Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Scrisoare pastorală

Pași spre implozia imperiului.

Europa a fost miraj și speranță pentru popoarele din sud-estul continentului. Am luat-o de exemplu la 1848, de câte ori am vrut să facem ceva trainic și sănătos; i-am cerut sprijinul când a fost vorba de Mica și de Marea Unire, ne-am alăturat aramatelor ei, când a fost vorba să ne recuperăm teritorii răpite de mai-mari zilei. Am luat-o de exemplu, când a fost vorba să ne alcătuim Constituția, codurile juridice, sistemul de învățământ, administrativ, juridic, militar etc. Întotdeauna ne-am socotit parte a Europei, dar vremurile și oamenii au făcut ca să fim tot rupți de continent, de viața lui și de aspirațiile lui. Noi am fost mereu portarii Europei și ne-am făcut cu cinste și cu tragere de inimă datoria. Ne-am luptat cu toate liftele păgâne venite din pustele asiatice, ori din adâncurile orientale, ne-am dat viața, ne-am vărsat sângele, ne-am dat aurul, mierea, lemnul, sarea, vitele, ba chiar și copiii uneori, dar nu pământul. Frații de peste Dunăre au ajuns pașalâc turcesc și sute de ani n-au mai existat ca state pe harta Europei. Noi n-am permis nimănui să-și construiască moschei pe pământul nostru, să ne transforme țara în provincie a nu știu cărui imperiu. Am avut mândria noastră și am plătit-o foarte scump, dar s-a meritat. După 1989, vecina Jugoslavia, mândră și bogată, a explodat în șase țări, dintre care unele majoritar musulmane, deși pe teritoriile respective erau relicvele cele mai scumpe ale istoriei sârbești. La noi au fost interese mari, externe, ca să ne spargă țara, dar nu s-a reușit. Generațiile bătrâne au sădit în adâncurile ființei noastre conștiința că suntem un singur neam, avem o singură țară și pe aceasta trebuie s-o apărăm cu prețul vieții noastre.
A venit 1989 și a renăscut credința că s-a îndurat Dumnezeu și de noi. S-au dărâmat ziduri, s-au demolat garduri, s-au deschis granițe și românii s-au împrăștiat în lume cu o bucurie greu de înțeles pentru cel care n-a trăit o jumătate de veac lipsit de libertate. Din păcate, dezamăgirile au venit repede. Am fost confundați mereu cu țiganii și cu cerșetorii, am fost considerați mereu rudele sărace, am rămas mereu cu mâinile întinse pe la porțile ,,fraților” europeni. Un tânăr îmi povestea, că a umblat trei luni în zece țări europene și doar într-o zi a găsit de lucru. În rest, a trăit din cerșit! Cum auzeau că este român, îl dădeau afară pe poartă, fără să mai comenteze! Salariile cele mai mici, angajările ,,la negru” și altele asemenea au fost destinate românilor. Răbdători din fire, românii s-au mulțumit și cu mult și cu puțin, sperând că într-o bună zi va răsări soarele și pe ulița lor. Ne-au plecat tinerii din sate și orașe, a rămas o populație îmbătrânită și tot mai bolnavă. Așa numiții investitori străini, în cârdășie cu atâția nemernici locali, s-au năpustit asupra bogățiilor țării, precum corbii pe cadavru, smulgând ce-au putut, cât mai repede și cât mai ieftin. Ni s-a dus pe râpă economia țării, fie că a fost vorba de industrie, fie de agricultură, fie de alte forme de activitate. ,,Frații” europeni și nu numai ei, ne-au umplut satele și orașele de magazine cu toate minunile aduse de aiurea, împănate cu chimicale și otrăvuri de tot felul. Produsele autohtone, atâtea câte au mai fost nu și-au găsit loc pe rafturi, în marile magazine, iar în piețe o adevărată mafie de interlopi au eliminat pe micii producători.
De pe o zi pe alta, Europa se dovedește a nu fi cea pe care o speram să fie. Am descoperit în inima acestui colos de peste o jumătate de miliard de locuitori putregaiuri greu de vindecat. O decădere morală cum nu ne-am putut imagina se tolănea la umbra așa-ziselor ,,drepturi ale omului”. Am fost oameni săraci, jecmăniți din generație în generație de mai marii zilei, de marile imperii din jur. Ne-au luat bogățiile solului și ale subsolului, ne-au luat bucate, vite, bani, copii, dar nu au reușit să ne ia sufletul. Rareori se întâmpla ca cineva să ,,se turcească”, să treacă în altă lege, în altă credință. Românii adevărați se comportau asemenea lui Brâncoveanu și nici moartea nu-i îndupleca să-și vândă sufletul. Ne-am ridicat biserici și mânăstiri, am plâns și ne-am rugat în fața sfintelor icoane și L-am avut pe Dumnezeu de ajutor la vremuri de primejdii și de încercare.
Europa dovedește cu prisosință că nu ne vrea doar ca vacă de muls, ca piață de desfacere, ci vrea să ne transforme în cifre statistice, fără personalitate, fără istorie, fără conștiință de neam, fără religie, fără Dumnezeu. Europa dovedește cu prisosință, că-i trebuie și sufletul nostru. Cu o nerușinare greu de imaginat cu câteva decenii în urmă, Europa promovează tot ce e mai scârbos și mai josnic în comportamentul uman. Toate eculubrațiile, aberațiile și apucăturile morbide, bolnăvicioase, ale unor indivizi fără rușine de oameni și fără Dumnezeu ne sunt băgate pe gât ca ,,drepturi ale omului”. Aceștia au ,,drepturi”, pe care ni le impun în Constituție, dar majoritatea, milioanele de cetățeni creștini, nu sunt observați, nu sunt luați în seamă, nici ei, nici modul lor de comportare, de gândire și simțire. Sunt atacate instituții fundamentale, precum Familia și Biserica, în școală se introduc discipline care nu au nimic comun cu morala creștină, sufletul copiilor noștri este pervertit cu tot felul de păcate frumos ambalate. Nu s-a pomenit în țara noastră, în comportamentul părinților, moșilor și strămoșilor noștri, să se vorbească ori să se practice homosexualitatea, pedofilia, necrofilia(relațiile sexuale cu morți), căsătoriile între persoane de același sex și alte aberații de felul acesta. Sub pretextul ,,modernității”, ,,libertății”, ,,drepturilor”, se face din bătrânul continent o adevărată Sodomă a timpului nostru. În vremea aceasta, islamismul ocupă, treptat dar sigur, bucată cu bucată din bătrânul continent. Nesiguranța este prezentă la tot pasul. Moartea îți suflă în spinare, fie că te duci într-un magazin, într-o instituție publică, într-un mijloc de transport, pe stradă. Cei peste 60 milioane de musulmani din Europa sunt gata să se transforme în bombe, gata să distrugă cât mai mult și cât mai mulți dintre ghiauri(nemusulmani),
Nu este aceasta Europa, pe care noi, românii, am visat-o, am dorit-o, am iubit-o! Am crezut că este Europa marilor scriitori, poeți, artiști, oameni de știință, Europa marilor universități și academii, Europa hărniciei și omeniei, a belșugului, Europa fraților noștri creștini. Ușor-ușor, ne dăm seama că Europa de azi nu este decât o babă sclerozată, incapabilă de a gestiona problemele grave cu care se confruntă. Păcat! Nu trebuie uitat, că majoritatea marilor imperii au pierit nu învinse din exterior, ci prin implozii interioare, începând cu neîncrederea, scârba, nemulțumirea, ura propriilor cetățeni față de niște rânduieli fără noimă.
Dumnezeu i-a dat o șansă istorică, dar se dovedește că nu o merită! Când se va trezi la realitate, va fi prea târziu!
*
Sfaturi părintești. Sfântul Tihon de Zagorsk spunea: ,,Bună este lumina soarelui, a lunii și a stelelor, dar este un bun material, care luminează trupul. Bun este aerul, dar este un bun material, care însuflețește trupul. Bună este pâinea și orice mâncare, dar sunt bunuri materiale care întăresc trupul. Bună este băutura, dar este un bun material care mângâie trupul. Bună este apa, dar este un bun material, care spală trupul și-l răcorește. Bună este casa, dar este un bun material, care adăpostește trupul. Bun este focul, dar este un bun material care încălzește trupul. Bună este îmbrăcămintea, dar este un bun material care acoperă trupul. Bune sunt roadele pomilor și iarba, dar sunt bunuri materiale pe care trupul le gustă. Bună este mierea, dar este un bun firesc, ce îndulcește trupul, și altele. Altceva odihnește și împlinește sufletul. Există viață, care însuflețește sufletul; există lumina care luminează sufletul; există pâine și mâncare, care întăresc sufletul; exista băutura, cu care el se răcorește; există casa, în care el se adăpostește; există dulceața, cu care el se îndulcește; există îmbrăcăminte, cu care el se acoperă și altele. Pentru suflet numai Dumnezeu este lumina, viața, mâncarea, băutura, întărirea, răcorirea, mângâierea, desfătarea, bucuria, odihna, pacea, bogăția, cinstea, slava și toata fericirea. Fără Dumnezeu și în afara lui Dumnezeu sufletul nu poate trăi, nu se poate odihni, nu poate fi fericit. „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el!” (I Ioan, IV, 16).
*
In memoriam: Marcel Dulgheru. Puțini își mai aduc aminte de el. Totuși, la vremea lui, era un pion important în peisajul social din Tr. Severin.
Era în anii 1973-1978. Doream cu orice preț să urmez facultatea de Istorie. Nu pentru a pleca din preoție, ci pentru a studia mai mult, pentru a scrie istorie ca un profesionist, nu ca un simplu amator. Fusesem la secretariatele mai multor facultăți de istorie, fusesem în audiență la Ministerul Învățământului și peste tot primisem aceleași răspunsuri seci: învățământul teologic nu este recunoscut de stat și, ca atare, în fața legii figurez cu opt clase. Când am reușit la Teologie, mi-am luat dosarul de admitere de la seminar, din acel dosar mi-am luat diploma de opt clase și astfel am putut să dau examen de admitere la liceu. Am reușit, dar am trecut la fără frecvență. Veneam în vacanțe sau cu învoire de la București și-mi susțineam examenele în Severin. Așa am terminat liceul, am dat bacalaureatul, iar când a fost să mă înscriu la admitere la o facultate de Istorie, mi s-a spus că fără recomandarea organizației de bază a partidului nu mă pot înscrie. Așadar, totul se prăbușea!
La liceu am avut prilejul să-l cunosc pe Domnul Marcel Dulgheru. Era cel mai în vârstă dintre noi toți. Avea în jur de 58 de ani. Era șef de unitate la cel mai bun magazin de textile din Severin. Magazinul pe care-l conducea era situat în buricul târgului, undeva în imediata apropiere a sediului Episcopiei Severinului de astăzi. La magazinul lui, Domnul Marcel aducea cele mai fine și mai scumpe stofe și materiale textile. De acolo se aproviziona toată protipendada orașului. Domnul Marcel avea el însuși stofă de comerciant. Știa să-și apropie clienții, să intre în vorbă cu ei, să le cunoască gândurile și poveștile. Îi cunoștea pe toți și mai ales pe soțiile celor de pe la partid, miliție, securitate, adică oamenii care-și puteau permite să cumpere de la magazinul lui.
La un moment dat s-a dat un decret, care interzicea să mai fie șefi de instituții și unități de stat, care să nu aibă studii medii. Erau menținuți pe funcții doar aceia care erau implicați într-o formă de învățământ liceal. Domnul Marcel avea tot interesul să rămână pe post, fiindcă avea un spor de conducere, spor care ar fi influențat binișor la calcularea apropiatei pensii.
Domnul Marcel Dulgheru era un om foarte gras, greoi. Se chinuia să stea într-o bancă de elev, fiindcă era strâns ca-ntr-un corset. De câte ori aveam prilejul, ședeam de vorbă cu dânsul. Era o adevărată bucurie să-l asculți. Avea o vorbă domoală, gânduri înțelepte, bine strunite. Gândea bine înainte de a vorbi. Știa multe despre trecutul orașului și al oamenilor lui, despre fapte și-ntâmplări de altădată. De fiecare dată regretam când trebuia să mă despart de Domnul Marcel. Se formase între noi o prietenie, o stimă reciprocă, în ciuda diferenței imense de vârstă. Profesoarele îl căutau pe Domnul Marcel să-l întrebe ce noutăți a mai adus la magazin și dânsul avea pentru fiecare câte o veste bună în materie de stofe, de bluze, de eșarfe, de perdele etc.
În sesiuni nu aveam decât examene. Fiecare învățam cum puteam și cât puteam. Nu intram în aceeași grupă cu Domnul Marcel, așa că nu știu cum învăța. Numele elevilor fiind înșirate în catalog în ordine alfabetică, între noi era mare distanță. Nu știu cum s-a întâmplat, dar la un examen de filozofie, Domnul Marcel a întârziat și a intrat la examen cu seria mea. Era profesor Domnul Marius Popescu. Am tras toți bilete și ne-am așezat în bănci. Domnul Marcel s-a așezat cu greu, banca fiind foarte mică față de dimensiunile sale. Avea un halat larg. Pe partea stângă interioară a halatului cususe cu ață groasă, colorată, o bucată mare de stofă. Formase astfel un buzunar uriaș, în care avea cartea de Filozofie deschisă. A băgat cu greutate mâna dreaptă în acel buzunar și a scos cartea. Trebuia s-o țină la distanță, ca să poată citi. Domnul Profesor Marius Popescu ședea la catedră și ne supraveghea. L-a atenționat de vreo două-trei ori: ,,- Domnul Dulgheru, vă rog băgați cartea în bancă! Poate intră cineva pe ușă și nu vreau să-mi pierd pâinea!” A înțeles. A lăsat cartea în buzunar și a așteptat liniștit până i-a venit rândul. Eram după el, așa că am putut urmări scena în întregime.
Profesorul l-a strigat. Domnul Marcel s-a ridicat greu din bancă, ridicând și banca după el. S-a descotorosit de bancă, și-a luat biletul și s-a apropiat de catedră. ,,- Ia spuneți, Domnule Dulgheru, ce subiect aveți?” i-a zis profesorul. ,,- Domnule Profesor, vă rog citiți dumneavoastră, că vedeți mai bine!” Profesorul a luat biletul și a citit în auzul tuturor: ,,- Determinismul dialectic. Foarte frumos subiect. Vă ascult, Domnule Dulgheru!” Subiectul era el frumos, dar trebuia să ai o minte foarte vioaie, ca să-l înțeleagă și, mai ales, să-l explice. Domnul Marcel a cumpănit puțin cum îi era obiceiul, apoi a dat un răspuns genial, pe care-l țin minte și azi: ,, - Domnule Profesor, partidul și guvernul fac toate eforturile pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, Domnule Profesor!” Și elevul s-a îndreptat spre ușă și a plecat.
Profesorul a îngăimat un răspuns la salut, a întârziat mult cu pixul asupra catalogului înainte de a-i pune nota. Nu știu cât i-a dat, dar, oricum, Domnul Dulgheru a terminat liceul și a ieșit la pensie ca șef de unitate.
*
File de jurnal - 13 Sept. 1982. ,,O săptămână destul de agitată, cu multe bune și rele. Am primit veste de la Părintele Valeriu Anania că, înainte de a se pensiona, a obținut de la patriarh aprobarea planului editorial pe 1983, în care figurează și lucrarea mea Bibliografia centenară a revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(650 pag., 4.000 exemplare). E o reușită bună, dar rămâne de văzut dacă se obține și aprobarea Departamentului Cultelor(….).
M-am certat din nou cu pictorul Vasile Ivănescu. Mai bine-zis, de două ori am fost ,,maltratat” de acesta cu complimente de genul ,,escrocule”, ,,ești drac, nu popă!”, ,,ai crucea în mână și pe dracu-n burtă!”, ,,ești falsificator de acte!”, ,,pe actele făcute de tine fac eu ceva!”, ,,dă-mă-n judecată și voi dovedi în fața instanței că ești escroc!” și multe altele. Mai mult, a afirmat că s-a interesat de mine la București, la Craiova și la Malovăț și mi-a făcut ,,dosar” serios, în baza căruia ,,mă va băga în pușcărie”, fiindcă sunt ,,neam de cârcotași”.
Acestea toate s-au datorat refuzului meu de a-i achita suma de 15.000 – 20.000 lei, pe care mi-a solicitat-o. În contractul încheiat cu el am prevăzut plata în două rate: la încheierea contractului și la recepția definitivă a lucrărilor. Au fost vreo nouă martori de față, când a făcut afirmațiile menționate. Deși aveam lucruri mult mai importante de făcut, nu am avut încotro însă și l-am dat în judecată la Consistoriul mitropolitan din Craiova și la Comisia de Judecată din Malovăț. Dacă aș fi tăcut, mi-aș fi pierdut încrederea oamenilor și aș fi lăsat loc bănuielilor. Ivănescu a părăsit șantierul de la Malovăț și s-a dus la Moțăței ca să lucreze acolo, deși lucrările noastre nu le-a terminat.
În săptămâna aceasta am văruit exteriorul și am vopsit acoperișul bisericii de la Malovăț. A ieșit un lucru frumos. E multă prospețime în albul imaculat și roșu aprins, care face biserica asemenea unei flori crescute în mijlocul satului.
Am mai fost de câteva ori la Severin. Am mașina stricată. Caseta de direcție și bara de direcție sunt uzate, ventilatorul radiatorului nu mai are curea, anvelopele sunt șterse. Nu am deocamdată soluție, până voi ajunge la București să-i cumpăr cele necesare.
De la Consiliul Popular Malovăț, primarul Mihai Surugiu mi-a aprobat să cumpăr de la achizitorul Dumitru Sfetcu (Tricu), fără achiziții, zece saci de ciment pentru biserica de la Malovăț.
Miercuri am fost la nedeie la Colibași. Nu s-a făcut horă, deși a fost mult tineret. (…). S-a dat dispoziție să nu se culeagă porumbul din loturile ajutătoare, înainte de a se recolta porumbul C. A. P. - ului. Lumea a intrat în panică, crezând că se urmărește aplicarea decretului privind raționalizarea consumului de cereale. Felcerul Fănică Băloi din Colibași și-a cules recolta, iar autoritățile comunale i-au confiscat imediat tot ce recoltase. Lui Marin Ivașcu din Bârda i s-a făcut percheziție și i s-au găsit cinci saci de făină. I-au confiscat imediat.”
*
Mama. Am găsit pe internet o emoționantă poezie dedicată mamei, semnată de poeta Liliana Burac. Cum fiecare avem câte o mamă pe pământ sau plecată pe tărâmul tinereții fără bătrânețe, redăm poezia și sperăm că ea va face să vibreze sufletul tuturor. Iat-o:


,,Basmaua mamei șade-n cui,
O strâng la piept, că mama nu-i...
S-a dus să răsădească flori
Într-o grădină după nori,

Și-o tot aștept să vină iar…
Dar în zadar...
S-a dus cu cât era pe ea,
Nici o lețcaie nu avea,

Doar zâmbetu-mpietrit pe față,
În palme... faptele de-o viață
Și-n poala sufletului său…
Bocetul meu...

Mereu o caut din priviri,
Pe drum, prin casă, prin vecini...
Și uneori chiar mi se pare,
Că o zăresc în depărtare.

Și dau să ies în calea sa …,
Dar nu e ea...
Unii mi-au spus că nu se poate
Să o zăresc în tot și-n toate,

Că mama s-a tocmit la sfinți,
Degeaba stau să-mi sar din minți,
S-o uit că altfel e prăpăd…
Dar eu, o văd...

Ba pune busuioc la grindă,
Ba scutură un țol din tindă,
Ba-i cu găleata la fântână
Și mă reped să-i iau din mână,

Dar până să ajung la ea…
Nu mai era…
Mă tot închin și fac pomană,
Dar dorul nu știe de strană,

Nici lacrima de sărbătoare,
Nici nodu-n gât ce e uitare,
Nici timpul nu e de vreun leac...
Și eu tot zac...

Da-n colțurile băsmăluței
Parcă simt mâinile măicuței,
Simt lacrima de la icoană,
Iubirea ei de pus pe rană

Chiar și mirosul ei.... de zici,
Că e aici...

*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!






Pr. Al. Stănciulescu-Bârda     7/20/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian