Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Mânăstirea Curtea de Arges sau Mesterul Manole ?

Care este, de fapt, numele real al operei, ”Mânăstirea Curtea de Arges” sau ”Mesterul Manole”, pentru că titlul ei apare în ambele forme? În variantele mai vechi apare sub titlul de „Mânăstirea Curtea de Arges”, iar în cele mai noi de ”Mesterul Manole. Atunci, denumirea exactă, dacă există una, care ar fi? ”Mânăstirea Curtea de Arges” sau ”Mesterul Manole”?
În afară de faptul că orice creatie populară, ca si cea de fată, a avut mai multi autori care au „revizuit-o si îmbunătătit-o”, inclusiv în cuprinsul titlului, apreciem că aici avem de-a face cu două specii literare într-o singură operă: o baladă si o legendă. Culegătorii ei (culti sau populari) au impus titlul după partea care i-a impresionat mai mult, cel al legendei sau cel al baladei. Legenda fiind varianta romantată si completată a unei istorii reale, iar balada, povestirea cu tâlc, încărcată de simboluri, a unei istorii care poate fi reală sau imaginară.
Avem de-a face, prin urmare, pe de o parte, cu Legenda Mânăstirii Curtea de Arges si, pe de altă parte, cu Balada Mesterului Manole, ambele strâns legate într-o lucrare unitară.
Balada Mesterul Manole ar fi putut exista altoită pe osatura oricărei alte constructii remarcabile ridicată pe fapte reale sau imaginare. Faptul că s-a folosit, însă, ca suport, o legendă cu orizont istoric, i-a conferit o valoare dublă. Pe lângă valoare literară, ea a căpătat si valoare istorică, ambele împletindu-se într-un tot atractiv si tulburător.
Pe de altă parte, Legenda Mânăstirii Curtea de Arges s-ar fi putut impune ca operă de sine stătătoare. Servind însă de schelet baladei, preia de la aceasta bogata ei simbolistică si, împreună, constituie capodopera literară, indiferent cu ce nume este denumită, cu cel al baladei (Mesterul Manole) sau cu cel al legendei (Mânăstirea Curtea de Arges).


Legenda Mânăstirii Curtea de Arges

Legenda Mânăstirii Curtea de Arges, plecând de la un fapt real, ca orice legendă, prezintă o valoare istorică de exceptie, oferind date pe care istoria le caută cu ardoare de multă vreme. Nu ar fi primul caz în care datele istorice la care face referire o legendă să fie ulterior probate stiintific.
Valoarea istorică a unei legende rezidă tocmai în faptul că ea pleacă întotdeauna de la un eveniment real, constituindu-se într-un izvor care, explorat cu atentie, poate conduce spre poteca pierdută în hătisurile vremii, potecă ce ne poate scoate la drumul către elucidarea unor enigme în fata cărora alte metode s-au dovedit neputincioase.
Căutând să ajungem la sâmburele de adevăr al legendei Mânăstirii Curtea de Arges, la istoria reală pe care ea se înfăsoară, putem să întrezărim acele adevăruri pe care istoria ca stiintă urmează a le dovedi, si anume:

Ce dorea Negru Vodă, ce căuta si de ce?

Negru vodă sta,
Sta si se chitea:
„De-a da Dumnezeu
Chiar pe gândul meu
Eu o să pornesc
Si-o să poruncesc
Poruncă domnească
Treaba să pornească
Si să se zidească
Sfântă mănăstire
Pentru pomenire
Chip de pomenire
Pentru-nchinăciune”.

Dorinta lui Negru Vodă era limpede: „să se zidească sfântă mănăstire pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”. În mod normal, pentru aceasta nu ar fi trebuit decât a da „poruncă domnească”, asa cum zice legenda. E de la sine înteles că poruncile pe care le putea da domnul erau de mai multe feluri. Nu toate poruncile sale erau domnesti. Erau porunci ale omului (”pe gândul” său) prin care îsi arăta doar preferinta, fără a fi imperative, dar pe care slujitorii căutau să i le îndeplinească pentru a-i face pe plac si pentru a se remarca astfel în fata lui. Pe lângă acestea, erau, desigur, si acele porunci ale domnului, denumite „porunci domnesti”, adică având caracter de lege, a căror nerespectare atrăgea măsuri punitive. De altfel, în toate timpurile au existat din partea conducătorilor dorinte nemărturisite răspicat, sugerate doar, dar ghicite si duse la împlinire de către slujitori si au existat si poruncile propriu-zise, rostite cu autoritate si transformate în lege.
În legendă era vorba, deci, de o „poruncă domnească” pe care Domnul o dorea imperativă, dar pe care nu putea să o dea decât „de-a da Dumnezeu”. Adică porunca nu putea să fie impusă decât în circumstantele realizării anumitor conditii care nu depindeau de vointa sa sau a supusilor săi, ci si de vointa lui Dumnezeu. Care să fi fost aceste circumstante, vom vedea mai departe. Să observăm mai întâi gândul (dorinta) lui Negru Vodă. El gândea zidirea unei mânăstiri „pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”, gânduri care ne vorbesc despre dorinta-dorintele sau scopul-scopurile ridicării acestei mânăstiri. Dacă privim cu atentie textul, acesta ne spune că era vorba despre două scopuri urmărite. În primul rând, zice Negru Vodă, doreste mânăstirea ”pentru pomenire”. Pomenire a ce sau a cui? Am fi tentati să ne ducem automat si direct cu gândul la pomenirea divinitătii, dar atunci la ce s-ar mai referi următoarea dorintă mărturisită de vodă, cea de zidire a unui ”chip de pomenire pentru-nchinăciune”. Dintre cele două dorinte/scopuri, cea de a doua (”chip de pomenire pentru-nchinăciune”) pare a duce mai convingător către adorarea divină. Atunci care ar fi primul scop? Dacă ne gândim că domnitorii români după luptele grele încheiate cu victorii asupra dusmanilor ridicau o biserică în semn de multumire către divinitate, dar si pentru „pomenirea” peste timp a acelei victorii, putem crede că si Negru Vodă dorea să ridice mânăstirea pentru pomenirea unei mari victorii. Care va fi fost această victorie, vom încerca să vedem mai departe, desi se vede cu claritate încă de pe acum.
Deci, după precizarea primului scop al ridicării mânăstirii, acela de evocare (pomenire) a unei victoriei materiale asupra dusmanului, Negru Vodă continuă cu mărturisirea celui de al doilea scop si anume acela prin care urma să fixeze si victoria spirituală asupra acestui dusman, care va fi oferirea poporului său a un ”chip de pomenire pentru-nchinăciune” (a se citi religie), împotriva unor dorinte ale adversarilor săi. În tinuturile românesti din secolul al XIV-lea ”chipurile de pomenire pentru-nchinăciune” (adică religiile) erau două, cel ortodox oferit de patriarhul de la Constantinopol si cel catolic oferit de papa de la Roma si urmărit a fi implementat prin regii maghiari. Deci scopurile urmărite de Negru Vodă prin ridicarea mânăstirii Curtea de Arges erau, pe deoparte, comemorarea unei importante lupte armate încheiată cu o mare victorie si, pe de alta, comemorarea unei victorii spirituale la fel de importante, care pecetluia religia pe care si-o dorea conform spiritualitătii, năzuintelor si intereselor sale.
Totusi, ce-l împiedica pe Negru vodă să dea „porunca domnească” de ridicare a „sfintei mânăstiri pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”? Care era conditia care nu depindea de vointa sa sau a supusilor săi ca să o zidească? Ei bine, conditia era găsirea locului. Locul îl împiedica! Domnitorul trebuia să găsească locul exact în care să ridice mânăstirea, pentru că nu orice loc era bun, nu oriunde dorea el să o ridice, ci într-un anume loc si numai într-acela:
„Pe Arges în jos,
Pe un mal frumos,
Negru Vodă trece
Cu tovarăsi zece,
Si cu doisprezece.
Si ei tot mergeau
Si tot plănuiau
Si nu mai aflau
Loc de mănăstire.
Si de pomenire
Chip de pomenire
Pentru-nchinăciune.”
Am fi tentati să credem că Negru vodă cu ai lui tovarăsi căutau un loc care să fie cât mai potrivit din punct de vedere al orientării geografice, al vecinătătilor naturale sau al terenului de fundare, undeva pe firul Râului Arges, pentru a ridica mânăstirea. Mai la vale, însă, balada ne spune clar că ei căutau un loc anume, exact, un loc vechi, loc stiut, dar uitat nu se stie din ce cauze, poate din cauza scurgerii timpului. Si pentru găsirea acestui loc exact ei apelează la un cunoscător al zonei, la unul care bătuse aceste meleaguri de mai multe ori si în lung si în lat, la un „Mândru flăcăuas, La oi strungăras.” Negru Vodă îl întreabă precis, dezvăluind, în felul acesta, tinta exactă a căutărilor sale:
„Mândru flăcăuas,
La oi strungăras,
Pe unde-ai trecut
Nu ai fost văzut
De-un zid învechit
Si neîmplinit?”
(În textul prezentat în volumul ”Mesterul Manole – balade populare”, Editura de Stat, 1960 apare varianta ”Un zid învechit si neisprăvit de mult părăsit.”)
Flăcăuasul, „pui de românas”, oier care prin continuele sale peregrinări cu turmele cunostea cel mai bine tinutul, văzuse si stia locul:
„Doamne, Negru Vodă,
Pe unde-am trecut
Cu turma păscând,
Spun drept c-am văzut
Un zid învechit,
Un zid părăsit
Si neisprăvit,
Foarte mucezit.”
Si flăcăuasul, la îndemnul voievodului, îsi lasă turma si-l conduce pe Negru vodă:
„Pe Arges în jos,
Pe un mal frumos”
(unde)
„Ei au nimerit
La loc de grindis,
La verde desis,
Si ei au aflat
De-un zid învechit
Si nemântuit (neterminat)
Foarte învechit,
Foarte mucezit.”

Voievodul recunoaste locul. Este ceea ce căuta:
„Negru vodă sta
Si se bucura
Si se tot chitea
Si se tot gândea”
În sfârsit, acum, după ce a găsit locul căutat, Negru Vodă putea să dea „porunca domnească”:
„- Doispre’ce pietrari,
Nouă mesteri mari,
Nouă calfe mari
Si Manole zece,
Care vă întrece,
Voi vă apucati
Si să vă legati
Aici să-mi durati,
Chiar din temelie
Pân’la săvârsire
Mândră mănăstire,
Chip de pomenire
Pentru-nchinăciune.”


Cine era Negru vodă si unde dorea ridicarea mânăstirii?

Răspunsul la întrebarea care este acel loc în care Negru Vodă tinea mortis să ridice mânăstirea neconcepând să fie altul si răspunsul la cealaltă întrebare, cine era, de fapt, Negru Vodă, se întrepătrund, fiind strâns legate unul de celălalt si le vom trata împreună.
Unii istoricii (Neagu Djuvara) atribuie denumirea de Negru Vodă lui Thocomer (1290-1310), tatăl lui Basarab I Întemeietorul. Altii (cronicarul Miron Costin, Constantin Giurescu, Matei Cazacu, Alex Mihai Stoenescu s.a.) îl identifică pe Negru Vodă chiar cu Basarab I Întemeietorul (1310-1352). Dificultatea în a stabili cu precizie cui a apartinut denumirea respectivă derivă din faptul că aceasta nu a fost decât o poreclă purtată de domnitor, în actele vremii domnitorii figurând cu numele lor oficiale, Thocomer si, respectiv, Bazarab. Negru Vodă a fost doar porecla dată de popor unui voievod oaches, adică cu pielea fetei de culoare închisă, cu ochii, părul si sprâncenele negre. Că Thocomer ar fi fost cuman (asa cum sustine Neagu Djuvara, idee pe care o iau în consideratie si Iorga si cei doi Giurescu), si, că prin urmare, ca mai toti cumanii, ar fi fost neapărat si oaches (negricios) e de discutat, dar că au existat si români get-beget oachesi este de domeniul evidentei. Ce se mai stie, de asemenea cu sigurantă, este că poporul român a fost dintotdeauna înclinat să atribuie unor persoane, inclusiv domnitorilor, o poreclă legată de o particularitate predominantă a persoanei respective. Astfel de porecle stau astăzi la o multime de nume personale (Mutu, Surdu, Lungu, Scurtu, Negru, Spânu, Mototolea, Drăgut etc.) La fel s-a întâmplat si cu domnitorii români, multi dintre ei rămânând în istorie nu cu numele lor adevărat, ci cu poreclele date de popor: Radu cel Frumos, Petru Schiopul, Stefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Tepes, Mihai Viteazul, Mihnea cel Rău, Alexandru cel Bun, Lăcustă Vodă etc.
Prin urmare, este de presupus că Negru Vodă (Thacomer sau fiul său, Basarab sau fiul său, Nicolae Alexandru) erau bruneti, oachesi, adică cu pielea fetei de culoare închisă, cu ochii, părul si sprâncenele negre si de aceea au căpătat acest supranume, de Negru.
Dar, totusi, cine dintre cei doi, trei era de fapt Negru Vodă?
Mergând pe firul istoriei retinem faptul că atât Thocomer, cât si Basarab îsi aveau capitala la Curtea de Arges, care pe vremea respectivă se chema doar Arges. (Argesul figura drept capitală si pe vremea lui Seneslau, voievod al formatiunii statale românesti de pe Arges între 1241-1247, iar înainte servise de capitală si regelui geto-dac Dromichaites, în jurul anilor 300 î.Hr., acel Dromichaites care, în anul 292, dă piept cu Lysimach, urmasul lui Alexandru Macedon.)
Derulând mai departe istoria cunoscută stim că în 1330, regele ungar Carol Robert trece muntii în Valahia, pentru a-l aduce la ordine pe „voievodul transalpin Bazarab”, pentru a-i tempera pornirile independente, tendintele de a se îndepărta de catolicismul papal si de a se apropia de ortodoxismul bizantin, pentru a-i zădărnici aliantele cu adversari ai Ungariei si pentru a-i smulge Severinul. După ce ocupă Severinul, regele ungar respinge propunerea de pace a lui Basarab si se îndreaptă cu armata spre capitala acestuia, Arges. Basarab aplică tactica adoptată ulterior de multi voievozi români, aceea de a se retrage pustiind totul în calea dusmanilor. Cu multe pierderi pricinuite de atacurile de hărtuială ale ostenilor lui Basarab, de oboseală, de foamete si boli, Carol Robert ajunge totusi în preajma cetătii Arges unde îsi stabileste tabăra pentru a pregăti atacul final asupra orasului. Atacul însă, nu mai are loc, pentru că armata maghiară nu a mai avut cu cine să se înfrunta. Ungurii intră în localitate fără a întâmpina nici o rezistentă, iar aici au imensa surpriză să găsească orasul părăsit si pustiit. Basarab îl evacuase, mutându-se cu capitală cu tot la Câmpulung. De furie, Carol Robert distruge Argesul din temelii, îl incendiază si se retrage apoi spre Ungaria, după unele opinii chiar cu acceptarea de către Basarab a unei „păci fătarnice”. La trecători însă, Carol Robert este asteptat de oastea lui Basarab care zdrobeste armata epuizată si dezorganizată a ungurilor. Acesta este lupta a cărei victorie Negru Vodă dorea să o comemoreze prin ridicarea mânăstirii, lupta în urma căreia tara si-a obtinut independenta.
Exact din anul 1330, după victoria de la Posada împotriva regelui Ungariei Carol Robert de Anjou, Basarab I (1310-1352), primul domnitor al statului devenit independent, Tara Româneasca, îsi mută resedinta de scaun la Câmpulung, care devine, pentru aproape 4 decenii, centrul politic si administrativ al statului. De ce se mută capitala de la Arges la Câmpulung în 1330? Răspunsul nu poate fi decât unul si este evident, pentru că Argesul nu mai exista, fusese distrus, ars în acel an, după cum sustine si istoricul Constantin Rezachevici. De aceea Câmpulung va functiona ca oras-capitală din 1330 până în 1369, an în care Vlaicu Vodă (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru (1352-1364) si nepotul lui Basarab I Întemeietorul (1310-1352), o mută din nou la Arges, localitate care, de acum încolo, se va numi Curtea de Arges. Prefixul de „Curte” este adăugat tocmai spre a deosebi ”curtea” (capitala) de la Arges de cealaltă „curte” (capitala), de la Câmpulung, pentru că, asa cum vom vedea mai departe, o perioadă de 10 ani, între 1359 si 1369, ambele localităti au functionat drept capitale (curti) ale Tării Românesti.
În 1359, la 29 de ani după distrugerea Argesului, Curtea de Arges îsi reia partial rolul de capitală (curte), rol pe care îl va împărti timp de 10 ani, între 1359 si 1369, cu cealaltă ”curte”, orasul Câmpulung. În această perioadă (1359-1369) la Curtea de Arges va functiona centrul religios, odată cu terminarea lucrărilor de la mitropolie (1359), iar Curtea Câmpulung va adăposti în continuare centrul administrativ al tării, resedinta voievodului, până în 1369. Deci, între 1359 si 1369, timp de 10 ani, domnitorii valahi (Nicolae Alexandru si Vlaicu Vodă) conduc tara din două locuri, din două curti, atât de la Câmpulung, cât si de la Arges care se afla, încă, în curs de reconstructie. Reconstructia orasului Arges a cuprins două etape. Prima, în care s-a construit mitropolia si s-a terminat în 1359, pe timpul domnitorului Nicolae Alexandru (1352-1364) fiul lui Basarab si a doua etapă, între 1359 si 1369, în care s-au construit celelalte edificii ale orasului, inclusiv palatul domnesc, etapă încheiată în timpul domniei lui Vlaicu Vodă (1364-1377) fiul lui Nicolae Alexandru. De ce s-a început cu ridicarea mânăstirii? Din motive care tin de conditiile istorice din acea vreme si anume:
Am văzut că în acel an, 1359, an în care Argesul începe să îndeplinească împreună cu Câmpulung functia de capitală împărtindu-si atributiile, se încheiase o etapă importantă în procesul de refacere a vechiului oras distrus în 1330. Fusese terminată constructia locasului religios central, fusese ridicat ansamblul mânăstiresc unde se si instalează cea mai importantă institutie bisericească din tară, institutia de căpătâi a vietii spirituale, mitropolia ortodoxă, sub conducerea mitropolitului Iachint, loc unde se va boteza domnitorul Nicolae Alexandru trecând de la catolicism la ortodoxism, până atunci fiind fost ca si tatăl său, Basarab, catolic. Să retinem, deci, că era vorba de 1359, deci cu 10 ani înainte de revenirea completă a curtii domnesti la Arges, si la 29 de ani de la distrugerea vechii capitale, Arges.
Referitor la mitropolia de la Curtea de Arges sunt important de observat conditiile externe în care ea a ajuns să functioneze tocmai aici, în acest oras si nu în altul. Unde se afla sediul ei înainte de 1359? A avut ea vreun sediu? A existat? Da, a existat. Se stie că înainte de 1359 viata spiritual ortodoxă din zona estică a Valahiei era rânduită de la Constantinopol, prin Exarhia (mitropolia) Ungrovlahiei aflată în localitatea bizantină Vicina, localitate situată pe undeva prin nordul Dobrogei. Această exarhie (mitropolie) a functionat la Vicina exact până în anul 1359. Conducătorii (mitropolitii) Exarhiei de la Vicina erau perihoretii (περιχωρήτες : "supraveghetorii marginilor"), subordonati ai patriarhului Constantinopolului. Cu acordul patriarhului, perihoretii (mitropolitii) de Vicina trimiteau episcopi itineranti sau horepiscopi (χωρεπισϰόποι ) în zonele locuite de daco-românii de la nordul Dunării de Jos. În felul acesta Bizantul îsi exercita autoritatea religioasă si dincolo de granitele sale. În anul 1348 perihoret pe scaunul de la Vicina se afla Iachint. Iachint a fost perihoret la exarhia din Vicina până în anul 1359, an în care exarhia din Vicina se mută exact la Curtea de Arges, unde tocmai se dăduseră în folosintă clădirile mânăstirii, iar Iachint este numit în calitate de mitropolit al Tării Românesti de către Sinodul de la Constantinopol condus de patriarhul Calist I. Prin actul sinodal se dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea si Tara Românească. Astfel, Exarhia din Vicina dispare si ia fiintă noua mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Tării Românesti.
De ce s-a mutat Exarhia de Vicina la Curtea de Arges, devenind Mitropolia Ungrovlahiei? Pentru că încă de pe la începutul secolului XIV-lea Vicina intrase într-un accentuat proces de decădere datorat avansului religiei islamice în zonă produs de ofensivele mongole împotriva coloniilor bizantine si de slăbirea autoritătii bizantine, ca urmare a conflictelor cu genovezii. Ideea mutării exarhiei de la Vicina într-o zonă mai sigură, a apărut ca o necesitate imperioasă pentru Constantinopol. În acelasi timp, Basarab I, pentru consolidarea regatului său si pentru emanciparea definitivă fată de coroana maghiară se orientează tot mai mult către Bizant si spre religia ortodoxă (desi catolic, Basarab nu avea legătură directă cu papa decât prin intermediul regelui Ungariei.) În aceste conditii, Basarab se oferă să acorde găzduire exarhiei, chiar în capitala sa Arges si dă ordin (poruncă domnească) să se purceadă la ridicarea constructiilor necesare. Lucrările începute la locasurile mânăstirii care urmau a găzdui viitoarea mitropolie au fost însă întrerupte de invazia maghiară din 1330, care avea drept scop si reorientarea lui Basarab către catolicism si stoparea devierii lui către ortodoxismul predicat de la Constantinopol. Legenda mentionează că Negru Vodă îl întreabă pe ciobănas dacă n-a văzut ”Un zid învechit si neisprăvit de mult părăsit”, la care ciobănasul îi răspunde:
„Doamne, Negru Vodă,
Pe unde-am trecut
Cu turma păscând,
Spun drept c-am văzut
Un zid învechit,
Un zid părăsit
Si neisprăvit,
Foarte mucezit.”
Deci devine clar faptul că Negru Vodă căuta exact locul în care se începuse constructia mânăstirii a cărei desăvârsire era hotărât să o realizeze.
Întorcându-ne la Legenda Curtii de Arges, am văzut că aici se vorbeste de un Negru Vodă care construieste o mănăstire pe ruinele unei vechi asezări de pe Arges. Dar cine era Negru Vodă? Din cele de mai sus rezultă cu claritate că în nici un caz nu putea fi vorba de către Thocomer, întrucât acesta decedase în 1310, deci înainte cu 20 de ani de 1330, anul distrugerii vechii capitale Arges, împreună cu zidurile neterminate ale mânăstirii. Thacomer nu avea ce mânăstire să finalizeze întrucât nu exista niciuna care să fie terminată.
Reconstructia orasului Arges s-a încheiat, în linii mari, în 1369, atunci când nepotul lui Basarab si fiul lui Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă, readuce aici definitiv si în întregime curtea domnească de la Câmpulung. O primă etapă în reconstructia orasului am văzut că s-a încheiat cu 10 ani înainte, în 1359 (pe timpul domniei lui Nicolae Alexandru) când se instalează la Curtea de Arges, mitropolia ortodoxă. Rezultă că lucrările de ridicare a orasului în jurul mânăstirii au mai durat încă 10 ani după terminarea mânăstirii, din 1359 până în 1369, iar din 1369 Curtea de Arges redevine singura capitală a tării, unicul centru politic si religios. Dacă restul orasului în afară de mănăstire a fost ridicat între 1359 si 1369, între ce ani s-a ridicat mănăstirea? Stim numai că lucrările ei au fost terminate în 1359, dar nu stim când au început. Mergând în timp înapoi din anul 1359, an în care a fost gata constructia mânăstirii, este de presupus că lucrările de executie ale acestui obiectiv ar fi trebuit să dureze în jur de 4-5 ani sau chiar mai putin, dacă un oras întreg a fost ridicat apoi în 10 ani. Prin urmare, dacă din anul 1359, anul terminării ei, scădem 4-5 ani, cât ar fi durat constructia mânăstirii, ajungem în anul 1354-1355, exact în timpul domniei voievodului Nicolae Alexandru (1352-1364). Odată terminată si inaugurată mânăstirea de la Curtea de Arges, ce face Nicole Alexandru? Îl aduce pe Iachint de la Vicina si îl instalează ca mitropolit al Tării Românesti, realizând astfel proiectul început de tatăl său Basarab I si împlinindu-i visul, iar el, Nicolae Alexandru, se botează ortodox, părăsind religia catolică. Aceasta este victoria spirituală asupra dusmanului pe care Negru Vodă voia să o comemoreze prin ridicarea mânăstirii, iar Negru Vodă era Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab. În semn de respect si recunoastere a faptului că ideea ridicării mânăstirii si începerea lucrărilor de constructie a ei apartinuseră tatălui său, Nicolae Alexandru porunceste ca în biserica mânăstirii să fie pictat chipul acestuia, al lui Basarab I. Conform traditiei chipurile ctitorilor unei biserici erau pictate în interiorul acestora, de aici confuzia care i-a făcut pe unii să creadă că Basarab I a fost ctitorul mânăstirii Curtea de Arges, dar am văzut că la 1359, anul inaugurării mânăstirii, Basarab era decedat. În acest caz, ctitorii mânăstirii au fost doi, Basarab care a început lucrările si Nicolae Alexandru care le-a terminat. Nicolae Alexandru renuntă însă la onoruri si atribuie întregul merit al ridicării constructiei tatălui său, Basarab.
Acuma, dacă lucrările de reconstructie a mânăstirii au început prin anul 1355 – 1356, adică la cca. 25 – 26 de ani de la distrugerea orasului din 1330, e de înteles că în această perioadă, locul pe care se aflau ruinele fostei capitale Arges să fi fost înghitit de natură făcându-l de negăsit, situatie explicabilă si prin faptul că majoritatea clădirilor pe vremea aceea erau durate din lemn, material preponderent în localitătile de deal si munte, si numai putine din piatră si cărămidă, printre care cu sigurantă, mânăstirea, care prin importanta si noutatea ei trebuie să fi fost pornită pe baze mai trainice care să fi rezistat scurgerii timpului chiar si asa mucezite, acoperite în parte cu verdeată si pământ cum se găseau si cum le aminteste legenda: „Ei au nimerit, La loc de grindis (tăpsan), La verde desis, Si ei au aflat, De-un zid învechit, Si nemântuit, Foarte învechit, Foarte mucezit” si ”de mult părăsit”.
Am văzut că Negru Vodă nu putea fi Thacomer, întrucât acesta decedase în 1310, cu 20 de ani înainte de distrugerea vechii capitale Arges împreună cu neterminata mânăstire ale cărei lucrări aveau să fie reluate mult mai târziu. De ce, însă, Negru Vodă nu ar fi putu fi Basarab? De ce a renuntat la proiectul ridicării mânăstirii si nu a început nici reconstructia vechii sale capitale (asa cum au făcut-o mai târziu urmasii săi), desi după 1330 (anul distrugerii orasului) a mai stat în scaunul tării mutat la Câmpulung încă 22 de ani, până în până în 1352? Legenda nu ne spune. Probabil din motive de politică externă si din motive de sănătate. Să nu uităm că din 1342 l-a asociat la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru. Dacă Basarab ar fi fost Negru Vodă, cel care a terminat mânăstirea de la Curtea de Arges în 1359, însemnă că lucrările la aceasta nu ar fi putut fi reluate mai târziu de 1352, anul mortii voievodului (care după unii istorici ar fi fost chiar 1351), adică la peste 7- 8 ani înainte de terminarea ei în 1359. Ori dacă întreaga capitală Curtea de Arges (mai putin mânăstirea) a fost construită în 10 ani, între 1359 si 1369, e greu de crezut că pentru ridicarea unei singure mânăstiri, oricât de măreată era, a fost nevoie de 8 ani. Si apoi, de ce nu s-ar fi apucat Basarab mai devreme de lucrările de reconstructie ale ei, ci tocmai în ultimul său an de viată? Iar dacă ar fi făcut-o, dacă s-ar fi apucat de ea înainte, atunci perioada de constructie a mânăstirii s-ar fi lungit la până peste cei 7 - 8 ani si ar fi ajuns să egaleze perioada de constructie a orasului întreg (10 ani) sau chiar să o depăsească.

Prin urmare, locul în care Negru Vodă tinea să ridice ”sfântă mănăstire pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”, nu era altul decât locul pe care existase până în 1330 capitala Arges, iar acel Negru Vodă era Nicolae Alexandru, voievodul care împreună cu tatăl său, Basarab si cu fiul său, Vlaicu Vodă au pus bazele si au consolidat Tara Românească, precum si credinta ortodoxă a poporului ei, legenda Mânăstirii Curtea de Arges constituindu-se într-o valoroasă cronică istorică a începuturilor valahe.

Ovidiu M. Curea

























Ovidiu M. Curea:



Balada Mesterului Manole si simbolistica sa


Odată fixat locul în timp si în spatiu al evenimentelor, cu ajutorul Legendei Mânăstirii Curtea de Arges, să urmărim acum tâlcurile Baladei Mesterul Manole, baladă care desfăsoară o bogata si diversă simbolistică, constituindu-se într-un adevărat cod moral si filozofic cu valori perene si definitorii pentru existenta individuală si socială a oamenilor din acele locuri si timpuri, valori care dăinuiesc si astăzi.


Chemarea absolutului

Si ce mănăstire dorea Negru Vodă? Mândră ! Cât de mândră? Dorea o mănăstire cum alta nu-i si cum nici nu se va mai putea construi alta.
„Da’ voi ca să stiti
Si să vă siliti:
Altă mănăstire
Să nu fie-n lume,
Mândră si frumoasă:
Să se mire domnii,
Domnii si-mpăratii.”
Avem de a face cu primul simbol al baladei, cu simbolul dorintei de absolut, de neîntrecut, de ridicare deasupra a tot ceea ce există asemănător în prezent si ce va exista în viitor, de dăinuire nesfârsită. Este spiritul competitiv, întreprinzător si mobilizator. Dorinta de a fi primul si de a rămâne tot timpul primul, neîntrecut si recunoscut ca atare de către adversari.
E lipsă de modestie si de realism aici? Poate, dar chiar si în pornirile cele mai modeste si mai realiste ale omului, spiritul de competitie subzistă cu sau fără voia lui. Îi este imprimat în gene. Iar visul de nemurire îi dă ocol toată viata. Doar cu modestie si cu realism rigid el se autolimitează, îsi înfrânează visele, dar dacă nu visează nu se poate niciodată autodepăsi, nu poate niciodată progresa. În plus, Negru Vodă este domnitorul unui popor. Pentru ei, pentru oamenii din poporul său, pentru păstorirea lor, dar si pentru progresul acestora, el, domnitorul, nu-si poate permite să fie modest iar pe ei, pe supusii săi care îi lui asigură pozitia de domnitor, nu-i poate lăsa fără vise si fără idealuri, pradă rutinei care să-i ducă la îndoială si la dezorientare, care să-i ducă la teamă si nemultumire, care să-i ducă la dorinta de nou si de schimbare, la negatie si la revoltă.
Dorinta de absolut, existând la orice individ, fie în mod ridicol sau legitim, fie retinută sau imperioasă, si fiind o trăsătură general umană, Balada o retine si ne-o evidentiază ca atare.


Autodepăsire, conservatorism egoist, nerecunostintă, geniu

Personajul principal, Mesterul Manole este el însusii purtătorul mai multor simboluri. Primul simbol este cel al autodepăsirii.
Domnitorul îi cere lui Manole să-i ridice mânăstirea ”mândră si frumoasă, naltă si chipoasă” cum alta nu-i si ”alta să nu fie-n lume”, cea mai mare si mai frumoasă ctitorie pe care o putea realiza Manole cu ajutoarele sale, ca simbol al absolutului, după cum am văzut.
Manole o ridică. Se achită de sarcină si îsi respectă promisiunea. Îsi foloseste la maximum cunostintele, îndemânarea, tenacitatea si experienta si termină lucrarea asa după cum i-a fost cerută. Numai că odată cu realizarea ei cunostintele si experienta lui Manole s-au îmbogătit. Manole, prin experientă, s-a autodepăsit în iscusintă. Pe baza acestei noi experiente ce va putea el realiza de acum încolo va putea întrece orice altă lucrare anterior ridicată, inclusiv mânăstirea comandată de vodă. Este ceea ce, cu sinceritate Mesterul Manole îi recunoaste lui Negru Vodă. O recunoastere seacă, pe care nu-i trece prin minte să o explice, datorită evidentei, dar rămasă, tocmai de aceea, neînteleasă de voievod care îl osândeste la moarte pe Manole. Uciderea lui Manole nu vine ca pedeapsă. Nici nu avea pentru ce să fie pedepsit. El făcuse ce i se ceruse, ”mănăstire mândră si frumoasă ce alta în lume nu era”. Voievodul îl ucide pe Manole tocmai pentru ca nu cumva acesta să apuce să ridice altcuiva o altă mănăstire mai mândră si mai frumoasă decât cea pe care i-o ridicase lui. Avem aici de a face cu alte noi simboluri, simbolul obstructionării progresului pentru păstrarea suprematiei, a conservatorismului egoist, alături de simbolul nerecunostintei, căci cu ce s-a ales Manole în urma muncii sale? Cu pierderea sotiei si cu pierderea propriei vieti. Era mai bine pentru el să nu se prindă în planurile ambitioase ale voievodului? Era, pentru omul Manole, dar Manole nu era un simplu om. Manole era Mesterul Manole. Omul Manole ar fi supravietuit, dar, în locul lui ar fi murit Mesterul Manole, care ar fi refuzat posibilitatea de a deveni cel mai mare mester, cel care ar fi realizat cea mai grandioasă operă care a existat. Este simbolul pasiunii omului de geniu, pasiune mistuitoare care, până la urmă îi devorează suportul teluric, îl nimiceste ca muritor si-l înaltă în nemurirea creatiei sale.


Jertfa

Filozofia jertfei la strămosii nostri daci este magistral expusă în balada Miorita. Necesitatea trimiterii unui sol către zeitate, pe cel mai bun, pe cel mai curat, mai credincios si mai viteaz din comunitate, pentru obtinerea sprijinului zeitătii în realizarea unui fapt deosebit avut în vedere de întreaga colectivitate; imposibilitatea obtinerii a ceva de pret fără renuntarea la altceva, ca într-un schimb fatidic, negustoresc, impus de însăsi existenta noastră, singurul lucru pe care îl primim în avans urmând a-l plăti, fără tocmeală, atunci când ni se va cere, fără ca să avem vreun cuvânt de spus nici măcar asupra termenului de scadentă; strădania si mândria de a fi cel mai bun, de a te întâlni cu zeitatea în numele tuturor si tragedia părăsirii mediului teluric: jertfa – pretul care trebuie plătit înainte, sacrificiul care trebuie să aducă, în compensatie, victoria, pentru a se mentine echilibrată balanta binelui si a răului în viată, balanta vietii si a mortii.
Nimic nu se obtine fără jertfă. Nici mânăstirea. Cei nouă mesteri mari, calfe si zidari trebuie să plătească jertfa pentru ridicarea mânăstirii. Toată priceperea si iscusinta lor nu ajunge fără sacrificiu. Care să fie jertfa? Lucrul lor cel mai de pret. Jumătate din inima, din forta lor, din puterea lor de zidire. Sotia. Care sotie? Cea mai vrednică, cea mai credincioasă, cea mai îndârjită, cea mai iubitoare, capabilă să învingă toate obstacolele pentru a ajunge la sotul ei cu mâncarea necesară pentru a-i reînnoi fortele ca să împlinească ridicarea mânăstirii. Tema întremării viteazului cu mâncare si băutură aduse de către femeia iubită în toiul luptei cu zmeul cel rău este o temă frecventă în basmele românesti. Precum în practica religioasă a dacilor, cel mai bun, cea mai bună, în cazul de fată, Ana, sotia Mesterului Manole va fi sacrificată. Faptul că sotia lui Manole, cel mai ”mester” dintre mesteri, se va dovedi a fi cea mai destoinică dintre sotii nu este chiar surprinzător, nu este nici măcar un simbol, ci este o subliniere a întelepciunii populare bazată pe constatarea că în spatele oricărui mare bărbat se află o femeie de exceptie.


Executia constructiei

Lucrările de realizare a mânăstirii urmează cu rigurozitate toate etapele presupuse de stiinta edificării constructiilor, stiintă pe care constructorii români din epocă dovedesc că o stăpâneau în detaliu.
Astfel, se porneste cu întocmirea proiectului:
”Manole stătea
Si se socotea,
Planuri că scotea
Si nu zăbovea”
Se continuă apoi cu trasările pe teren a conturului obiectivului si cu fixarea cotelor:
”Lucrul că pornea,
Sforile-ntindea
Locul măsura
După care, se trece la ridicarea constructiei:
”Zidul că pornea,
Zidul că suia
Si se ridica.”
Totul decurge conform planurilor până când, se iveste o problemă inginerească de rezistentă ce pare de nerezolvat: de la o anumită cotă în sus, zidurile încep să se surpe sub greutate proprie.
După zile si nopti de chibzuintă, lui Manole i se iveste solutia: întărirea zidului cu înglobarea în grosimea lui a unui material nou: ”o dalbă sotie, tânără si vie”.
Desigur simbolul jertfei din baladă este evident si l-am mentionat anterior. Dar, din nou, un simbol ne poate trimite către un fapt real. Ideea introducerii trupului unei femei în zidul constructiei ne duce cu gândul la un proces similar cu cel de ”armare”, proces prin care materiale de tipul betonului, pietrei sau chiar al cărămizii sunt consolidate prin înglobarea unor bare de otel. La vremea respectivă (sec. al XIV-lea) tehnica folosirii pieselor metalice în cadrul elementelor de rezistentă din constructii nu era nouă, dar era putin cunoscută si utilizată doar la unele constructii monumentale. În antichitate, coloanele egiptene si grecesti era realizate din segmente de piatră asezate unul peste celălalt, fiecare având în centru o gaură prin care o bară de metal străbătea coloană din fundatie până la vârf. Romanii foloseau pene de metal evazate la capete care rigidizau îmbinările dintre două blocuri de beton. Betonul armat, însă, asa cum îl cunoastem astăzi nu a apărut decât mult mai târziu, pe la mijlocul sec. al XIX-lea. (În 1854 J.L. Lambot foloseste pentru prima dată tehnica armării betonului cu plase de sârmă la construirea unor ambarcatiuni.) Cel căruia i s-a atribuit însă inventarea betonului armat a fost Joseph Monier, un grădinar francez care, in 1891, obtine brevetul pentru un sistem de fabricare a ghivecelor de flori, pe baza de fier si ciment.


Simbolul conflictului dintre instinct si ratiune

Reîntorcându-ne la simbolistica baladei: Manole, după aflarea solutiei înăltării zidurilor fără ca acestea să se mai surpe de la o anumită înăltime în sus, îsi cheamă oamenii si le destăinuieste secretul:
”Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Voi dacă voiti
Ca să isprăviti
Ceastă mănăstire,
Chip de pomenire,
Voi făgăduiti
Si vă juruiti
Pe pâine, pe sare,
Pe sfinte icoane
Si pe zilisoare:
Acas’ de vă duceti,
Nevestei nu spuneti,
Si mini dimineată,
Pe rouă, pe ceată,
Care s-a sili
La zid de-a veni,
Pe ea voi zidi.”

Ca întotdeauna, momentele de cumpănă când instinctul intră în conflict cu ratiunea, când individualul se opune socialului si prezentul precumpăneste viitorului, nu sunt depăsite decât de eroi. Singurul care depăseste momentul, singurul care îsi respectă jurământul si acceptă să-si jertfească jumătatea rămâne Manole. Ceilalti,
”Doisprezece zidari,
Nouă calfe mari,
Ei s-au juruit,
Dar nu s-au tinut:
Acasă de-a mers,
Nevestei a spus
Că ce-a fi să fie
La zid să nu vie
Si să se trezească
De va să trăiască.”

În mod automat am zice că avem de-a face cu simbolul trădării si asa si este dacă ne oprim strict la acest nivel si nu încercăm să vedem ce stă în spatele trădării, de ce unii sunt mai predispusi decât altii la aceste atitudini. Pentru cei ”Doisprezece zidari, Nouă calfe mari”, dimensiunea particulară se situa deasupra dimensiunii sociale, era conditia lor de oameni care, pentru a realiza ceva măret, aveau nevoie să fie condusi de un lider cu simt social si viziune generală. De la nivelul lor trădarea se vedea doar ca neprotejarea propriilor sotii de amenintarea sacrificiului. În lume e nevoie de lideri cu simt de răspundere, cu spirit de sacrificiu si viziune de ansamblu, de creatori, de eroi conducători, dar si de mase ascultătoare, temătoare pe care cei dintâi să le ducă spre scopuri comune, mase care nu percep scopul general decât prin câstigurile personale rezultate, dar tocmai de aceea usor de condus.


Simbolul bravurii si al acceptării sacrificiului

Sotia lui Manole, Ana, întruchipează în mod superlativ destoinicia, bravura, dârzenia, credinta femeii în menirea ei sfântă de întretinere a familiei. Trece prin ploi, prin puhoaie, prin vijelii, eclipse de soare să-i ducă bărbatului ”Prânz de mâncătură. Vin de băutură.”
Si nici atunci când stihiile pornite de Manole cu ajutorul lui Dumnezeu, o trântesc la pământ si îi varsă bucatele, Ana nu renuntă la misiunea ei de sotie, aceea de a pregăti si duce bărbatului mâncare pentru ca el, la rândul său, să-si ducă la bun sfârsit munca ale cărei roade să le aducă acasă:
”Ea se-ntruna
Si apoi pleca
După bou bălan,
Că-i pierdut de-un an.
Si dacă afla,
Măcelar căta
Si măcelărea;
Si dacă-l gătea
Bucate-l făcea;
Si dacă-l gătea,
Cu grabă pleca
Si la drum zorea,
Si venea, venea.”
Ana, femeia – sotie, întelege necesitatea jertfei sale si o acceptă. Ana purta, însă, în pântece o altă fiintă. Anei, femeia – mamă, îi este greu să înteleagă si jertfa copilului său si atunci schitează o slabă pornire de revoltă, mai mult de părere de rău, în dialogul pe care îl dezvoltă cu Manole:
- Copilasul meu
Cine l-o lăpta ?
- Zânele-or vedea
Si l-or alăpta.
- Cine l-a scălda ?
- Ploaia c-a ploua
Si mi l-a scălda.
- Cin l-a legăna ?
- Vântul a sufla
Si l-a legăna,
Dulce legănare
Pân s-a face mare.”
Viitorul copilului Anei si al lui Manole pare rupt din cealaltă baladă de căpătâi a românilor Miorita, unde ciobănasul îsi vede moartea ca pe o nuntă cu natura, ca pe o trecere în altă viată, element de credintă fundamental din etosul dacilor care la nastere boceau, iar la moarte cântau.
De asemenea, în ambele balade apare sentimentul matern care cu greutate poate accepta ideea sacrificiului propriului copil. În balada Miorita, ciobănasul o conjură pe mioară ca
”Dacă-i întâlni
Măicută bătrână
Cu brâul de lână.
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
De toti întrebând…
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Si-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicută
Să nu spui, drăgută,
Că la nunta mea
A căzut o stea.
C-am avut nuntasi
Brazi si păltinasi,
Preoti, muntii mari
Paseri, lăutari,
Păsărele mii
Si stele făclii !...”


Neîmpăcarea cu destinul potrivnic

La sfârsit, pentru ca Manole cu oamenii săi
”Să nu mai trăiască
Si să pomenească
De-altă mănăstire
Pentru pomenire
Asa arătoasă
Mândră si frumoasă”
Negru Vodă porunceste să se demonteze schelele si-i lase pe mesteri părăsiti pe acoperisul mânăstirii, pradă vântului, ploii, foametei si însetării.
Dar Manole cu mesterii săi, cu calfele si cu zidarii săi nu-si asteaptă resemnati moartea pe acoperisul mânăstirii. Ei se luptă cu destinul si purced la crearea unei noi lucrări ”cum alta nu-i”: ”Aripi aripioare. Din scânduri usoare. Si se încercau, Ca soimii zburau.”
Si chiar dacă zborul lor se termină dramatic, prin prăbusire, el prefigurează reusitele viitoare ale mesterilor care vor veni după Manole si care vor prelua mostenirea lăsată de el
”Mesterul Manole
Aripi si-a făcut
Cum s-a priceput
Si unde-a picat
Dumnezeu a dat
De-o mândră fântână,
Cu apă putină
Cu slove săpate,
Cu slove din carte !
Să se pomenească,
Boieri dumneavoastră.”

Iar acest simbol, al neacceptării sortii potrivnice, al luptei cu destinul, este mai mult decât un simbol. Este îndemnul pe care Balada Mesterul Manole îl transmite în final, cel pe care l-a avut în vedere pe întregul său parcurs si al cărui sens se răsfrânge metaforic asupra tuturor celorlalte simboluri.



Ovidiu M. Curea










Ovidiu M. Curea    6/5/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian