medalii. Fiecare în felul său a schimbat iremediabil lumea, a creat momente sublime, incredibile care au marcat generații de-a rândul.

Sunt multe asemenea momente și cred că avem cu toții un pantheon personal și amintiri de neuitat. Pentru mine, și sunt convinsă pentru mulți alții, Nadia, Montreal, imposibilitatea tabelei electronice de a afișa nota maximă rămân de neegalat. Fetița aceea inocentă, cu ochi senini, dintr-un mic oraș românesc cucerind lumea fără să știe. A fost eroina incontestabilă a vremii mele. Ani de-a rândul joaca noastră favorită a fost ‘de-a Nadia’. Întindeam o pătură în spatele blocului pentru exercițiile la sol, bara de bătut covoare substituia paralele, bordura de ciment a străzii, bârna și spatele nostru îndoit, calul pentru sărituri. Prietena mea D. era mereu Nadia, doar era cea mai bună și Nadia în mintea noastră trebuia să câștige de fiecare dată. Ne jucam doar de-a perfecțiunea. Eu eram gimnastele sovietice, Ludmilla Tourischeva, Olga Korbut sau Nellie Kim, campioane și gimnaste incredibile și ele, dar nu ca Nadia. Când jucam pe echipe între blocuri, eram Teodora, iar Nadia și Teodora erau invincibile.

Nu ne-am mai jucat de-a Nadia și Yelena Davydova și nu pentru că Nadia ratase, a cucerit și atunci nenumărate medalii și pentru noi rămânea oricum cea mai bună, dar mai crescusem, lumea devenise mai complicată și nu mai era de joacă. Dar nu mică mi-a fost surpriza să o descopăr pe campioana rusă într-o sală de antrenament din Oshawa când mi-am dus fetele la câteva ore de gimnastică. Ceilalți părinți nu îmi înțelegeau agitația, entuziasmul, doar lumea vestică nu a participat la olimpiada de la Moscova din 1980. Dar i-am telefonat în seara aceea prietenei mele poate neîntâmplător strămutată și ea pe coasta vestică a Canadei.

Sunt nenumărate povești din acestea în fiecare colț al lumii. Pentru noua generație? Momiji Nishiya, Sky Brown, fetițele de 13 ani ce au dominat concursul de skatebord, Quan Hongchan adolescenta de 14 ani ce a atins perfecțiunea la săritura de la platfomă, Ahmed Hafnaoui, tânărul marocan de 18 ani care a pornit de pe ultimul loc, fără nici o șansă în cursa de 400 de metri liber la înot și a câștigat, fotbalistele canadience care au câștigat într-un duel dramatic medalia de aur, completul atlet canadian Damian Warner care a stabilit un nou record olimpic la decathlon...

Ies cu acest gând la plimbarea de seară în parcul din vecinătate. Agitație maximă pe terenurile de baseball, o tânără alergând determinată și cu ‘stil’ urmată de tatăl ei pe bicicletă care ne surâde complice. Parcul de skateboard duduie de lume, zăresc două mogâlețe cu puțin mai înalte decât placa plonjând fără frică pe valul de ciment. Prin geamurile mari ale centrului comunitar văd înotătorii, terenul de baschet din spate e plin de jucători, la fel terenul de tenis, pe gazonul întins unii bat mingea de fotbal, alții joacă volei, alții badminton. O seară obișnuită, aș putea spune, dar parcă mult mai intensă decât de obicei. Olimpiada mutată în cartier.

Îmi imaginez că e la fel peste tot, cum a fost și în vremea copilăriei mele. O joacă ce va deveni joc. Un vis ce poate deveni realitate. O picătură de sudoare distilată în lacrimă… olimpică. Un drum simbolic universal, un limbaj emoțional pe care îl înțelegem cu toții oriunde, oricând și care până una alta ne unește, ne animă, ne încântă (colectiv) atât cât suntem capabili și, idealist, ne dă speranța că data viitoare vom reuși mai bine.

Lăcrămioara Varga Oprea





Lăcrămioara Varga Oprea    8/28/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian