Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
77 de ani de la Debarcarea din Normandia.

În 6 iunie, la ora 5 dimineața, pe un cer cu o lună aproape plină, peste 5000 de tone de bombe erau aruncate peste bateriile germane amplasate de-a lungul coastei Normandiei. Singura persoană care nu a șovăit niciodată în convingerea că Aliații urmau să debarce în Normandia a fost Hitler însuși. "Fii cu ochii pe Normandia“, îi spusese el lui Rundstedt de mai multe ori, dispoziție pe care atât Rundstedt, cât și șeful său de stat-major, generalul Günther Blumentritt, i-o vor confirma lui Basil Liddell Hart după război.

Când, puțin după ora 5.00, șeful de stat-major al Armatei VII germane avertiza Grupul de Armate B că atacul avea, într-adevăr, loc, feldmareșalul Rommel (comandantul Grupului de Armate B, cu obiectivul de a apăra Franța de invazie) era indisponibil. Plecase în Germania ca să sărbătorească ziua de naștere a soției sale, Lucie, în acea zi. A reușit să se întoarcă la castelul La Roche-Guyon abia la ora șase seara.

Hitler nu a fost trezit în acea noapte la Berchtesgaden- petrecuse cu Goebbels până la trei dimineața și nimeni nu îndrăznea să-l trezească pe Fuhrer.

Astfel că Hitler află abia la ora 10 și, după ce analizează veștile primite, își dă acordul abia la ora 14. Chiar și la ședința de la prânz, nimeni nu știa cu siguranță dacă acesta era adevăratul atac sau mai degrabă era doar o diversiune. Așadar, înainte ca două divizii de panzere să fie trimise pe plajele situate la 100 de kilometri depărtare, se pierduse deja mult timp prețios.

Diversiunea Aliaților: tancuri gonflabile (făcute din cauciuc de studioul de film Shepperton), cartiere generale fantomă, nave false, mașini de gătit portabile care scoteau fum

Cele două operațiuni Fortitude Nord și Fortitude Sud, în perioada anterioară Zilei Z, l-au forțat pe Hitler să staționeze sute de mii de oameni în Norvegia, Olanda, Belgia și în Pas de Calais, nu pe plajele Normandiei. Cele două operațiuni Fortitude constituie cel mai de succes plan de diversiune din istoria militară. Aceste operațiuni complexe fuseseră elaborate de Aliați cu câțiva ani înainte. Pentru Pas de Calais a fost gândit un număr dublu de zboruri de recunoaștere și de misiuni de bombardare în comparație cu cele care au avut loc în Normandia. Grupul I al Armatei SUA (FUSAG), comandat de generalul Patton și vizitat de regele George al VI-lea, a fost, pur și simplu, inventat, cum inventată a fost și staționarea de-a lungul Canalului Mânecii, vizavi de Calais. Includea tancuri gonflabile (făcute din cauciuc, de scenografii studioului de film Shepperton), cartiere generale fantomă, nave de desant false, mașini de gătit portabile care scoteau fum și chiar sisteme camuflate de semnalizare pe aerodromuri.

În luna mai 1944, Abwehrul estima că în Marea Britanie sunt staționate 79 de divizii, când cifra reală era, de fapt, de 47. Britanicii au trimis mesaje radio false către Anglia de Est. În estuarul Tamisei a fost asamblată o armată-fantomă de nave de desant și de tancuri. Un actor a fost trimis în Gibraltar, înaintea debarcărilor din Normandia, pentru a poza drept Montgomery – având chiar și inițialele BLM inscripționate pe mănușile sale kaki. Actorul l-a studiat cu atenție pe generalul pe care-l întruchipa și a observat că acesta din urmă era și el un actor desăvârșit. (Totuși, un agent mai atent al Axei în Gibraltar ar fi putut observa că dublurii lui Monty îi lipsea un deget mijlociu.) În Ziua Z, Aliații au aruncat deasupra regiunii Pas de Calais un fel de șpan (operațiune cunoscută sub numele de cod „Fereastra“) astfel încât semnalele de pe radarele germane să creeze iluzia apropierii unei flote navale uriașe.

Planul general al planificatorilor – pentru o invazie masivă prin Normandia – a supraviețuit examinării detaliate și întrebărilor venite din partea lui George Marshall, Alan Brooke, Franklin Roosevelt și Winston Churchill, cu toate că Churchill și Brooke nu vor scăpa de presentimentul unui dezastru în privința operațiunii.

Scepticul Churchill îi spunea soției sale, Clementine: „Îți dai seama că până mâine dimineață, când te vei trezi, 20.000 de oameni ar putea să fi fost uciși?“

Churchill vorbea adesea despre viziunea unui Canal al Mânecii plin de cadavre de-ale Aliaților, ca rezultat al eșecului Operațiunii Overlord, iar, pe 5 iunie 1944, ziua în care invazia trebuise să aibă loc inițial, Brooke nota în jurnalul său următoarele: „Sunt foarte neliniștit în legătură cu toată operațiunea. În cel mai bun caz, se va apropia mult, mult prea puțin de așteptările majorității, mai exact ale celor care nu știu nimic despre dificultățile ei. Iar în cel mai rău caz, poate să fie foarte bine cel mai înspăimântător dezastru din întregul război. Mă rog la Dumnezeu să trecem cu bine peste toate astea.“ În aceeași noapte, Churchill îi spunea soției sale, Clementine: „Îți dai seama că până mâine dimineață, când te vei trezi, 20.000 de oameni ar putea să fi fost uciși?“

Parașutiștii americani au aterizat în Normandia chiar mai încărcați cu echipamente decât infanteria, fiecare ostaș cărând aproape echivalentul greutății sale, mai exact, costumul de parașutist, casca de camuflaj, parașuta principală și cea de rezervă, cizme, mănuși, uniforma de luptă, vesta de salvare, pistolul Colt 45, pușca automată Browning, plus muniția aferentă, cuțite, trusa de prim ajutor, pătură, hrană, șosete și lenjerie intimă de schimb.

Caporalul Dan Hartington, din Compania C, Batalionul 1 canadian de parașutiști din Divizia a 6-a britanică aeropurtată, își amintea: Eram încărcați până în dinți cu grenade, bombe Gammon, purtam mine Bangalore flexibile în jurul gâtului, obuze de cinci centimetri pentru aruncătoare, muniție, arme și sticle cu apă. Pielea care rămânea expusă era înnegrită cu cărbune, plasa de camuflaj de pe căștile noastre era toată fixată cu pânză groasă, iar spațiul de deasupra plasei era ticsit cu țigări sau cu exploziv.

Eisenhower a amânat atacul din 5 iunie pentru ziua următoare, la sfatul meteorologului său șef. Și și-a scris și demisia, în caz că...

În anii 1940, meteorologia era încă la începuturile sale, așa că, întrucât condițiile meteo din Canalul Mânecii nu erau niciodată predictibile, Eisenhower a trebuit să dispună o amânare a atacului din ziua de luni, 5 iunie, pentru ziua următoare, la sfatul meteorologului său șef, un civil de 29 de ani, pe nume James Stagg, care primise gradul de căpitan, pentru a avea trecere în ochii numeroșilor ofițeri superiori. Din cauza norilor denși și a vânturilor mult prea puternice, partea esențială a operațiunii, cea aeriană, putea fi compromisă, cu rezultate dezastruoase. Totuși, după cum avea să sublinieze ulterior Stagg, având în vedere că marina își dorea vânturi de coastă cu o forță nu mai mare de 3,4 grade, precum și o vizibilitate bună pentru bombardarea fortificațiilor de pe coastă, iar forțele aeriene voiau și ele un anumit tip de acoperire noroasă și o anumită altitudine a norilor, „când a sosit momentul să le pun cap la cap, mi-am dat seama că puteam foarte bine să așteptăm 120 sau 150 de ani, ca operațiunea să poată fi lansată în aceste condiții“. Dacă Operațiunea Overlord nu ar fi fost lansată pe 6 iunie, diverse aspecte legate de combustibil, de lumina lunii și de mișcările fluxului și ale refluxului ar fi făcut necesară amânarea invaziei cu două săptămâni, ceea ce ar fi dus la apariția unor probleme în privința moralului trupelor și a posibilității de a păstra secretul unei operațiuni atât de complexe.

Din fericire, Stagg a putut să raporteze pe 5 iunie, la ora 4.15, apropierea unui nou front atmosferic, unul favorabil.

Eisenhower, care încă nu ajunsese președinte dar se afla la apogeul carierei sale militare, a pregătit o scrisoare de demisie, în caz că operațiunea s-ar dovedi un eșec. "Debarcarea noastra in zona Cherbourg-Havre nu a avut loc de o manieră satisfăcătoare și am retras trupele. Decizia de a ataca în acest moment și în acest loc a fost luată plecând de la cele mai bune informații disponibile. Trupele, forțele aeriene si Navy au făcut tot ceea ce curajul și sentimentul datoriei puteau face. Orice reproș sau orice greșeală ce ar putea fi găsite în această încercare nu sunt decât din vina mea!", scrie Eisenhower. Aceasta nota, impaturita atent si asezata in portofelul sau, nu a fost citita niciodata.

In acelasi birou a scris si mesajul de imbarbatare adresat soldatilor ce aveau sa debarce a doua zi pe plajele Frantei ocupate. "Ochii lumii sunt atintiti asupra voastra. Sperantele, rugaciunile popoarelor iubitoare de libertate va insotesc. Nu vom accepta decit Victoria totala!" "Victoria totala" a lui Eisenhower a fost si a ramas expresia spiritului american.

După aceste două mesaje, el a dat, la sfârșitul zilei, ordinul final de începere a operațiunilor.


Rezistența franceză aștepta ca BBC să transmită primul vers dintr-un poem al lui Verlaine- semnul că totul e pregătit

Rezistenței franceze i se ordonase să se pregătească pentru invazie printr-o transmisiune BBC din ziua de 1 iunie, care includea primul vers din poemul „Cântec de toamn㓠de Paul Verlaine: Les sanglots longs des violons de l’automne (Lungile suspine ale viorilor toamnei). Abwehrul torturase un lider al gherilelor Maquis și aflase că transmisia celui de-al doilea vers – Blessent mon coeur d’une langeur monotone (Îmi rănesc inima cu o langoare monotonă) – însemna că invazia era iminentă. Așa că, atunci când mesajul a fost transmis, după cum se convenise, la ora 23.15, pe 5 iunie, comandantul Armatei V germane din Pas de Calais și-a pus trupele în stare de alertă, însă nimeni nu a avertizat și Armata VII germană din Normandia. La cartierul general al Grupului de Armate B, de la castelul La Roche-Guyon, s-a presupus că trebuie să fi fost vorba, pur și simplu, de o dezinformare, de vreme ce ar fi fost puțin probabil ca Aliații să-și anunțe invazia la BBC

Când, puțin după ora 5.00, șeful de stat-major al Armatei VII germane avertiza Grupul de Armate B că atacul avea, într-adevăr, loc, Rommel era indisponibil, deoarece plecase în Germania ca să sărbătorească ziua de naștere a soției sale, Lucie, în acea zi. A reușit să se întoarcă la castelul La Roche-Guyon abia la ora șase seara. Șeful său de stat-major, generalul-locotenent Hans Speidel, a ordonat Diviziei a 12-a Panzer Hitlerjugend să contraatace la Caen, chiar în zori, însă unele dintre cele 4.500 de bombardiere pe care Aliații le-au ridicat în aer în acea zi vor zădărnici serios acest atac.

După cum sublinia Rommel ulterior: Chiar și mișcările celor mai mici formațiuni de pe câmpul de lupt㠖 artileria care își ocupă pozițiile, tancurile care se adună în formație etc. – sunt vânate încontinuu din aer cu un efect devastator. În timpul zilei, trupele combatante, precum și ofițerii de la cartierele generale, sunt forțate să caute adăpost în zonele mai împădurite și mai retrase, pentru a scăpa de bombardamentele aeriene constante. De pe navele aliate s-au folosit până la 640 de tunuri. Efectul este atât de copleșitor, încât nici o operațiune nu mai este posibilă în această zonă stăpânită de focurile rapide de artilerie, fie cu infanteria, fie cu tancurile.

Lucrurile ar fi stat și mai rău dacă Rommel ar fi avut dreptate când spusese că Aliații vor debarca în timpul fluxului, întrucât toate armele fuseseră fixate pentru această eventualitate. În schimb, trupele aliate au venit în timpul refluxului, pentru ca obstacolele să fie mai vizibile. Totuși, faptul acesta a avut dezavantajele sale, pentru că, așa cum își amintea sergentul de comunicații James Bellows, din Batalionul 1 al Regimentului Hampshire, despre oamenii cu care debarcase pe plaja Sword: „Mulți dintre ei au fost călcați de amfibiile de desant în timp ce ieșeau. Acestea deveneau mai ușoare pe măsură ce oamenii ieșeau și, fiind ridicate de valuri, mulți dintre cei care erau în față nimereau direct sub ele“.

La ora 16.00, Hitler, care nu reușise să decidă care e cea mai bună modalitate de a reacționa la ceea ce el încă mai bănuia că ar fi un atac diversionist, a fost, în cele din urmă, de acord cu cererea lui Rundstedt de a trimite în luptă două divizii, pe lângă Diviziile a 12-a SS și a 21-a Panzer, deja angajate în conflict. Însă, după cum sublinia istoricul Gerhard Weinberg: Întăririle trimise pe frontul deschis al invaziei au fost insuficiente, iar forțele aeriene aliate, precum și eforturile de sabotare întreprinse de Rezistența franceză și de echipele speciale ale Aliaților le-au încetinit chiar și pe acelea. Diviziile de panzere – venite, așadar, greoi și una câte una – nu au fost în stare să străpungă frontul și au sfârșit prin a rămâne blocate într-o luptă de poziții, deoarece, în absența diviziilor de infanterie, prezența lor era necesară pe linia frontului.

Debarcarea a dus la represalii îngrozitoare, cele mai cunoscute fiind întreprinse de Divizia a 2-a SS Das Reich

În Ziua Z s-au înregistrat 9.000 de victime, dintre care – fapt foarte neobișnuit – mai mult de jumătate au fost ucise. Numărul morților a inclus 2.500 de americani, 1.641 de britanici, 19 francezi „liberi“, 359 de canadieni, 13 australieni, doi neozeelandezi și un belgian: în total, 4.572 de soldați.

Acțiunile au condus la represalii îngrozitoare, cele mai cunoscute fiind întreprinse de Divizia a 2-a SS Das Reich, de 15.000 de tancuri, care era iritată de pierderile și de amânările survenite în timp ce încerca să se deplaseze dinspre Montauban, din sudul Franței, către Normandia, pentru a respinge invadatorul. Chiar dacă au plecat pe 8 iunie, călătoria lor de 725 de kilometri a durat trei săptămâni, nu câteva zile, cât le-ar fi luat dacă nu ar fi fost hărțuiți. Ca răzbunare pentru uciderea a patruzeci de soldați germani într-un astfel de incident, Das Reich a ordonat represalii extinse în orașul Tulle, din regiunea Corrèze. „Pe 9 iunie 1944, mă întorceam de la cumpărături și i-am găsit pe soțul și pe băiatul meu spânzurați de balconul casei“, își amintea o femeie din oraș. „SS-ul luase la întâmplare două sute de bărbați și îi omorâse cu sânge-rece. Femeile și copiii au fost obligați să privească în timp ce-i spânzurau de stâlpii de felinar și de balcoanele propriilor case. Ce aș putea eu să mai spun?“ Și, totuși, în dimineața următoare avea să fie și mai rău în micuțul sat Oradour-sur-Glane, unde unitatea maiorului Adolf Diekmann va omorî 642 de oameni, inclusiv 190 de școlari; bărbații au fost împușcați, copiii și femeile au fost arse de vii în biserică, iar satul a fost ras de pe fața pământului.

În cazul unor ofițeri din Înaltul Comandament german, succesul debarcării Aliaților a însemnat pierderea războiului. Și le-a dat ideea asasinării lui Hitler

Amiralul Donitz: „invadarea Normandiei de către anglo-americani era acum un succes, așa că știam bine că nu mai aveam nici o șansă să câștigăm războiul. Dar ce puteam să facem?“ Pentru unii ofițeri din Înaltul Comandament german – deși nu și pentru extrem de loialul Dönitz –, răspunsul a fost acela de a-l asasina pe Hitler. Existase și înainte o oarecare ostilitate latentă între Hitler și generalii săi, cu excepția acelor perioade de la începutul războiului, când victoriile veneau la fel de ușor ca admirația reciprocă ce rezulta din acestea. „Statul-Major General este singurul ordin masonic pe care nu l-am dizolvat încă“, spunea Hitler la un moment dat, pentru a se exprima cu altă ocazie: „Acei gentlemeni, cu vipuștile roșii de pe pantalonii lor, mi se păreau, câteodată, chiar mai revoltători decât evreii“. Din momentul respingerii asediului asupra Moscovei, la sfârșitul anului 1941, aceste antipatii au ieșit din nou la suprafață și, deoarece evoluția războiului arăta că acesta urma să fie pierdut, unii dintre acești bravi generali au hotărât că era momentul să acționeze. Totuși, departe de a acționa din vreo convingere democratică, majoritatea complotiștilor încercau, pur și simplu, să îndepărteze un caporal incompetent care, înțeleseseră ei, era impedimentul major în calea negocierii păcii – obiectiv vorbind, singura speranță a Germaniei de a preîntâmpina o ocupație sovietică.

Joi, 20 iulie 1944, la ora 12.42, o bombă de un kilogram amplasată de colonelul conte Claus von Stauffenberg, un aristocrat șvab, și erou de război, a explodat într-una dintre cabanele de la Wolfschanze folosite pentru întâlniri, la numai doi metri de locul în care Hitler studia, cu lupa sa, un raport de recunoaștere aeriană. Stauffenberg folosise fitiluri britanice pentru că acestea nu făceau zgomotul care putea să anunțe prezența bombei. O serie de întâmplări făcuse ca întâlnirea să fie mutată într-o altă cameră, în afara buncărului, ca bomba să fie îndepărtată din apropierea lui Hitler în spatele unui picior de masă solid și, în plus, ca doar o bombă să fie amorsată, în loc de două, altminteri tentativa de asasinat – una dintre cele 17 puse la cale împotriva lui Hitler – probabil că ar fi reușit. „Porcii, ne bombardează!“ fusese primul gând al lui Hitler după explozia care îi spărsese timpanele, îl rănise la cotul drept, îi provocase o cicatrice pe frunte, o tăietură pe față, îi aprinsese părul și hainele, îi sfâșiase pantalonii și îi împlântase mai mult de o sută de așchii în partea de jos a ambelor coapse, însă asta fusese tot. „Crede-mă“, îi spunea el secretarei sale personale, Christa Schroeder, la prânz, în ziua aceea, „acesta este un punct de cotitură pentru Germania. De acum încolo, situația se va îmbunătăți din nou. Mă bucur că Schweinhunde (porcii de câini) s-au deconspirat.“

Restul e istorie.

Surse utilizate:
Andrew Roberts, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de-al Doilea Război Mondial
Liddell Hart; Other Side
Max Hastings, Overlord
Editor Penrose, D-Day Companion
Max Hastings, capitolul „Das Reich“ în On the Offensive
Liddell Hart, Rommel Papers
Martin Gilbert, Churchill: A Life
Catalogul Maggs Brothers, Autograph Letters




Dan Popa    6/7/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian