Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Scrisoare pastorală

Gadarenii din noi.

În Duminica a cincea după Rusalii este rânduită Sfânta Evanghelie în care este relatată minunea săvârșită de către Mântuitorul în ținutul Gadara(Mat. VIII, 28-34). Erau acolo doi oameni demonizați, care terorizau locuitorii din zonă. Locuiau prin morminte, prin peșteri, pe unde apucau, atacau călătorii, îi jefuiau, îi băteau, îi omorau. Erau niște oameni bolnavi psihic, iresponsabili de faptele lor. Locuitorii satelor și cetăților din apropiere știau de ei, ocoleau ținutul acela și oricând se simțeau în pericol. Mântuitorul s-a dus acolo, fără teamă. Demonizații i-au ieșit înainte. Diavolii din ei au început să strige: ,,Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, de ce ai venit înainte de vreme să ne chinui?!” Așadar, diavolii știau și mărturiseau dumnezeirea Mântuitorului, statutul Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Știau că la sfârșitul lumii vor fi judecați și pedepsiți de Dumnezeu pentru tot răul săvârșit asupra creației lui Dumnezeu. Mai mult, diavolii Îl roagă pe Iisus să le permită să intre în turma de porci din apropiere. Domnul îi lasă, iar turma se aruncă în mare și se îneacă. Așadar, diavolii știu teologie, cunosc voia lui Dumnezeu și nu acționează decât dacă și cât le permite Dumnezeu.
Ne vom opri puțin asupra unui alt aspect. Păzitorii porcilor aleargă în cetatea apropiată și le spun proprietarilor cele ce s-au întâmplat. Se pare că era o turmă de porci formată din animale care aparțineau mai multor familii, nu erau proprietatea unuia singur. Locuitorii cetății ies cu mic cu mare și se duc la locul unde era Iisus. Nu se minunează că văd pe cei îndrăciți însănătoșiți, oameni normali, nu se uimesc că acolo era făcătorul minunii, Omul cu puteri dumnezeiești, despre care se dusese vestea pretutindeni, care vindeca boli incurabile și învia morții. Nimic din toate astea nu-i impresiona. Ar fi fost de așteptat ca ei să cadă în genunchi înaintea Stăpânului vieții și al morții, Stăpânul lumii văzute și nevăzute. Nu! Ei sufereau și erau ofensați că pierduseră porcii! Nu au curajul să-L ocărască, să-L zburăturească cu pietre pe Iisus, ci Îl roagă insistent să plece de la ei, să se ducă în altă parte. Și El pleacă.
Întâmplarea din Sfânta Evanghelie și comportarea gadarenilor ne lasă un gust amar. Aproape nu-i înțelegem pe acești oameni. Cum au putut să prefere porcii și să-L alunge pe Dumnezeu din viața lor, din cetatea lor? Porcii erau deja înecați, pierduți pentru totdeauna. Hristos era cu ei. El putea să le vindece bolile și bolnavii, putea să le facă multe din cele cu neputință de făcut de către oameni. Și, totuși! Îl roagă să plece de la ei. Nici azi nu se știe numele acelei cetăți din ținutul Gadara, nici azi nu se știe unde a fost acea cetate sau cum i-a chemat pe acei oameni. Fără Dumnezeu, n-a rămas piatră pe piatră, iar uitarea domină acolo!
Mă întreb dacă nu semănăm mulți dintre noi cu locuitorii cetății din ținutul Gadarei, fie că mă refer la persoane particulare, fie la comunități întregi. Câteva exemple din comportamentul și din faptele noastre mă îndreptățesc să cred aceasta. Cititorii noștri pot să găsească multe alte exemple. S-o luăm pe rând!
Am întâlnit oameni aflați pe ultima sută de metri, oameni cu un picior în groapă, care m-au chemat să-i spovedesc și să-i împărtășesc pentru ultima dată. Nu mică mi-a fost uimirea să aud afirmații de genul: ,,- A vorbit urât despre fata mea, părinte! Nu pot s-o iert, de-aș muri negrijită!” ,,- Nu mă împac cu soră-mea, de-aș muri negrijită! A mutat slogul dintre locurile noastre!” Cele două persoane au murit negrijite. Porcul urii și al discordiei a fost mai de preț decât Trupul și Sângele lui Hristos!
Am întâlnit familii care au organizat nunți, botezuri, majorate și aniversări în zile sau perioade de post, ba chiar și în Postul Mare. Orice încercare de a schimba data evenimentelor respective a dat greș, deși ar fi fost posibil. Atunci ,,au vrut mușchii lor” și nici de Dumnezeu nu le-a fost frică. Altfel spus, petrecem cu jocuri, cu cântece și cu lăutari în post, mâncăm carne și bem pe săturate. Dacă nu-i convine lui Dumnezeu, nu are decât să plece și să ne lase în pace! Și Dumnezeu a plecat. Poate chiar plângând!
Am întâlnit pe atâția în Postul Crăciunului, care au tăiat porcul și au mâncat de dulce, începând cu ,,pomana porcului”. Au venit unii cu șoricul în mână, plini de untură pe la gură, să sărute icoana Nașterii Domnului. Am întâlnit pe alții petrecând la masă, cu grămezi de carne dinainte în ajunul Bobotezei, când este mare post. Voiau să sărute Sfânta Cruce! Observați la televizor că, mai mult decât în tot cursul anului, începând de la 15 noiembrie, adică o dată cu Postul Nașterii Domnului, se organizează în țară festivaluri de artă culinară tradițională. Se taie porci în văzul tuturor, se pregătește carnea, se mănâncă și se bea, se petrece cu muzică și jocuri. În centrul atenției este, bineînțeles, pomana porcului, ca cea mai reprezentativă tradiție românească! Ai impresia că ești în mijlocul unui popor păgân! Dacă nu-I convine lui Dumnezeu n-are decât să plece! Porcii să trăiască!
Am observat pe atâția, care se sfiesc, se rușinează să se închine, când trec pe lângă o biserică sau pe lângă o troiță, o cruce. Îi vede lumea! Ei sunt creștini botezați, creștini cu numele, câteodată vin și la biserică, dar se simt jenați să se închine! Alții înjură birjărește, drăcuie cu cele sfinte, socotind că prin aceasta își dovedesc bărbăția, puterea, curajul. Se simt admirați! Alții consumă cantități industriale de băutură, fumează țigară din țigară, ba chiar se droghează, distrugându-și trupul, sufletul, sănătatea, viața! Îl alungă pe Dumnezeu din viața lor. Le sunt suficienți porcii!
Am întâlnit pe unii, care au cerut eliminarea Sfintelor Icoane din școli, ,,ca să nu se streseze copiii!” Uniunea Europeană ne interzice să mai vorbim de Sărbătorile Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei, de Sfintele Paști, de orice însemn religios creștin, ca să nu se simtă lezați cei de alte religii! Mai mult, distrugem Familia, introducem cele mai aberante comportamente, cerem bieților copii să învețe, încă de la grădiniță, sexologia. Transformăm Europa, continentul eminamente creștin, într-o bălăcăreală ideologică și religioasă fără noimă. Afară cu Dumnezeu din Europa, afară cu Dumnezeu din lume! Trăiască porcii noștri!
Exemplele ar putea continua. Socotesc că cel mai potrivit comentariu la această situație ar fi o pildă. Se spune că niște tineri ultramoderni au hotărât să-și petreacă un sfârșit de săptămână undeva, departe de casă. Unul dintre ei avea mașină. Au urcat toți, claie peste grămadă, în mașina respectivă și au pornit în viteză. O muzică infernală, cu bubuituri și țipete, era dată la maximum. Au trecut pe la o colegă s-o ia cu ei și pe dânsa. Cu mare greutate au reușit s-o înghesuie și pe ea în mașina supraaglomerată. Mama fetei, uimită de ce vedea, a zis: ,,Dumnezeu să fie cu voi!” Unul dintre cei aflați în mașină, auzindu-o, a răspuns tare, ca să-l audă toți: ,,- Ha, ha, ha, Dumnezeu dacă mai are loc în portbagaj, că în mașină în nici un caz!” Au pornit în trombă. Peste câteva ore a venit vestea că mașina se prăvălise într-o prăpastie și toți pasagerii muriseră. Din mașină rămăsese doar portbagajul neatins. Când l-au deschis, au găsit acolo un carton cu ouă. Toate ouăle era întregi. Acolo fusese Dumnezeu!
*
Sfaturi părintești. Din scrierile Sfântului Tihon de Zagorsk mai selectăm un fragment:
,,Vezi că un ceasornic, odată ce a fost întors, merge neîncetat și, fie că noi dormim sau suntem treji, lucrăm ori nu facem nimic, el își urmează mersul său necontenit, până când arcul i se destinde de tot și se oprește mecanismul. Așa este și viața noastră: de la naștere și până la moarte ea întruna se scurge și se scurtează. Fie că ne odihnim sau trudim, veghem sau dormim, stăm de vorbă cu cineva ori stăm în tăcere, viața noastră își săvârșește cursul ei necontenit, îndreptându-se spre sfârșitul său, și astăzi este deja mai aproape de isprăvire decât ieri sau alaltăieri, iar în ceasul acesta – mai aproape decât cu o oră în urmă. În acest chip, fără să băgam noi de seamă, viața noastră se scurtează! Așa trec ceasurile și clipele! Însă nu putem ști când se va opri mecanismul și când pendulul își va înceta bătăile sale. Pronia Domnului a ascuns de noi acestea ca să fim mereu pregătiți pentru săvârșire, orișicând ne-ar chema la El Stăpânul și Dumnezeul nostru. „Fericite sunt slugile acelea, pe care stăpânul, venind, le va afla priveghind” (Luc., XII, 37). Nefericiți sunt dar cei pe care-i va găsi cufundați în somnul păcatului! Această întâmplare și cugetarea asupra ei te învăța, creștine:
1) că vremea vieții noastre se scurge fără încetare;
2) că ne este cu neputință să întoarcem timpul care a trecut;
3) că trecutul și viitorul nu ne aparțin, ci doar ceea ce avem acum este al nostru;
4) că nu ne este dat să ne cunoaștem sfârșitul;
5) că, prin urmare, mereu, în orice ceas, trebuie să fim gata pentru a ieși din viața aceasta, dacă vrem să murim fericiți.
6) de aici înțelegem că unui creștin i se cuvine să se afle în necontenita pocăință și în nevoința cea întru credință și cucernicie.
7) și precum vrea să fie găsit la sfârșitul zilelor sale, așa trebuie să se străduiască a fi în orice vreme a vieții lui, întrucât nu știe dimineața de va ajunge să mai prindă o seara, iar seara nu cunoaște de va mai apuca să vadă zorii unei alte zile. Căci vedem uneori că, aceia care de dimineață umblau sănătoși, seara zac fără suflare pe patul morții, ori cei ce-au adormit la sfârșitul zilei nu se mai trezesc dimineața, căci rămân să doarmă până ce va suna trâmbița Arhanghelului. Or, cele ce s-au petrecut cu alții se pot săvârși și cu tine și cu mine, de vreme ce noi toți nu suntem feriți de nici o întâmplare cu putință.”
*
Mi-e dor. Am găsit pe internet o poezie cu acest titlu, foarte frumoasă și plină de semnificații adânci pentru vremea noastră, autorul nefiind altul decât Domnul Dan Puric. O redăm cu bucurie mai jos.

,,Mi-e dor de șapte ani de-acasă, de ,,cu plăcere”, ,,mulțumesc”;
Mi-e dor de vorbele frumoase, ce astăzi nu se mai rostesc.

Mi-e dor de scuzele cerute, cu sufletul plin de regret:
,,Da, am greșit, o știu prea bine, dar nu o să o mai repet!”

Mi-e dor de ,,Bună dimineața” ce îl spuneam pe la vecini;
Azi locuim pe-aceeași scară, dar toți suntem pe veci străini.

Mi-e dor de buna noastră mamă, ce se zorea făcând gogoși
Și nu știai ce e mai bine, să o mănânci sau s-o miroși.

Mi-e dor de iernile frumoase, cu sania pe derdeluș,
Când împărțeam cu frații noștri tot ce aveam, chiar pe Lăbuș.

Mi-e dor de suflete curate, de oameni harnici dar și drepți,
Care munceau cu demnitate și nu spuneau că-s ,,prea deștepți”.

Eu am trăit vremuri frumoase și am de ce mă bucura,
Dar tu, ce-ți vei aduce-aminte, oare, când va veni și vremea ta?”
*
File de jurnal - 17 Sept. 1982. ,,Alaltăieri-noapte am plecat la București. Era nevoie de cca. 3-4 litri de ulei de in fiert pentru pictură. Din păcate, mi-a fost imposibil să găsesc nici măcar 100 grame. În București am alergat peste tot pe la magazinele Fondului Plastic, pe la librării și magazine cu produse chimice, dar n-am putut găsi strop de ulei măcar. Abia am avut timp să merg la magazinul ,,Skoda”, ca să cumpăr casetă și coloană de direcție pentru mașină. Toate piesele pe care le-am cumpărat s-au ridicat la 3.000 lei.
Din București am plecat spre Severin cu rapidul 11. Am ajuns acasă pe la 19.30. În tren am mers cu o doamnă, Marcela Severineanu. Era originară din Tr. Severin, fiică de mare industriaș, căsătorită cu fiul unui mare moșier. Mi-a povestit multe despre oameni, locuri și clădiri din Severin. Avea nostalgia orașului natal. Aici făcuse multe petreceri la tinerețea sa, aici simțise tot bunul vieții. Prietenă bună cu fiicele lui Ali, proprietarul Insulei Ada-Kaleh, adeseori făceau baluri de noapte cu ofițeri români, nemți, turci și unguri pe insulă. Cunoștea toți marii proprietari din județ și de fiecare i se lega câte o amintire. Chiar și la Bârda petrecuse adeseori de minune cu Bădiță Petrescu, avocat și proprietar. Îi fusese dragă viața cucoanei și se pricepea să povestească frumos. Toți medicii mari ai orașului, toți avocații și proprietarii îi știa pe degete și de toți spunea câte ceva.
Era tânără căsătorită, când l-a luat pe bărbatu-său pe front. Când s-a zvonit că nemții vor intra în Severin, ea a vrut să fugă la Dealul Viilor cu tot ,,coconetul” orașului. N-au luat-o și pe ea. Și-a făcut însă ,,milă” un fost coleg al soțului ei, care era ofițer la comenduirea orașului și a luat-o acolo. A petrecut minunat, fiindcă toți ofițerii o ,,simpatizau”. Cele fugite la dealul Viilor au pățit-o rău de tot. Acolo au ajuns rușii, au băut vinul din crame și au iubit femeile pe care le-au găsit. ,,- Ai noștri se purtau, totuși, mai delicat, însă rușii erau foarte brutali cu femeile!” a ținut să mai adauge interlocutoarea mea.
De teama Bărăganului au plecat în București. Bărbatu-său venise de pe front ,,comunist înfocat”. Era un comunism sui generis în mintea acelui om. El credea că prin comunism îi va ridica pe toți cei nevoiași la nivelul lui. Când a înțeles însă că de fapt el trebuia să se coboare la nivelul lor, s-a lăsat de politică. A avut multe necazuri pentru acest fel de a înțelege realitățile și a fost apoi purtat pe drumuri din loc în loc. Totuși, a fost director cu aprovizionarea în Ministerul Sănătății și apoi înalt funcționar în Ministerul Industriei Grele.
Severinenii din București sunt uniți și se ajută între ei foarte mult. Tocmai aceasta a ajutat-o și pe Doamna Severineanu să treacă mai ușor prin ,,vremurile grele”. Acum doamna o duce bine. Fiica sa e căsătorită cu un inginer mecanic, directorul unui Auto-Service din București, au casă în capitală și o vilă la Cheia, între Brașov și Vălenii de Munte. Este la curent cu cele ce se petrec în lumea mare, atât din discuțiile cu cunoștințele sale, cât și din ceea ce spune ,,șopârlița liberă”. Mi-a spus că generalul Pacepa a fost lichidat de zece securiști români, deși făcuse operație estetică pentru a se deghiza.
Nicu Ceaușescu face multe ,,pozne” pe litoral. Peste tot în București se vorbește ,,fără a se mai feri”, că suntem ,,la sfârșit de domnie” și că ,,se clatină șandramaua”. Acestea toate pentru că oamenii din jurul șefului sunt foarte nemulțumiți de stilul său de lucru. Pe de o parte dă ordine, iar când rezultatele nu sunt bune, vinovați sunt alții. Cornel Burtică, fost ministru al Comerțului Exterior și apoi prim-secretar de Prahova, este acum un simplu inginer într-o fabrică oarecare. Domnul Burtică a fost copilul unei slugi de la curtea familiei Severineanu.
Ieri am fost la Severin. Am montat și coloana de direcție. Am trecut pe la protoierie și am aflat că pictorul Ivănescu a dat telefon acolo. A vorbit cu protopopul și i-a cerut să-mi dea mie ordin să-i trimit telegrafic 10.000 lei, pentru ca să-și cumpere materiale. A vorbit cu aceeași incisivitate, cu aceeași pornire. Printre altele, protopopul i-ar fi spus ,,să lase copilăriile!”
Am aflat că sâmbătă noapte părinții părintelui Bologa de la Bălăcița au fost jefuiți și înjunghiați”(Va urma).
*
Lupta cu ursul. Tatăl meu a făcut armata la vânători de munte. Timp de trei ani cât a durat stagiul militar, unitatea lui a fost în mai multe locuri: Rm. Vâlcea, Brașov și Miercurea-Ciuc. Terenul de instrucție și antrenament îl constituiau munții și pădurile. În zona Brașovului a aflat de o întâmplare legată de viața oamenilor din zonă, de conviețuirea omului cu ursul, cel mai de temut animal sălbatic de acolo.
În apropierea unui sat apăruse un urs mare, puternic, foarte agil și foarte feroce. Ataca cireada de vaci a satului. Era obiceiul acolo ca fiecare familie să-și dea animalele unui îngrijitor, care le lua dimineața, le păzea până seara, când le aducea acasă. Pe omul respectiv îl răsplăteau în bani și în natură. Aveau o suprafață mare, un izlaz comunal, unde pășunau animalele mari, vacile, caii. Oile și le dădeau primăvara la cioban, care făcea stână în munte.
La cireada de vaci ataca ursul în fiecare săptămână și lua cea mai mare și mai grasă vacă. Ursul avea o metodă a lui, pe care n-o mai folosise vreo altă fiară sălbatică din zonă. Ședea ascuns în pădure. Își fixa victima de la distanță. Se repezea fulgerător și sărea în spinarea vacii sau taurului ales. Animalul, îngrozit, se desprindea de cireadă și pornea în goană nebună, fără țintă. Ursul dirija victima cu labele din față, lovind-o peste ochi. Îndrepta victima spre o costișă foarte înclinată, la capătul căreia începea o prăpastie adâncă de mai bine de o sută de metri. Animalul cobora panta cu mare viteză și nu mai putea evita căderea în hău. Cu câțiva metri înainte de a se prăbuși victima, ursul sărea din spatele ei, ocolea pe poteci numai de el știute și ajungea pe fundul prăpăstiei, unde se desfăta în voie zile în șir. Duhnea a carne stricată în toată zona.
Vânătorii și pădurarii nu aveau curajul să-l împuște pe urs. Era protejat de lege. Se știa că pedeapsa pentru uciderea unui urs e mai mare decât pedeapsa pentru uciderea unui om. Autoritățile nu se sinchiseau, pagubele oamenilor creșteau de la o săptămână la alta. Trebuia făcut ceva. Situația nu mai putea continua.
Iată că s-a găsit un bătrân, care a dat soluția. Totul a fost pregătit în cel mai mare secret, ca să nu afle miliția. Un grup de câțiva oameni mai hotărâți au trecut la treabă. Au decojit mai multe trunchiuri de copaci, în special salcâmi și salcie. Au pus cojile în apă. Au observat ritmicitatea cu care ataca ursul. În ziua când se așteptau ca să vină ursul, foarte de dimineață, oamenii respectivi, înarmați cu securi, furci și alte arme albe, s-au dus la panta la care conducea ursul victimele. Purtau cu ei saci plini cu coji de copaci. Au așezat cojile cu grijă în două straturi. În primul strat cojile erau cu partea decojită în sus; stratul al doilea se suprapunea peste primul, dar cojile erau cu partea decojită în jos. Au acoperit astfel o alee de câțiva metri lățime, pe care era dirijată de obicei victima. Oamenii au plecat.
Pe la prânz, când vitele, sătule, intraseră la umbră și rumegau, iată că ursul s-a slobozit ca trăsnetul din pădure. Paznicul și câinii au rămas împietriți de groază. Ursul a sărit în spatele unui taur mândru și puternic. Animalul s-a desprins de cireadă și a pornit-o într-o fugă disperată peste câmp. Ursul îl lovea cu labele peste ochi. A reușit să-l conducă la costișă. Taurul boncănea, sărea și se zbătea, încercând să arunce de pe el fiara. Degeaba. Aceasta își înfipsese adânc ghearele din spate în spinarea taurului, iar cu cele din față îl conducea. Când a pornit pe costișă la vale, taurul alerga în galop. Ochii îi erau însângerați, nu mai vedea pe unde calcă. La un moment dat s-a produs ceva, care ieșea din scenariul vechi, cunoscut de urs. Taurul a alunecat pe cojile de copac. Cele două straturi alunecau ușor unul peste altul, ca sania pe gheață. Taurul nu și-a mai putut menține echilibrul. A căzut. Forța inerției, suportul deosebit de alunecos și înclinația pantei au făcut din el un adevărat proiectil, care s-a prăbușit în prăpastie. Ursul, surprins, n-a mai sărit la timp din spinarea taurului, iar când și-a sprijinit labele de pământ, n-a mai avut aderență, cojile făcând ca și trupul lui să se prăvălească în prăpastie. S-a zdrobit de stânci, dar n-a murit imediat. Câteva zile s-a auzit urlând.
De atunci multă vreme vitele sătenilor din zonă n-au mai fost atacate de urs.

*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda






Pr. Al. Stănciulescu-Bârda    8/10/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian