Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Poeme

LACRIMI DE VÂNT


Se dezlănțuie-n mine ape dezghețate…

Somnuri lungi se aprind în timpane.

Bolta o-nfășor pe rugul privirii,

Mă rup într-o parte și alta,

Și bolta se răstoarnă cu mine.

Răsrfânt în miracolul ierbii,

Nu mai vârstă;

Între colții ei,

Nu mai am nici ființă…



Sunt o undă fără glas în coastele lumii,

Sunt un vârtej în joacă cu mileniile devenirii,

Stropul de apă înnodat în firul luminii…

Iată-mă ied, iată-mă mânz,

Iată-mă galop fără frâu,

Iată-mă vânt!…



Mă întorc cu aceeași ființă și vârstă

Și nu plâng.

Sunt lacrimi de vânt,

Din ploaia luminii!

Cu ele râd, cu ele cânt,

Cu ele îmi sărut iubita

Și rădăcina din pământ !



( Versuri șlefuite sub îndrumarea lui Nichita Stănescu )







PE FLORI DE TRANDAFIR



Și fetele cântau doar melodia.

Cuvintele dureau nespuse

Pe flori de trandafir.

În cerc, își săltau sânii,

Lovind stângaci o minge.

Iar noi, băieții, printre ele,

Să prindem semnul, zâmbetul ascuns,

Un măr de aur aruncat fierbinte,

De ea, de visul ei, spre tine !


Părinții, părinții noștri cerberi,

Închise tocuri de vioară !

Și totuși, totuși, într-o seară,

Eram cu ea, alături,

Din colțul srăzii, în tramvai,

Pe bancă, singuri,

În cișmigiul oamenilor mari.

Cu ochii-i învățam desenul feții.

Prvirea ei mă evita,

Ori săgeta pe-ascuns

Vulcanul unei inimi de bărbat !



Spre clipele de despărțire,

Ne-am strâns, ne-am sărutat !…

Pe portativ cântau nebune

Cuvintele nespuse, fără șir,

Dansau, zburau cu noi

Viorile iubirii

Și florile de trandafir !…



REGINA VISURILOR MELE


Regina visurilor mele, te aștept…

A câta oara te aștept,

În dunga miezului de noapte,

Când vrăjitorul nevăzut

Aprinde, între lună si pământ,

Bagheta-i de argint!

Vom fi din nou,

Eu prinț tăcut, curtenitor,

Iar tu,

Fântână de blândețe și fiori.



Regina visurilor mele,

Pășește iar, ușor, înfricoșată,

Același prag de temeri si viori !

Femeie vis, femeie-ndrăgostită,

Rămâi cu mine până-n zori,

Să ne-mbătăm de soare,

Ca-n răsăritul nostru de-nceput !

Împarte iar ca altădată,

Alăturea de mine,

O nouă zi-lumină,

Un colț de pâine,

O mângâiere, un surâs…

Rămâi femeia mea, rămâi

Același dor, același vis !



DOR ȘI NESOMN


Pereche și izvor de dor,

Mă culcă-n somnul tău,

Cum eu, asemenea, te culc

În vis și în nesomn !



Ne-om înveli cu stelele,

Ne-om înveli cu luna.

Răbojul amintirii

Va mai păstra o noapte,

Din nopțile promise

Să le petrecem tainic,

Mereu numai noi doi,

Noi doi, întotdeauna,

Cu stelele în pleoape

Și peste coapse – luna !



CA FEȚELE LUNII


A fi – fire…

… Verbul toarce subțire.

Pe văile lumii, rotundul împlinirii

Conjugă implacabil

Două câte două destine,

Ca fețele lunii mereu împreună,

Ori cerul de zi, dint-o parte,

Mereu împreună cu cerul de noapte.



Era pe când înflorea trandafirul,

Era pe când ne-mbăta teiul grădinii,

Erau, albe, senine,

Verile noastre pline;

Eram și-n vis numai cu tine.

Erai eu, eram tu,

Același dor, același puls, aceeași zidire !



Verbele tinereții conjugă-n neștire:

A fi-fire, a trăi-retrăire

Rotundul nostru destin,

Între atâtea destine !



TOȚI ANI VIEȚII

ȘI-NCĂ-O ZI *



Iubește-mă femeia mea,

Iubește-mă cât lumea,

Te voi iubi, asemenea,

Cât lumea și-un sărut !



Te du cu bărcile simțirii

În setea lui Adam,

Din coasta lui și-un cer de rouă,

Te voi zidi din nou;

Voi frământa in lutul tău

Abisurile firii,

Să nu mai știi în ce suspin mă pierzi,

În care zâmbet mă aștepti !



Iubește-mă femeia mea,

Iubește-mă cât veacul,

Te voi iubi, asemenea,

Cât veacul și-un alint !



Cu tine-am renăscut și eu,

Mai ieri muream însingurat…

Pe brațul nopții dorm mirese,

Pe brațil meu, doar tu !

Când ești aproape te ador,

Când sunt departe te visez,

Când uit de tine, mă blestem.

Fântânile, pe sub pământ,

De fericire lăcrimează,

Când ochiul sufletului tău

Mă cheamă, mă adună

Și mă iartă !



Iubește-mă femeia mea,

Iubește-mă câți ani vor fi,

Te voi iubi, asemenea,

Toți ani vieții… și-ncă-o zi !

__________________________

* Din refrenele lui Shakespeare





UN STRIGĂT DE DEPARTE



De-atunci, de-acolo, până-aici și-acum,

Satanice, sirenice, mă strigă,

Mă strigă luung, mă strigă de departe

Iubirile din vechea mea cetate !



Fost cal ori tură, rege ori nebun…

La naiba, ducă-se de-a dura

Pierdutele partide, ambiții seci !

Pe tabla încrustărilor de viață,

Așeze-mi-se-n linie, pe lat,

Pătratele de altădată, negre-albe,

Cu miezuri dulci, de neuitat !



În zbor, așa, cât ține derdelușul,

În zbor, așa, pe sania vântoasă !

Pe ghiață, iar, și-n vadul larg, la scaldă,

Cu sute de copii și gălăgie deasă !

Tăcut, așa, pierit și fără glas,

Cuprins de necuprinsul unui început,

La piept cu prima mea iubită,

În setea așteptării cu primul ei sărut !



Voi zile de prea plină izbândă,

Voi seri și viori pătimașe,

Armăsari fără frâu, tinerețe

Începeți, reîncepeți cheltuirea;

Scuturați, răsturnați peste clipele goale

Clepsidrele pline de dor și nesomn !



Un strigăt de departe,

Un strigăt de-atunci si de-acolo,

Învie, reînvie, cheamă, îmbie,

Să numărăm pe tablă

Pătrate vechi și noi,

O altă zi-nainte

Și toată tinerețea înapoi !



CANTEC

DINTR – O FLOARE DE CASTAN



De voie, de nevoie strămutat

În prea străină margine de lume,

Acolo unde cerul se termină,

Oceanele se-mpreună,

Dintâi, șezui orbit-asurzit,

La Zidul Plângerii și-al Disperării,

Cu tâmplele-n ruină, singurătate și suspin.



Lovea pieziș o toamnă târzie,

Cu raze de sticlă, sprințare,

Ca-n toi de vara-primăvară.

De-odată, treziți din uitare,

Din alte toamne târzii,

Castanii pământului meu,

Uitat, depărtat, sub alt cer,

Dădură-n floare a doua oară !



Și sufletul s-a dezbrăcat de zdrențe.

Am început să cred, am început să sper

Că-n vatra vieții, poate,

Se mai aprinde jar,

Și Albă ca Zăpada,

La capătul răbdării,

Să mai viseze iar

Sărutul fermecat;

Și toți castanii tinereții mele

Să se redeștepte, să se îmbete,

Cu dor de a fi,

Cu dor de noapte și de zi !



ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR



Pomul meu răsărit la naștere,

Să-mi așeze anii, cercuri peste cercuri,

Să-mi socoate pașii,

De la luni, la marți, la miercuri…



În de primăvară, vară,

A-nflorit, a înverzit,

Mi-a umplut traista cu poame.

În de iarnă, adormit,

A visat pe dedesubt :

Mări de-argint și munți de aur

Și m-a-npins în vânt, nălucă,

Fără cârmă, fără pânze,

Doar c-un dor nebun de ducă !



Mările tăceau, sărate,

Munții, singuri și de piatră,

Iar castelul fermecat,

Cu bagheta „pune masă-strânge masă”

Prăvălitu-s-a pe stânci !

Porți vestite, ruginite și închise,

Fiu risipitor de vise,

Cuc străin, străine vaduri,

Cuiburi reci, de împrumut…



Mumă-mamă, mumă țară,

În genunchi vă cer iertare !

Nu tăiați vițelul care

S-a rugat să nu mai vin,

Aplecați-mi numai rodul

Crengii mele de colind;

Pomul nașterii s-așeze

Ani în cercuri, lângă voi,

Pașii mei, uitați la miercuri,

Să mi-i numere spre joi !



SPRE LACRIMA PĂMÂNTULUI MEU



Și drumul către Indii

S-a fost sfârșit demult.

Dar noi, urmașii lui Columb,

Vâslim,vâslim contnuu, fără somn,

Spre Eldorado sau după Moby Dick…

Ei, căpitane Barbă-Sură,

Tot mai visezi să-ntorci în sărăcia ta de-acasă

Un soare doldora de aur,

O lună plină de arginți?

Come on! Înfige pinteni la călcâie,

Botează-te din nou

Pe cel mai arătos zgârie-nori,

Destramă-ți câlții din urechi,

Pleznește-n creier droguri, fantezie,

În sânge, acidul chemării din stradă,

Spre cupa de nectar,

Spre ringul de dans,

Spre scaunul-cui de la bar;

Rock-n-roll pe cenușa Vestului Sălbatic,

Îmbată-te cu această lume nebună, disperată,

Cu șicul, cu hazul, cu fastul ei satanic!

Idealuri înalte? Țeluri umanitare ??

Come on ! Minciuni sterile de trei parale !!



Și cerul meu imprevizibil ?

Și marea mea fără odihnă,

Împerechind seninul cu furtuna,

Cu valuri blânde, legănate,

Ori agitate ca o haită,

Gata să te rupă, gata sa te-afunde…

Și clipa-aceea de pe urmă, când,

Sleit, fără vlagă, îti usuci pânzele,

Și când,

Catargele inimii, frânte,

Le proptești înapoi în zenit !

Astupe-se iar auzul, timpanele,

Pupa departe de lumea aceasta satanică, falsă,

Prova-nainte spre închinarea mamei de-acasă !



Nu ard in tolbă bulgări de aur,

În năvod nu sângerează monstrul Moby Dick,

Dar ancora se spală de rugină,

Pânzele cântă sărate-n vânt,

Catargul despică pieptul și lacrima mării,

Spre lacrima pământului meu

De bun venit !



ÎN AULA LUMINII



Și-a fost să fie iarnă lungă.

Și primăvara s-a vestit de-odată,

De cu noapte.

S-a așternut, așa, o liniște adâncă,

O mare de frământuri…

În zori, un cer de sticlă

Spărgea ghipsuri de lene.

La câmp, ningea cu păsări,

Pe străzi,

Cu trenciuri și umbrele colorate.

Copacii își zvântau la soare

Pălăriile muiate.



Înfipt cu tălpile-n pământ

Și cârca într-un trunchi de măr,

De parcă mă-mbia Christos,

Reinviat, tămăduit de răni,

Și bun ca El, și milostiv,

Îi dăruiam naturii spiritul și mintea,

Auzul și vederea, simțurile toate,

Un jar de gânduri, spuse și nespuse,

Sărut de vorbe însetate,

Împerecheate și desperecheate.



Natură-om, ființă-neființă,

Curgeam pe dinăuntru și pe dinafară,

În aula luminii, încălzită de celesta lavă,

În prea plinul frământ de dedesubt,

Aprins și-nvigorat pe urme de cenușă…

Din rădăcini, sevele urcau în capilare

Și-n pulsul sângelui, spre tâmple…

Natură-om, ființă-neființă,

Trezeam fântâni de împlinire și sărbătoare.

Curând, curând, speranțe verzi,

Muguri de flori și vise

Vor răsări pe crengi, pe brațe și pe buze !







ECCE TERRA



Rotundă și albastră,

De departe ne sfidează,

De aproape, ni se-mparte,

Darnică, generoasă.



Îmi culc auzul pe pieptu-i măsliniu,

De după ploaie,

Pe pieptu-i sur, ca de cenușă,

De după arșițele verii…

Sub piele și sub carne,

Sub apa rece din oceane,

Își adâncește clocotul vulcanic,

Să nu-și stârpească sucurile vieții!…



Îmi culc auzul între rădăcini

Și în nisipul viu de micro-organisme…

Petrec privirea, fără fiori de frică,

În spuza de furnici, de viermi,

Miriapode și gângănii,

Și peste târâtoarele ascunse,

Împletite, sângerii…



Pământule,

A-toate-dătătorule de viață,

De când ți-ai semețit pe ape

Spinările și umerii de piatră ?

Copacu-acesta gros cât șapte butii,

De când îți urcă-n cer,

La-ntrecere cu munții ?

De când absurda lege oarbă:

Reptila să-nvenine si să-nghită;

Felinele, jivinele canine,

Vulturii și șoimii,

Să taie-n clonț și-n ghiare,

Să urle, să-spăimânte,

Să sară, să doboare ?

Iar ființa ta supremă, cugetătoare,

De când vânează,

De când răpune, pradă,

Mai presus de toți și de toate ?!



Prea bunule Pământ,

Sub brazda ta de viață,

De ce n-ai semănat

Doar liniște și pace?

De ce atâta luptă,

De ce atâta vrajbă ?!



ORAȘ TRUFAȘ



Te-aș blestema !

Tu mi-ai furat, măi, câine,

Întoarcerea în rădăcină

Și dreptul de-a fi fost primar

Într-o comună acătării !



De nu te-ai fi născut, măi, câine,

Cu cârdul de mașini

Și fabrici veninoase,

M-aș fi plimbat și azi

Într-o trăsură de mătasă,

Sau într-o sanie vântoasă.



Oraș trufaș, oraș bogat,

Te-aș blestema !

M-ai cumpărat, măi, câine,

Pe-o brumă de chenzină

Și m-ai tot dus cu cârdul de mașini,

Să-ți șlefuiesc asfaltul gros,

În sus și-n jos!…



Fățarnic, scuturi visuri mincinoase,

Tot legănând pe apele Morganei,

Când barca filantropului mărinimos,

Când iahtul desfrânatului nabab,

Cu-o droaie de amici petrăcăreți,

De suple midinete și cochete,

De rafinate amoreze !



Oraș trufaș, oraș bogat, oraș bolnav,

Te-aș blestema !

Dar, iată, îți sărut din nou

Mirosul de cărbune !

Mă iartă, dar, orașul meu,

Mă du din nou,

Mă du din nou, măi, câine,

În sus și-n jos,

De azi pe mâine !

Și nu uita să mă întorci, pe seară,

La cuibul meu de-acasă,

Lângă femeia mea frumoasă !



PĂCALĂ

ÎN STARE PSEUDO-LETHALĂ

( versuri în manieră naivă )



De vom mai fi și dincolo de moarte ?

Fi-vom, vom fi,

Mereu în altă stare,

Mereu în altă parte !



De unăzi,

M-am distilat, așa, în ceva…

Un abur ușor,

Un fel de fire-nefire, hai-hui, teleleu,

În deasupra și-n adâncul lui Dumnezeu…

În astă stare „De După”,

Universul nemărginit,

Îl calci oriunde,

Într-un avânt, într-o clipită !

Viteza anilor-lumină,

Intenție infimă !

De-aici, acolo,

În melcul celei galaxii,

În pâlnia găurii negre,

Înapoi, în cuptorul noii supernove,

Un arc de voință, joacă de copii !

În soare, vijelia nu frige,

În pământ, miezul clocotit nu-ncinge,

Te-afunzi ca o rață-n Atlantic

Și țâșnești, viscol, peste moțul arctic !



Dar, oare, ce mușca limbut, în minte,

Atunci, înainte ?

A!, alt-undeva, alte viețuitoare?

Nenumărate ! Planete-nțesate !

În vârful evoluției – cugetătorul :

Mai sus, mai jos, mai urât, mai frumos…

Suprema lege universal㠖 lupta !

Pe masa „Memoriei de Dinainte”,

Oglinzi de pe alte planete,

Împărății ori președenții,

Au întrupat aceeași sorginte,

Același destin :

În măciuca bâtei barbare – lupta !

În colții ghioagei – lupta,

În flacăra dinamitei – lupta…

… Și autodistrugerea seminției,

În megatonele ciupercilor nucleare !

Supremă peste ființa rațional㠖 bruta !

Supreme peste toate –

Cataclismul, lupta oarbă !

Icarul tehnicii astrale,

În zbor către „soarele” combustiei intenționale,

Și-a frânt aripa, când de una, când de alta.

În oglinda stării „De Dinainte”,

Nu s-a aprins nici un semn, nici o urmă,

Invzie ori pașnic contact,

Spre noi, tereștrii,

Spre ei, extratereștrii !

Fiecare norod de-aiurea

Se ascunde în cotlonul său de ani-lumină,

Se închide singur în propria-i urnă !



Apoi, înainte de revenire,

Am chemat părinții, părinții din părinți.

I-am rugat cât cerul

Năpasta s-o mâie pe pustie,

Să scuture pre noi numai bucurie !



Au râs, au răspuns,

Cu răspunsul lor, fără de răspuns :

– Păcală, Păcală, minte goală !



REVERIE



De la un ocean la altul,

Peste cârca elefantului meu de pământ,

Hăul nopții își aprinde cerul :

Lămpile luceferilor Venus, Jupiter și Marte;…

Cu argint pisat și vârfuri de ace,

Desenează ciute, zmei și râuri de lapte;

Priponite-n nord, în Steua Polară,

Carul Mic, Carul Mare.

Într-o pală de nor, scămoasă, solzoasă,

Luna varsă foc și incendiază.

Dincolo de compasul ei,

Dante, Platon și Aristotel

Numără foile altor bolți de cer.

Visul și închipuirea uită cifre și formule.

În timpan se stinge dulce

Uraganul supernovei.

Urc în creștet de zenit,

Printre mistici, printre zei.

Neguri, neguri, peste neguri,

Mi se vântură-n aripi !

Îmbătat de vijelie,

Cad cu steaua căzătoare,

În oceanul din apus…

Ocrotit de nimfe și delfini,

Când deasupra valul tace,

Dorm cu cerul și oceanul,

Dorm cu ele-ascunse-n pernă,

Dorm în pace !…




Stelian I,Constantin - Mitadinu ( sept 1935 Bucuresti - iunie 2021 Toronto )    6/19/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian