Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Urcușul Duhovnicesc

În starea firească, psihică, neînduhovnicită, omul este stăpânit de sentimentul tragic al morții, al damnării condiției sale de muritor. Omul înduhovnicit capătă însă și un anumit presentiment neostoit al vieții care continuă după moarte, simțul eternității, speranța că sufletul său va dăinui după ce trece de pragul morții, încredințarea că la capătul urcușului său pe muntele Tabor al desăvârșirii nu îl așteaptă zariștea întunecată a morții eterne, ci zorii luminoși ai învierii.

Cel ce-a ales sau a fost ales de Dumnezeu să fie credincios nu-și mai poate urma propria cale. Acesta trebuie să meargă de acum pe calea cea dreaptă, cât mai aproape de adevărata cale, calea care duce la adevăr și viață. Alminteri, voluptatea căderii, rătăcirea și deznădejdea omului ar putea fi și mai primejdioase spiritual decât înainte de a alege să nu mai umble pe propria cale.

Mulți oameni își pierd timpul încercând să-și împlinească propriile vise, care până la urmă tot vise rămân chiar dacă ar fi să se împlinească. Puțini ajung însă ca la sfârșitul existenței pământești să nu privească în urmă cu regret și nostalgie la timpul pierdut pe care nu-l vor mai regăsi niciodată. Cea mai înaltă năzuință a omului a fost și rămâne totuși tot aceea de a se apropia de Dumnezeu, de a urca pe muntele Tabor al propriei înduhovniciri. Omul care îl caută toată viața pe Dumnezeu, la sfârșitul vieții pământești continuă să privească înainte și să urce din slavă în slavă spre pământul făgăduințelor, spre ziua cea fără de înserare din împărăția cerurilor.

Pe cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu precum soarele care se topește în amurg tot așa și întunericul materialității noastre trupești se desprinde de noi încet, încet, rămânând în urma noastră precum o umbră care se dizolvă și se pierde în întunecimea nopții. Rămâne însă în urmă o dâră de lumină care nu se șterge, care nu se stinge, ci dimpotrivă se aprinde tot mai puternic pe cât întunericul nopții este mai dens.

Celor care smeriți și cu ajutorul harului Duhului Sfânt urcă până aproape de vârful muntelui și încep să vadă cu inima și să se minuneze de ceea ce le este dat să vadă, pentru cei care ajung în al treilea cer, Dumnezeu încetează la un moment dat să-i mai copleșească cu prezența harului său. Este nevoie de o pauză în urcușul duhovnicesc, de o coborâre de pe piscurile viziunilor mistice. Și cei mai desăvârșiți dintre oameni, și cei mai sfinți dintre sfinți se pot rătăci odată ajunși pe culmile desăvârșirii spirituale. Acolo luminile ispitelor demonice devin prea orbitoare mai ales pentru cei care văd.

Pe cât înaintăm în urcușul nostru duhovnicesc spre stânca mântuirii, pe cărarea nevoințelor ascetice, ispitele cad tot mai des peste noi ca pietrele desprinse de pe coama muntelui. Un simplu pas greșit în urcușul nostru, o piatră căzută de pe pisc, și ne putem lesne prăbuși în prăpastie. Important nu este atât dacă am căzut loviți de vreo piatră sau dacă ne-am împiedicat. Mai devreme sau mai târziu toți cădem, toți ne poticnim; pe mulți ne lovesc pietrele hazardului prăvălite din coastele crăpate ale muntelui. Important este dacă decidem să rămânem jos unde am căzut sau dacă reușim să ne sculăm, să ne scuturăm de praf și țărână și să ne vedem mai departe de drum. Celor răniți, care nu mai pot merge mai departe, celor căzuți în genunchi, de multe ori le întinde Dumnezeu o mână milostivă. Dumnezeu ne strigă pe nume, dar trebuie să-l auzim.

Cufândați în preocuparile mondene, prinși în vârtejul sau rutina existenței, avem din când în când revelația și iluminarea cristică a tot ceea ce suntem sau nu suntem în realitate. În acele momente sublime de redescoperire sufletească ne dăm seama că nimic nu este mai important în această lume decât îmbunătățirea condiției noastre duhovnicești, morale, a caracterului nostru omenesc. Fără de acele străfulgerări spirituale, fără de acele iluminări ale conștiinței, care prin puterea duhului și a harului divin se revarsă și peste cei buni si peste cei răi deopotrivă, ne-am putea lesne rătăci în noaptea existenței, nu ne-am putea ridica nici măcar la nivelul condiției noastre naturale, neînduhovnicite, nu ne-am putea numi nici măcar oameni. Harul divin se revarsă întradevăr și peste cei buni și peste cei răi numai că luminează numai pe cei care dau la o parte obloanele opace și lasă să intre înăuntru harul, căldura și lumina lui Dumnezeu.

Acolo și atunci când Dumnezeu vede că judecata noastră și discernământul ne sunt suficiente spre a ne rezolva și face față încercărilor vieții, el ne lasă pe noi să facem tot ceea ne este cu putință. Ba chiar se bucură ca un părinte atunci când își vede copilul că începe să se descurce și singur. În momente de cumpănă și necaz, când puterile noastre slăbesc, și nu ne mai poate ajuta nimeni, atunci îl căutăm pe Dumnezeu prin rugăciune smerită și post și Dumnezeu se arată, ne răspunde și intervine de multe ori exact ca prin minune. Precum în principiul “entropic”, Dumnezeu nu este nici prea departe de noi să nu-i vedem nici umbra dar nici prea aproape spre a nu ne orbi cu lumina feței sale, a gloriei divine. Dumnezeu vrea să ne întărească credința nu să ne toropească puterile, să ne slăbească voința, cu atotputernica sa prezență. Dumnezeu este în același timp și în ceruri și la capătul patului nostru de suferință.

Credinciosul are nevoie nu numai de credință dar și de discernământ. Dar discernământ nu doar ca virtute omenească, ci drept răspuns la chemarea duhului lui Dumnezeu la vigilență și priveghere. Cu ajutorul harului și al discernământului credinciosul învață să distingă adevărul de jumătatea de adevăr, de aparența adevărului. Doar diavolului îi plac jumătățile de adevăr fiindcă jumătățile de adevăr sunt cele mai eficiente și înșelătoare minciuni. Reușesc să înșele și pe cei aleși. Minciuna fără de urmă de adevăr o poate vedea de la o poștă de oricine. Credinciosul are nevoie de cât mai mult har și discernământ. El și-a ales calea, își știe destinația și pentru a ajunge acolo, nu poate călători într-o corabie pe jumătate reală și adevărată și pe jumătate ireală și fantomatică.

Cei care pretind sau care trăiesc cu iluzia că au ajuns la perfecțiune, la statura divină, nu mai au de fapt loc de creștere. Iar unde nu este loc de creștere nu este nici adevăr, nici viață. Infatuarea, mândria demonică, este o ispită, un semn al stagnării duhovnicesti, un fel de miopie, o neputință de a vedea mai departe de propria persoană, de a ne depăși condiția. Urcușul duhovnicesc nu este înălțare luciferică, este chenoză, smerenie lăuntrică.

Există o suferința mântuitoare și o suferința de răzvrătire, spre pierzanie. Suferința mântuitoare aduce bucurie și adevăr în viață, pe când suferința de răzvrătire duce la anxietate, la întunecare sufletească, la păcat, la apostazie, la rătăcire spirituală.

În urcușul duhovnicesc pe muntele izbânzilor mulți vom cădea, mulți se vor prăvăli precum bolovanii la vale. Din pricina păcatelor nici mulți din cei aleși n-au parte să ajungă și să se statornicească pe pământul făgăduințelor. Privesc la pământul acela din departare, ca la o priveliște de la poalele muntelui, ca la un tăpșan însorit la care n-au putere să mai ajungă până la apusul soarelui.

Marin Mihalache
Chicago, USA





Rev. Marin Mihalache Chicago    8/24/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian