Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Despre viața și moartea lui Mihai Eminescu- ( România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889).

Câteva amănunte din viața și despre moartea lui Mihai Eminescu, așa cum au fost consemnate în articolul “Eminescu”, semnat de Corneliu V. Botez, publicat în România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889 (am păstrat forma și ortografia originală):

„Eminescu s'a stins. Eminescu nu mai este. Cam acestea au fost dureroasele cuvinte cu care presa Romînească a respîndit știrea morții nefericitului poet, care atinsese vîrsta de 39 de ani.
Parcă natura și-a pus toată mintea să-l facă mai presus de orice muritor prin simțirea și profunda cugetare, cu care l’а înzestrat.
Moartea lui Eminescu a produs o impresiune tristă pentru presă și-o adevărată pierdere care încearcă literatura Romînească.
Eminescu zace în întunecosul mormînt, dar voința lui n’a fost ascultată și defunctul a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.
Într'o poezie întitulat㠄Mai am un singur dor" el a cerut să fie înmormîntat la mare:

Iar de voi fi pământ,
În liniștea sărei
Sapați-mi un mormânt
La marginea mărei.

Această dorință a sa e manifestată și'n altă poezie cu titlul „O! Mamă":

Iar dacă împreună va fi ca să murim
Să nu ne ducă'n triste zidiri de țintirim,
Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu.

Cum vedem e clar și categoric.
Dacă onor. Guvern a luat asupra-și toate spesele înmormîntărei, e o datorie scumpă pentru el, ca cel puțin la moarte să'ndeplinească o dorință din cele mai arzătoare a nepieritorulul poet.





Eminescu a trăit într'un cerc isolat și de puțină lume cunoscut, de mai puțină lume încă priceput.
După datele și notițele adunate din gurile oamenilor și ziare, voi căuta să'l înfățișez înaintea D-voastră cât se poate mai exact.
El s'a născut în Botoșani la anul 1849.
Și-a făcut studiile în Cernăuți și de aici la Blaj, Viena și Berlin, unde a studiat filosofia predată de Dürrind.
Mai multe rînduri a fost funcționar, apoi revizor școlar și în sfârșit bibliotecar, profesor de limba Germană, pe care o cunoștea la perfecțiune și de Geografie la școala comercială din Iași.
Ca prim-redactor al Timpului, și-a făcut un nume nepieritor.
A mal scris, pe vremea Junimiștilor, în Romînia Liberă și în Fântâna Blanduziei.
Coroana care strălucea prin frumuseță, pe sicriul lui Eminescu, era a Societății Studenților Universitari “Unirea”, și a presei Capitalei, unde și „Romînia Literară" și-a depus obolul său.
Eminescu a trecut din lumea celor vii cu corpul, căci cu spiritul nu mai trăia de mult în ziua de 16/25 Iunie, la orele 4 dimineața.


Primele strofe din Luceafărul,
așa cum au fost publicate în anul 1883
în Almanahul "România Jună"


Iată câteva amănunte pe care le dă Naționalul în privința morții lui:
Cu 15 zile înaintea încetării din viață, doctorul Șuțu a început a se îngriji de sănătatea luceafărului poeziei române, căci Eminescu începu a merge din ce în ce mai rău.
La 16 Iunie dimineață el ceru să i se dea un pahar cu lapte și ceru să i se trimită d-rul Șuțu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate: doctorul întrebându-l cum se simte, Eminescu răspunse că are dureri în tot corpul, care îi cășunează mult rău.
Din nenorocire.... aceste momente lucide, n'au ținut mult, căci după o jumătate de oră, bietul Eminescu începu din nou să aiureze.
D-rul Șuțu căută să-l liniștească și poetul se duse să se culce.
Nu trecu nici o oră, când d-rul Șuțu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins.... fără nici o suflare.
Doctorul Șuțu, făcu cunoscut această știre tuturor prietenilor săi și membrilor consiliului de familie.
Corpul său a fost îndată transportat în o altă cameră a ospiciului, în apropierea biuroului d-rului Șuțu. Stetea întins pe un pat și era învelit cu un zăbranic.
Fața-i era foarte slăbită și avea mai multe sgîrieturi, cari au provenit din causa mâncărimei ce suferea.
În urma dorinței d-lui Titu Maiorescu, s'a procedat la autopsia cadavrului lui Eminescu.
S'a constatat spune Constituționalul, că creerii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate că erau în stare de îmuere (ramoliție)
Emisferul stâng singur cântărea 595 gr., cel drept, 555, fără cerebel.
Această greutate de 1400 grame e unică în felul ei. Creerul lui Schiller cântărea cu câteva grame mai mult.
Partea psihică a creerilor era aproape total ulcerată, în emisferul stâng chiar și cea psicho-motrice; membranele creerilor injectate și aderente. Circomvoluțiunile mult desvoltate și adânci. Inima în stare de hipertrofie pasivă cu degenerare grăsoasă a țesutului muscular; la rădăcina aortei s'a constatat începutul unui proces ateromatos, iar valvulele inimei erau intacte. Degenerarea grăsoasă s'a găsit în același stadiu și la țesăturile ficatului, care bine înțeles era puțin hipertrofiat. Splina în stare hiperemică și de degenerație.
Moartea i-a provenit, precum se zice, din o lovitură de piatră în cap, asvîrlită de un alt nebun.
Și dacă Eminescu în viață n'a crezut în nimic, totuși s'a găsit de cuviință a se respecta dogmele bisericești și a fost așezat pe catafalc în biserica Sfîntului Gheorghe.
Corul vocal al D-lui Bărcânescu a cântat câteva imnuri, îi mai cetiră veșnica lui pomenire, vorbe care pentru prima dată au făcut să treacă un lung fior în sufletul meu, și-l scoaseră afară.
Cortegiul funebru a mers pe dinaintea Academiei și de acolo pe Calea Victoriei, s'a îndreptat urmat de o grămadă de lume către Cimitir.
Între discursurile cari s'au ținut, e de însemnat al d-lui Maiorescu, Laurian și tînărulul Calmuschi.
În biserică a ținut d. Ventura un panegiric scurt, cu desăvîrșire banal.
Între altele a zis c㠄lacrimile noastre care curg, de soarele strălucitor se vor prejace în rouâ, care se va răspîndi în lumea întreagă!”
Bine a zis Eminescu:

Iar de-asupra tuturora, s'o'nălța vr’un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră.....

Tristă a fost viața poetului și neregulată peste măsură.
Și dacă era nepăsător de tot ce-l împrejura, nu era mai păsător de el.
Ași putea chiar zice, că abuzurile nu puțin au contribuit ca să-i mănânce zilele.
Când a înebunit întîiași dată, a fost la baie. Una din maniile sale era de a bate cu bățul peste turnura cucoanelor.
În casa de sănătate a D-rului Șuțu, strîngea petricele de pe jos pe care își închipuia că-s galbeni și le dădea doctorului ca recunoștință pentru îngrijirile ce-i aducea.
Nebunia lui era blândă și timidă. Totă ziua, se zice, că recita versuri pe din afară din Omer, aiura din Cicerone și Tacit, ori scria, scria mereu versuri unei cântărețe de astă iarnă a coloseului Opler.
Dacă în scrierile sale Eminescu plutește într'o sferă cu totul deosebită de a celor alți muritori, în relațiile sale cu oamenii era bun și peste măsură simpatisat.
Ca patriot, Eminescu poate e singurul patriot! Dacă vițiile nu i-ar fi veștejit fruntea și ar mal fi trăit, Eminescu ar fi ajuns așa de departe, încât distanță de veacuri l’аг fi separat de noi. Geniul i-a fost fatal și acela care a întrunit la un loc tristețea și veselia Romînului, cel la fire schimbător, îndărătnicia și sarcasmul cel mai mușcător, a trebuit să se stingă în balamuc la 39 de ani, în urma sa lăsând jalea și doliul în inima tuturor celora care s'au adăpat cu
lăcomie din isvoarele scrierilor sale.”

Sursa: articolul “Eminescu”, semnat de Corneliu V. Botez, publicat în România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889).




Corneliu V. Botez    6/15/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian