Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Poeme

SEISM

Fără concordanță cu logica,
în regim de diabolică fantezie
pământul își propagă vibrațiile
ca o răzbunare
pentru cei ce n-au îngropat ca punct de reper
eroii în sanctuare...
Închipuind o bizară superstiție
și o premoniție
prin care
doar dă idei de a răspunde la unele ghicitori barbare,
neputând reda un gând pașnic,un joc,
această mișcare seismică este nepăsarea
ajunsă la soroc…
Pentru prima dată mă izbește muza ca un arbitru,
fără să știu ce vrea să-mi inspecteze concret:
Poezia sau fuga…
Cum să mă prezint acum în fața muzei
fără noimă ,fără temei,fără rând ?
Alergător sau scriitor?
Scriu parcă mă pregătesc să fug…
Fug deoarece nu am timp să scriu stând…
Icoane,suvenire și alte obiecte de cult căzând
par elemente vandalizate de atei,de nebuni
lângă care nu-i spațiu nici timp
să adresezi laude,binecuvântări și rugăciuni.
În vreme ce îmi controlam cu pixul
poziția și fizionomia,
adică scriind
convins că doar scrierea mea continuă
este virgula credibilă
între mine și lucrurile neînsuflețite.
muza îmi dă impuls astfel:
”Fugi,că acum nu te pune nimeni să scrii…!”
Nu mai apuc să gândesc nimic...
De fapt în acest sens muza în premieră absolută
îmi dă de înțeles că
nu mai trebuie să-mi folosesc mintea,ideile,gândurile
ci doar picioarele...
muza chiar îmi oferă drept recompensă speranța
rostind :
”Fugi,să ai unde scrie...!”
Ce consolare stranie din partea muzei pentru un poet….!
Iau arhaismele ,chiar și neologismele
de pe lista de rezervă a gramaticii
de parcă le pun la pariu,la jocuri cu camătă ,
și scoțând de sub restrictie toate mirările,
prin fuga ce pare o probă,
o pregătire de unul singur pentru finala de fugă
din calea cutremurelor…
Incredibil cum voi fugi atunci în doi
sau cu mai mulți…
Fug spre locul unde mâinile grădinăreselor
și a florăreselor
nu sunt încă afectate de porii urticari a urzicilor,
de ghimpii trandafirilor
și de iubirile înșelătoare a maratoniștilor…
Îngân valabilitatea compromisă a acestui loc
de care fug precum cercetătorii-inventatori demoralizați
ce doresc să-și trăiască individual prin invențiile lor
teama de viață,de iubire ,de moarte…
Fuga mea simbolizează canonul istoriei cronometrelor …
Muza mă cronometrează dumnezeiește…
Sprintez prin instinctual antic al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății
având cel mai scurt timp și spațiu la dispoziție
cât să mă pun pentru deosebire
drept virgulă vie,
între dărâmături și poezie
Pământul își descarcă prin vibrații nebunia
orgoliul și fantezia
cutremurând până și altarele,
dând peste cap binecuvântările,
dezlegările de orice fel,
canoanele și complimentele,
amestecând ritualurile cu viciile,
datinile cu fanteziile,
serenadele cu bocetele,
făcându-ne să ne întrebăm dacă este eficientă fuga
și ruga,când este implementată afirmația:
”Dinte pentru dinte”
Cu toate acestea,nu-l vor lua pe Dumnezeu minunile înainte
Tatăl Ceresc nu săvârșește minuni din indulgență,
nici nu va salva nimic de fală
sau din alte percepții nemotivate,
în locul meu.
Cu instinctul antic al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății,
încerc să salvez ce se poate,
cu brațele zămislite din căința cuplului de lideri
care i-a înrobit pe tineri...
Și mă reped spre vietatea mea de companie
încă vie,
o înaripată fermecată
care nu pasăre ce cântă părea
ci un interzis colindător
cu dor...
Cum mima un ton dat ca de un vestit dirijor,
zburătoarea părea că nu vrea să cânte în mod păsăresc
ci să colinde într-un fel distinct,liber,
omenesc...
După ce și-a dat drumul la glas
într-un dumnezeiesc și unic stil
m-am convins că atunci am ascultat pentru ultima dată
o colindă în regim de tril...
Of,pământule,căiește-te să știm ce binecuvântăm !
Of,pământule,căiește-te să nu te îngânăm
ca păsările care se întrec una pe alta ,zburând,
migrând...


CONCURSUL IADULUI


Încercând să fac o scriere nu doar pe măsura credincioșilor
ci și a ateilor,
muza mea mai anostă ca oricând
m-a abordat astfel:
„Prin asta unde vrei să ajungi,
în rai sau în iad”
I-am răspuns că în rai nu-i cazul,
cum că e de prisos a încadra doar în ultimă instanță
fericirea în poezie…”
„Bine, fie !” îmi semnalează muza ca un ghid sau impiegat .
Mi se impune să călătoresc (în concurs) prin iad pe un drum
cu restricție de viteză și greutate.
Adică, pe jos și cu greutate mai mică de cum îmi pot închipui,
de parcă măsor cu pasul istoria,și geografia
concret spus: tot ce a fost
și este în lume sub dimensiunea cea mai vastă-sărăcia…
Cică așa cere concursul
și să nu par suspect
deoarece prin orice poți deveni suspect
mai puțin prin sărăcie
și că așa trebuie să întrec melcul:
nu în mișcare ci la răbdare…
-Gata, urcă pe cântar, îmi spune ghidul!
Urc pentru a fi cântărit…
-Ești prea greu! Conform regulamentului concursului
nu-ți este îngăduit să călătorești cu această greutate !
Dar dacă vei slăbi câteva kilograme prin ce metodă vrei,
fie prin efort fizic, regim sau post,
ți se va da totuși un bagaj … cât de mic…!”
În timpul călătoriei prin căldura extremă și post,
slăbesc într-atât încât mi se permite
să iau ceva la mână nu înainte de a fi întrebat
ce profesie, hoby sau pasiune am.
Spun că pe lângă altele sunt poet și astfel
mi se dau câteva coli de hârtie și un pix…
Încep a scrie parcă mă debarasez de materiale inflamabile
Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc
Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte,
inima îmi este mai mult decât un pompier.
N-au stins pompierii într-un ritm mai alert cu apă
câte cuvinte a stins și stinge inima cu sânge.
Mi se dă apă! Multă apă să pot transpira .
Ca acest fenomen să se numească transpirație nu foc…
Nu trebuie să am transpirație de foc!
Scriu parcă transpir .
Transpir parcă scriu.
Exist ca un subiect ușor inflamabil înconjurat de foc,
exclus din gramatică
din criza de verbe și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni.
Și totuși scriu că nu-mi este teamă că-l vor lua
pe Dumnezeu minunile înainte în acest sens…
Tatăl Ceresc nu săvârșește minuni din indulgență…
Dumnezeu nu se ocupă de fleacuri,
nici nu va scrie nimic în locul meu…
De aceea am speranța că voi trăi cât mai am ceva de scris.
Scriu cu transpirație să nu mi se impună (ca păcăleală)
să folosesc altceva în acest sens.
Să nu ia foc cuvântul
Consum doar apă.
Poți părea suspect și depunctat consumând orice produs,
mai puțin când bei apă.
Parcurgând în asemenea condiții iadul la pas, pe jos
și introducând cu lux de amănunte durerea în poezie
nu știam că mai poate lipsi ceva pentru ca acestă
prestație să poată fi apreciată pe măsura așteptărilor
până l-am văzut pe Dumnezeu cum se miră de mine…
De ce se miră?
Întreb astfel deoarece nici nu știu cu cine am concurat…!
Poate am concurat de unul singur…
Nu mi se spune nimic în acest sens.
Ar fi de prisos să mi se dea un alt fel de distincție
după mirarea respectivă cum ar fi ”Premiul iadului”


COPILAȘUL REGĂSIT

Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă
precum experimentele în laborator
de parcă astfel
Dumnezeu își măsoară puterea
în ritmul cel mai grăbit posibil
în regim de experiment astronomic
Astfel pământul a devenit
un laborator de proporții nemăsurate
în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor)
mai mult sau mai puțin evoluat.
Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă
peste omenire
semnifică fără noimă, fără rând
o istorică nereușită migrare,
o imposibilă iubire
și o pedeapsă fără acoperire…
Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine
semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați,
canonul istoriei zăpezilor veșnice…
Copilașul a căzut odată în zăpadă…
Apoi încă odată și iar a treia oară
sub crucea de zăpezi veșnice,
strigând: „Mamă, nu-s prea multe jucăriile care
mi le-ai lăsat dar sunt toate de zăpadă…!”
Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie
vrând a se situa prin asta la rang de paradă
dar e o mascaradă
cum că nu se pot face oameni în toată firea
doar din zăpadă.
Când se credea despre copilaș
că saltă prin zăpadă de bucurie
și că e de cineva supravegheat sau așteptat
cumplit striga după cineva și se căznea
să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența…
Atunci prin instinctul matern și antic
al omului modern neîmplinit
care amână ceasul judecății,
copilașul a fost luat în brațe de bunica lui…
„Dragul meu ești teafăr?”
Copilașul lăcrimând puțin, a spus:
„Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama,
dar sunt toate de zăpadă”!


CONFESIUNILE POETULUI NEVĂZĂTOR

Vei auzi Dumnezeule glasul națiunii
sechestrându-mi sufletul
plin de o arhivă de rugăciuni nerostite
Cum să mă impacientez la arătarea ta Doamne,
ca cei care văd,
când zi de zi mă mir de Tine
nu cu ochii, ci cu gândurile
În vreme ce îmi controlam cu un pix imaginar
poziția și fizionomia
adică îmi închipuiam că scriu
convins că doar acest fel de scriere continuă
este virgula credibilă între felul cum ești
și cum mi te imaginez,
atunci mai neobișnuită ca oricând
credeam că muza mă ia peste picior spunându-mi:
Trebuie să te fac să vezi cu ochii lucrurile.
I-am răspuns:
”Cum le-aș putea vedea altfel de cum mi le imaginez?
Muza a rostit mai fermă ca oricând:
”Trebuie să-mi achit datoria față de soare pentru lumină
deschizându-ți tie ochii.
Astfel va trebui să stai câteva momente
în locul lui Dumnezeu!”
Am tresărit astfel:
”Cum aș fi vrednic să stau în locul Tatălui Ceresc
doar prin simplul fapt
că îmi voi căpăta vederea?”
Muza a adăugat:
”Poți sta în locul lui Dumnezeu atâta timp
cât nu ți se cere să faci altceva decât să scrii...
Acum ai motiv pentru asta
să crezi mai mult în Dumnezeu!”
Am răspuns muzei:
”Am crezut și la fel cred și acum în Tatăl Ceresc,
nu pentru că văd
ci pentru că mi l-am închipuit
pe Domnul
și mi-l închipui și acum
că a fost și este mai presus de toate:nepipăibil!”


MEMORIU –PICIOARELOR

Vai cât v-am umilit
mințindu-vă că prin fuga voastră
ce reprezintă canonul istoriei refugiaților
veți deveni ceva special-sistemul prin care
se poate finaliza drumul până în Paradis...
Vai mie că prin voi-picioarele mele
nu mă simt altceva înafară de om...
Dacă aș avea tăria de caracter să vă despart
aș face-o dăruind unul celui fără de picioare
știind că doar acest picior odată dăruit
mă va întâmpina
în adevăratul sens al cuvântului
pe drumul recunoștinței...


DE RESTUL SENTIMENTELOR

Când mă gândeam ce mai am de făcut
la ceas de seară târzie,
muza m-a interceptat astfel:
”Dacă pentru sentimentele pe care
i le-ai creat lui Dumnezeu
n-ai cerut nimic material
cum ceri cu bani marfă din magazin
ci ai cerut ceva pentru suflet
Domnul a fost de acord cu cererea ta
ca să-ți ofere aceste poezii....
Dar mi-a zis să te întreb
ce să-ți dea de restul sentimentelor?”
Mai neobișnuită ca oricând
precum o foaie de hârtie goală,
muza aștepta de la mine un răspuns
Atunci am grăit:
”Spune-i Tatălui Ceresc să-mi dea
dea de restul sentimentelor,viață!


SINGURA AMINTIRE USCATĂ A APELOR

1
Se conturează un nou potop
și Noe nu-i de găsit
S-a întrebat de el și pe la
obiectivele cu specific marinăresc
însă nimic,,,
”Cum așa ,se răsti regele către amirali !
Singura amintire uscată a apelor
așezată pe ținuta istoriei drept galon
nu figurează în rândul marinarilor ?
Dacă Noe s-ar crede unul dintre voi
ar fi vai de lume !”
2
Noe străbătând oceanul ,
de această dată ca turist
și scriindu-și memoriile,
se văzu oprit în larg,
nu de valuri ci de intensitatea muzei.
”Incredibil, tresări regele!
Noe călătorește pe ape fără statut oficial !
Văd doar perspectiva să-l convingem
să-și schimbe atitudinea !
Destinul îl presează să-și scrie neprețuitele-i memorii !
Noe va accepta să ne călăuzească
spre un liman salvator
dacă-i vom aranja să facă schimb de experiență
cu Jules Verne, Daniel Defoe sau Radu Tudoran…!”


NEPOTUL

Toți care te-au urmat pe tine Doamne
l-au abandonat din fragedă pruncie
Ca răsplată pentru ei
și ca să nu plângă niciodată
te-ai dăruit Dumnezeule prin diferite lucruri
acestui copilaș ca jucărie.
Bunica văzându-și nepotul
că se joacă cu cărțile de religie
rosti doar atâta:
"E bine ce faci?"
Copilașul a răspuns:
"Ce fac eu nu-i un simplu joc,
ci e febra tinereții tuturora
adunată la un loc.
Prin inocența mea
ce să pun mai presus de Biblie
între mine și dumneata
dacă n-o am pe mama,
dacă nu-l am pe tata?
Prin asta se joacă Dumnezeu cu mine
omenește,
totodată învățându-mă cum să mă joc cu El
dumnezeiește!"


FĂRĂ GARANȚIE 2

Moartea nu mă mai atacă,
mă momește
M-a momit și sub pretextul
că ea este regizor
Mi-a arătat Golgota pe care
să urc cu crucea în spate
prefigurând rolul Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.
Am refuzat nu pentru că
mi-ar fi fost frică de răstignire
ci deoarece n-am primit garanția
că după ce îmi voi da sufletul pe cruce
pot învia drept actor

Moartea mult m-a provocat
Astfel am devenit om
Moarte nu-ți vei putea încadra
imaginea în timp
eu sunt complementul altui destin

Moartea m-a momit și unde
nu ajunge lumina pentru toți ochii
Dau un ochi pe un fascicul de lumină
Cu ochiul ager ce-mi rămâne
pot lua în vedere exercițiul mântuirii
să-l perfecționez
să devină întregul care
ar fi acceptat înafară de viață
în schimbul acelui drum fără întoarcere.


REGINA MEA

Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
”Poezie,vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur,lângă care
medici,juriști,clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
”Regina mea!”
Muza m-a abordat astfel:
”Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!


ȘCOALA VIEȚII

Ți-a fost minoră și căința că
n-ai ținut prin refugii
sanctuarele cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos
nici când ne-au separat stihiile...
Acum este de probă sau temporară iertarea
că dintre toate instinctele
doar cel necontrolat
îți dă impuls să-l urmezi pe Iisus.
Nu dispera controlează-ți instinctul
Acesta este atuul tău…
Controlează-l ca pe un examen
care se desfășoară
În funcție de fenomenele meteorologice extreme
Adică :pe lângă că trebuie să treci
prin ce a trecut Noe
Te vei confrunta cu situații fără precedent:
Trebuie să treci prin ce n-a trecut nimeni
Nu te descuraja
E doar o perioadă de pregătire
Nu concurezi cu nimeni
Exersezi de unul singur
În cazuri extreme
ca oricărui ucenic
îți vine în ajutor profesorul
Gen:
Colaborarea dintre Dumnezeu și Noe
La finele școlii
să nu te ”împănezi” că vei deveni un rival de temut
chiar și pentru Noe
sau să speri că-i vei putea lua locul
spre a te ridica mai presus ca el
Când Dumnezeu a cuvântat:
”Cum să pot zbura mai presus de ceva anume,
fără aripa-mi pereche fericirea,
că doar împreună cu aceasta pot forma zborul suprem…”


NORMĂ

Urcând Golgota
am căzut a treia oară
ducând crucea țării,
în timp ce la dreapta mea
Mântuitorul nostru Iisus Hristos
urcând și el
dar de această dată ca turist
și scriind versuri despre
istoria acestui deal
a căzut lângă mine,
nu silit de povara drumului
ci a metaforelor...
Atunci Domnul Iisus Hristos
a făcut cu mine schimb de experiență...
A luat el crucea...
Iar eu îi continuu poezia...
După câteva momente,
în cel mai imprevizibil mod
m-a împresurat stăpâna peste tot ce s-a scris
și se scrie-Muza.
Dând acesteia onorul din creion
și murmurând descumpănit:
”Imensitatea ta!”
Muza îmi glăsuiește:
Unde ai rămas de Mântuitorul nostru Iisus Hristos?
Doar scrii?”
Este prima pauză
pe care mi-o provoacă muza, legat de poezie
Însă fug și apuc din nou crucea și scriu...
Cad scriind...
Scriu căzând a nu știu câta oară sub crucea țării...
Nu mai am pe ce să-mi înalț piciorul...
Ce înalt e Golgota și cerul e atât de jos...
Dar nu-l mai văd pe Iisus Hristos!
”Ce stai, meditând în sec la Iisus,
îmi cuvântă muza!
Continuă și scrie,
dă-mi crucea mie...
Mântuitorul s-a dus
să-ți pregătească un loc în care să ai timp să încadrezi
în adevăratul sens al cuvântului durerea în poezie...!”


STĂPÂNA PESTE TOT CE S-A SCRIS

Îmi controlez în plan imaginar sărăcia
Deci doresc să scriu…
Dar mă întreb cu ce?
Caut un creion cum aș căuta o spadă cu care
să lupt
ca într-un război mondial împotriva plictiselii…
Doresc astfel să scriu cum aș înfăptui
o biserică a sărăciei fără pereți
formată doar din cuvinte…
Nu mi-ar ajunge gramatica
pentru a defini concret în cuvinte viabile
această biserică a sărăciei fără pereți
formată doar din rugăciuni…
Caut un creion sau alt fel de instrument de scris
cum aș căuta o mitralieră de caricaturi oarbe
cu care măcar să pot speria tot ce mă plictisește…
Probabil am speriat ceva că mă izbește
într-un mod neobișnuit
ca un flux de căldură relativ rezistenței mele
ce-mi străpunge pielea fie din afară în interior
sau din interior în afară .
E Stăpâna peste tot ce s-a scris până acum
și peste tot ce se va mai scrie de acum înainte:muza.
Sunt atât de nepregătit față de această apariție
misterioasă și neprevăzută
încât n-am un creion cu care să dau onorul muzei
Doar rostesc în surdină
„Regina mea!”
Și cu gândul să fug în sat după un creion…
Citindu-mi gândurile,muza m-a abordat astfel:
„Ce vrei să faci cu creionul fără mine?
Vin cu tine!
Vin doar cu tine în sat după acel creion!
Cine va remarca faptul că sunt doar cu tine
sau că ești doar cu mine?
În satul acesta pe cine a interesat aspectul
că am venit doar la tine?
Sunt cu tine nu de când e satul ci de când te am
amic imaginar!
Înainte de a te naște…
Mi te-am imaginat înainte de a fi acest sat…!!!
Pe cine a interesat aspectul că n-am dorit
să reprezint alte proprietăți în acest sat
decât creionul tău…?”


SUSPIN SILVIC

Focul s-a declanșat din blestemul soarelui
pentru cei ce n-au îngropat eroii în pădure
ca punct de reper
Flăcările preamărite de Domnul mai presus de conifere
ca onorul anotimpului în fața soarelui răsărind
mi-e dat să le simt
și pentru cei ce au murit de ger…
Viețuitoarele îngrozite fug aiurea
citindu-și viitorul cu coada ochiului
în focul ce mistuie pădurea…
Arborii arzând par troițe profanate de atei, de nebuni,
lângă care nu-i loc nici timp
să adresezi laude și rugăciuni.
Atunci îmi priveam mâinile goale
când crezând că vine furtuna,
dar de fapt mă împresura în duh , îngerul păzitor,
rostind:
”Pentru ce te consideri victimă, dorindu-ți să fii pasăre?
Aripile chiar dacă intră în contact cu ceva,
fie cu pământul sau cu cerul
pot doar să zboare
însă mâinile chiar dacă sunt goale
când intră în contact cu ceva, devin salvatoare!”
Cum aș avea brațe zămislite din
căința cuplului de lideri
care a înrobit o generație,
mă reped spre un căprior nou născut
mutându-l apoi pe o pajiște care
nu este cuprinsă de grija culegătorilor de ciuperci
sau a celor ce doresc să-și achiziționeze
alte bunuri din pădure…
Și iar, prin instinctual antic
al omului modern neîmplinit
ce amână judecata de apoi,
mă avânt să mai salvez ceva…
Cât timp am aceste două mâini apte
mă simt salvator nu victimă…


ÎNCERCAREA CEA MAI GREA-3

S-a constituit încă un certificat medical
al Limbii române.
Acest nou virus a făcut
ca textele de orice natură
din mâinile unor medici specialiști,clerici și critici
să pară refugiate....
Lipsurile semnalate în rândul
unor elemente gramaticale
și mulțimea cuvintelor adiacente
rămase ca sihaștrii,
au făcut ca gramatica să se poată conjuga
doar la timpul trecut
riscând astfel să devină istorie...
În acest sens iubirea s–a manifestat
doar prin semne,fără cuvinte
pentru a nu se arunca declarațiile,
pe un teren fără acoperire.
S-a constatat că doar gesturile de mim sau actor
(fără a te exprima și prin viu grai)
în fața celor cu deficiențe de vorbire și auz,
sunt imune la acest virus,
Însă nu se știe care gest
sau semn este curat
deoarece acestea nu se fac întotdeauna
din respect doar pentru cei care nu pot vorbi și auzi
ci mai ales pentru că vrei să maschezi ceva
ce nu poate fi dat spre auz din cauze suspecte,ilicite...
Încercarea cea mai grea
a specialiștilor de diferite domenii
este să bocească cuvintele dispărute
pentru ca gramatica să se mențină identificabilă...


ÎNCERCAREA CEA MAI GREA

Arde în mine
arhiva de rugăciuni nerostite
Scriu parcă
mă debarasez de materiale inflamabile
Scriu parcă
mă dezbrac de haine cuprinse de foc.
Prin cuvintele de foc
sau prin focul de cuvinte
inima este mai mult decât un pompier.
N-au stins
nici nu sting pompierii cu apă
câte cuvinte a stins
și stinge inima cu sânge...
Toate cuvintele ard!
Cum să mai scriu astfel...?
Văd gramatica destinului
ca pe un foc cu ardere completă
Prin arderea completă a cuvintelor
nu mi-a rămas cenușă,
nu mi-a rămas fum.
Cum să mai scriu la modul elementar.
Arde în mine
arhiva de rugăciuni nerostite.
Sunt ca un preot lipsit de cuvinte
care săvârșește slujba prin semne


EXERCIȚIU EXTREM

Fără concordanță cu meteorologia
și hidrologia,
marea își propagă prin valuri nebunia
și fantezia
ca o răzbunare
pentru cei ce n-au eliberat cenușa eroilor în adâncurile ei
ca punct de orientare,
înălțând valuri
cum în onor negre steaguri
dorind parcă a se situa prin asta la rang de paradă
dar e o mascaradă
cum că nu se pot
forma munți în toată măreția lor
doar din apă chioară
care să biruie în canoane…
Ca un război hidrologic
dintre geografie și istorie
pentru monumente de orice fel
zăpezi veșnice și eroi
valurile îmi cuprind ambarcațiunea
dând peste cap binecuvântările…
În premieră mă împresoară muza
ca un nevăzut colac de salvare
fără să știu ce vrea să-mi pună la încercare,
felul cum scriu,sau cum înot !
Cum să mă prezint acum în fața muzei
fără noimă,fără temei?
Înotător sau scriitor?
Deja sunt în valuri și înot parcă scriu pe o mare de hârtie lichidă…
Controlându-mi cu brațele poziția și fizionomia
Adică:
fără să pot scrie ceva ferm în fața muzei,
măcar o virgulă credibilă între mine
și lucrurile imprevizibile …
Muza mă impulsionează ca niciodată astfel:
”Înoată că acum nu te pune nimeni să scrii!”
Mai mult mă avântă:
”Înoată cu curaj să ai unde scrie…”
Incredibil, ce încurajare din partea muzei
pentru un scriitor…
Ceva nu este curat aici…
Muza mă cronometrează îngerește
ca pe un pește
de parcă eu trebuie să o inspir pe ea în funcție de cum înot !
Și chiar vehiculează:
”Înotul acesta va fi inspirația mea pentru tine...”
Un val ridicându-mă ca pe un steag,
ca pe un banner de parcă astfel marea
dă onorul,muzei ...
Onorul mării în fața soarelui răsărind
mi-e dat să-l simt
pentru cei ce nu de rău de mare
sau de dorul ei au murit ,ci de sete...
Înot cu teama că nu-i va ajunge muzei,marea până la țărm
ca inspirație
ci va trebui să mă întorc fâstâcit înapoi în larg...
Câtă hârtie de scris îmi va trebui după această incursiune acvatică
pentru a putea prețui gramatical marea la cotele ei ...
Cu muza la cârmă înot cu consimțământul că astfel nu trișez victoria...
Ajung pe mal cât că pun picioarele pe uscat
când muza îmi dă impuls astfel:
”De ce stai așa ca o virgulă incredibilă
între mine și mare?
Acum nu te pune nimeni să înoți !
Scrie...! ”


ÎNCERCAREA CEA MAI GREA

S-a constituit un certificat medical a Limbii române
Virusul care a dus la scăderea fără precedent
a imunității verbelor,
a impus si retragerea din uz
a unor substantive și atribute
rămânând a fi expuse spre o largă circulație
doar suspinele:a,e,i,o,u,ă
dar și acestea fiind luate ca datorii fără acoperire,
prin care gura mea părea un spital de cuvinte...
S-a constatat că suspinele sunt imune la acest virus
însă nu se poate ști exact care este suspin curat
deoarece iubirea este în unele cazuri înșelătoare
sau reprodusă de unii sub formă de simulare...
S-a mai constatat că și bocetele sunt imune la acest flagel
însă nu se poate ști care este bocet curat
deoarece numai pentru cel numit oficial bocitor
este obligatoriu plânsul
și actorilor care simulându-l prin nostimul lor mod
produc hohote de râs spectatorilor...
Cele o sută de substantive și verbe
detașate în posturile de supraveghere a gramaticii
greu pot suplini virgula dispărută
ce a separat pe om de Dumnezeu...
În locul semnelor de punctuație
gramatica are cearcăne și riduri.


SINGURA AMINTIRE NEARSĂ A SOARELUI

1
Iar se prefigurează o secetă cumplită
și Proorocul Ilie nu-i de găsit
S-a întrebat de el și pe la
Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie
însă nimic…
„Cum așa?” se adresă regele meteorologilor
„Singura amintire nearsă a soarelui –
acest mare prooroc de care au ascultat
în adevăratul sens al cuvântului toate fenomenele cerești
nu figurează în rândul meteorologilor?
Dacă Ilie s-ar crede unul dintre voi, ar fi vai de lume!”
2
Proorocul Ilie străbătând câmpia pustiită de secetă,
dar de această dată ca turist
și scriindu-și memoriile,
se văzu oprit, dar nu din cauza arșiței,
ci de intensitatea muzei
„Incredibil – tresări regele –
Ilie străbate câmpia fără statut oficial!
Văd doar perspectiva de a-l convinge
să-și schimbe atitudinea!
Destinul îl presează să-și scrie neprețuitele-i memorii!
Proorocul va accepta să întoarcă vremurile în favoarea noastră
dacă îi vom aranja să facă schimb de experiență cu
Shakespeare, Eminescu, Heine, Esenin…!”


CORBUL

Din firul lung al amiezilor fierbinți
anotimpul ca păianjenul și-a țesut a foametei ie
cu care capturează nobila câmpie
Prin arșița timpului, simțămintele mele
ca soarele au devenit un întreg înșelător,
ca tinerețea florilor,
ca iubirile de dorul minunilor
De foamete mă frige soarele
când intru ca-n legendă în țarina pustie
Intru precum în istorie
plânsul împăratului după bogăție
În țarina pustie ca-n legendă am intrat
dar sunt în actualitate ca cel ce a înviat
Să-mi alung monotonia aș vrea,
nu fugind în lume cu sau ca un iepure de câmp
ci să-l atrag pe ”urechil㔠în cursa mea.
Prin instinctual antic al ființelor moderne neîmplinite
ce amână marile migrații,
un corb capturat impardonabil
mă îngână motivabil, aproape omenește:
Crrrr…crrrrr…!!!
Aceast㠔croncănitur㔠pentru mine
e cursa gramaticii în care pot doar să huidui:
”Huoooo, huoooo, corb căzut în plasa mea fără folos
în loc de iepure sau fazan
sau de substantiv comun mai delicios…
Subtil contemplam aripile acestei păsări
să nu par suspect
Corbul mirându-se pe mine
dădea din aripi ca semn de evadare, de migrare
întrebându-Se probabil ce aștept?
Doream să-i spun că mâinile goale
dacă nu intră în contact cu ceva
pot face doar semne, fie de încurajare
sau de disperare
Pe lângă toate acestea aripile,
chiar dacă nu intră în contact cu nimic
pot să zboare…
Îi arăt corbului că mâinile chiar dacă sunt goale
când intră în contact cu ceva
devin salvatoare…
Redându-i astfel zburătoarei marea eliberare.







de Vasile Dan Marchiș     5/12/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian