Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Trei fresce narative - Timpul vulturilor

Istoria/ istoriile se repetă. Este ciclică. Sunt ciclice. Inclusiv istoria ficțională. Istoriile ficționale. Căci - nu-i așa? – viața este vis. Iar lumea-i teatru. Deseori, teatru în teatru. Hologramă-n hologramă. Fortuna labilis. Viața trece ca un fum. Din nou și din nou. Și, iarăși, de la capăt. Cu și fără punct. Altă dramă-n altă tramă. Tragedie-n tragodie. Și-n alte povești, o mie. Narativă, tramă. Turmă?... Violentă dramă. Stop!...
…Totul este să știi de unde și cum o vezi. Una este să vezi departe. Și alta să pleci și să ajungi până la capătul Curcubeului. Ca BRÂNCUȘI.
De unde o iei. Trama – drama. Și până unde o duci. Dacă ești în stare.

Mai e mult până departe, ehei ! Fizică. Meta… Transcendentală. Că Absolutul NU bate cu parul. Și, aproape sigur, nici nu ai studiat, nu ai mursecat, nu ai autopsiat măcar cinci mii de romane. Ca Profesorul Doctor Marian Barbu…

…Și caii se împușcă, nu-i așa? este titlul capodoperei de 136 de pagini publicată în 1935 de scriitorul american Horace McCoy, după care, la 10 decembrie 1969, este lansat, la New York, filmul artistic de lung metraj realizat de regizorul Sydney Pollack. Scenariul ecranizării a fost asigurat chiar de autorul romanului: Horace McCoy. Pelicula a avut nouă nominalizări la premiile Oscar. Gig Young a fost singurul care a câștigat – Oscarul pentru cel mai bun actor în rol secundar, deși protagoniștii filmului, Jane Fonda (Gloria) și Michael Sarrazin (Robert), ar fi meritat, pe deplin, mult râvnitul premiu, pentru categoriile specifice rolurilor lor.
Colonelul de la ghiol constituie titlul unei alte capodopere a genului proteic (romanul), publicată de Marian Barbu în România, la Craiova (Editura Scrisul Românesc, 1996, 348 de pagini), la șase decenii și un pic de la șocanta sa soră geamănă din S.U.A.: Și caii se împușcă, nu-i așa?.
Odiseea unui polițist este tomul, impresionant (364 de pagini format B5/ trei sferturi din coala ministerială: A4), apărut recent la Editura Sitech din Cetatea Băniei, sub semnătura colonelului Nicolae Văduva, născut la 16 octombrie 1947 în orașul Filiași, Dolj.
Nebănuite resorturi lăuntrice s-au declanșat în inima și în mintea noastră, determinându-ne să realizăm o serie de conexiuni hermeneutice între cele trei fresce narative – chit că, din multe puncte de vedere, ele se depărtează unele de celelalte, ceea ce face parte din normalitate și autenticitate.
Primul detaliu care apropie cele trei creații în proză este acela că acțiunile evocate și narate, analizate și disecate au un fundal similar. În romanul nord-american Și caii se împușcă, nu-i așa? sunt evocate destine ce se confruntă cu Marea Criză economico-socială declanșată în 1929. Cele povestite contracronometru, ca într-o cavalcadă devoratoare a vieții și a morții, se petrec în anul 1932, în California.
În celelalte două, criza este declanșată de tranziția fără noimă. De unde până unde. Și de ce? În folosul cui? Tranziția de după lovitura de stat și contra-revoluția din 22 decembrie 1989.

Colonelul de la ghiol - un roman de Marian Barbu, din 1996. Al patrulea pentru domnia-sa. După: Orașul la ora amintirilor (1984), Câmpia nu este singură (1986), Aproapele nostru trădează (1992). Și după ce, concomitent, se afirmase viguros în calitate de critic și istoric literar: Romanul de mistere în literatura română (1981, teză de doctorat), Aspecte ale romanului românesc contemporan (vol. I - 1993, vol. II - 1995), care aveau să fie urmate de Simbolistica poeziei lui Ion Barbu (1997, în colaborare cu Simona Barbu), Reexaminări critice (1998), Ipostaze și metastaze ale discursului oficial (2000), acompaniate de seria frapantă a celor nouă volume Trăind printre cărți. Și multe altele. Cu toate, demne de a fi menționate. Volume de referință.
Colonelul de la ghiol este o carte greu, foarte greu de rezumat. Așa că ne vom mulțumi la a face trimiteri mai ales la rețeta originală, marca Marian Barbu, de care altcineva nici nu ar putea să se apropie. Copertele acestui roman au fost concepute de excelentul artist plastic Lucian Irimescu. El a ales drept ilustrație a primei coperte imaginea terifiantă dintr-un tablou suprarealist al lui Salvador Dali, pentru ca pe ultima copertă să decupeze patru uriașe suluri de papirus, crescând, din apele Mării Moarte, asemenea unor gigantice coloane ionice sau dorice. Pe prima dintre ele a poposit deja un porumbel. Pe cea de-a doua columnă-papirus, tocmai aterizează un alt porumbel/ albatros, ale cărui aripi caligrafiază un imens V (Victorie!), spre cer. Pace. Pace. Pace. Așa par să strige enigmaticele manuscrise bilingve de la Marea Moartă.

Jean Vasilescu este autorul copertelor create pentru volumul domnului colonel dr. Nicolae Văduva. Cu litere albe, corp 72, titlul Odiseea unui polițist este proiectat pe un fundal galactic, desprins parcă din Odiseea spațială XX. Deși autorul și-a dorit, într-o primă instanță, să-i pună subtitlul Amintirile unui criminalist, a optat, în cele din urmă, pentru punctarea (telegrafică) a patru jaloane: Evenimente, cazuri, anchete, mărturii.
Dacă Nicolae Văduva își auto-percepe (retrospectiv) viața aproape întocmai ca pe aceea a mitologicului Ulise – căci altfel nu ar fi ales titlul Odiseea… -, Marian Barbu își încheie Colonelul de la ghiol prin a pendula între Ulise și Don Quijote. (Epopeile ne sunt model, și după două-trei milenii…). Pentru ca, după o serie de corelări și speculații, Marian Barbu să-și încheie tranșant misteriosul său roman: „Conchid: prin lumea coloneilor mi s-au revelat altfel Viața, Moartea, Absolutul, Vatra, Ființa și Ilimitatul. Gradele militare au pus stăpânire pe acest deceniu european.” (s.n.)
În schimb, Nicole Văduva își parafează op-ul, pe coperta a patra, prin Amprenta autorului (titlul mărturisirii de aici), care are în stânga sa, imprimată negru pe alb, candid-surâzătoarea amprentă a unuia dintre degetele sale mari, urmată de inscripția al cărei prim paragraf sună astfel: „O viață împlinită, veți spune, cu o carieră spre care pot privi cu satisfacția celui care a reușit să rămână același, respectând legea, respectând oamenii și, prin aceasta, respectându-se pe sine. Cu o familie frumoasă, în care se continuă vocația de a sluji adevărul și, prin adevăr, așa cum Mântuitorul însuși se arăta lumii, însăși Viața.”.

Peste ocean, în 1932, regizorul Robert și actrița Gloria, impulsionați de spectrul dispariției din această lume violent confruntată cu spaime și convulsii, din pricina faptului că NU mai aveau nici o sursă de venituri (totul fiind „închis”, ca acum, în țara noastră și pe toată planeta), sunt nevoiți să se înscrie – din disperare – la un maraton de dans ce se metamorfozează, încet-încet, cu ferocitate, într-un calvar incredibil, deoarece sunt nevoiți să danseze săptămâni în șir, fără pauză, nutrind speranța că vor câștiga furibunda competiție. Ironic au ba, protagonista poartă numele Gloria. Dar NU va fi încununată de succes în această viață. Din contră. Gloria NU va fi a protagonistei, ci a Morții împotriva Vieții.
Înțelegând, finalmente, că totul a fost o cacealma ordinară (chiar dacă ar fi câștigat, nu se alegea/ nu se alegeau cu mai nimic, deoarece organizatorii urmau să rețină cazarea, masa, medicamentația, asigurările de sănătate, deși lăsaseră să se creadă că toate acestea sunt gratuite!) -, Gloria hotărăște să se sinucidă. NU mai poate rezista. Scoate pistolul, însă nu are tăria de a apăsa pe trăgaci. I-l întinde lui Robert, partenerul ei de concurs, și îl roagă să o împuște. El o face instantaneu. Ca în transă (?!). Fără nici măcar să clipească. Are, poate, convingerea că o eliberează pe Gloria, o ajută să se elibereze, să se mântuiască.

Tustrele romanele amintite constituie metafore ale supraviețuirii. În anii cumplitelor crize și recesiuni. Indiferent dacă ele sunt din anii 29-33, din 1990-1996 ori, ca acum, Guvid/ Stars II. COVID 19… În cazul primului roman, supraviețuire prin moarte. Prin moartea Gloriei. Cal de cursă lungă. Pur sânge. Moarte fizică, dar supraviețuire meta-fizică. Întru nemurirea sufletului. A Spiritului.
Romanul Și caii se împușcă, nu-i așa? este construit pe formula tradițională, balzaciană. Adică a autorului omniscient, care vede totul de sus și narează la persoana a III-a. NU la fel se întâmplă în cartea colonelului Nicolae Văduva, pe care autorul prefeței – prof. Vladimir Alexandrescu – o consideră un roman polițist. Al patrulea publicat de Nicolae Văduva. După: Ancheta fără sfârșit (1998), P. 9004. Cătușele americane (1999), Operațiunea Nomenclatura (2018).

În recenta sa apariție editorială, autorul Odiseei unui polițist și-a dat ordinul militar de a se prezenta la raport. În fața eternității. Raport retrospectiv asupra vieții sale. A cugetat pe îndelete. Și-a revăzut diversele etape parcurse, din copilărie până acum, în primele decenii ale secolului XXI. Colocvii interioare. Procese de conștiință, mai mult implicite decât la vedere. Solilocvii după solilocvii. Nu a făcut planuri „din cuțite și pahară”. Dimpotrivă. S-a privit în oglinda propriei conștiințe ba necruțător, viforos, ba ștrengărește, și-a zâmbit câteodată, apoi i-a făcut cu ochiul alter-ego-ului din argintul oglinzii.
Ca om harnic și ambițios, corect în fața lui Dumnezeu și a semenilor, cu harul onestității și al tenacității – ca premiant de când se știe, din clasa I primară, din anii de liceu, cu note de 10 pe linie la istorie și la matematică, cu iubire și vocație pentru limba și literatura română, pentru franceză, latină și celelalte -, s-a așezat la masa de lucru și a dat cep amintirilor. NU pe tonul inconfundabil și plin de tâlcuri al lui Ion Creangă, din Amintiri din copilărie, marele povestaș al lumii, al poznelor și trăirilor solare ale prototipului copilului universal. Dar, aidoma lui Creangă, sfătosul, colonelul Nicolae Văduva (era să scriu Langa) a început un lung, ademenitor și captivant periplu în timp.
…Timpul trăirii – Timpul mărturisirii, cum și-a intitulat Jurnalul parizian asistentul universitar trimis, în anii 70, ca lector de Română, la Sorbona (în Franța), Eugen Simion, viitorul președinte al Academiei Române.

Timpul colonelului Văduva este al vulturului deloc pleșuv, zăgan oltean cu ochi ageri, țintiți permanent spre respectarea ordinii publice, legalității și dreptății sociale. Ghepard al omeniei străbune și al Cumințeniei/ Înțelepciunii Pământului. Dropie doldora de blândețe și de Credință. Cocoș de munte, atent la toate foșnetele pădurii de întâmplări și riscuri imperceptibile. Lebădă în amurg, așteptându-și zorile, NU trecerea Styxului. Căprior străfulgerător, țâșnind din stei de cremene în stei de andezit. Și în ceas dedus…
Cerb cu stea în frunte, dându-se peste cap și devenind feericul Prinț din poveste. Urs carpatin, fulgerat de aleanurile neostoite ale strămoșilor, în nopțile grele de meditație gravă și calmă, părelnică hibernare. Zimbru voievodal, întemeietor de Țară – din rai ruptă, și din Soare. Dar – dacă este provocat – devine brusc, intempestiv, șarpe de dudău, de-l galbin de mușcă rău. Oltean până-n plăsele. Român get-beget.
Și uite-așa ne fură atenția, simpatia, empatia – instantaneu - , nouă, cititorilor săi însetați de povești mai mult ori mai puțin „adevărate”, provocate de realitate sau iscate de niscaiva ficțiune literară.
Fiind, parțial, roman cu cheie, Odiseea unui polițist se citește - și din acest punct de vedere – cu interes. Emoția, trăirea autorului trec rampa și sar pârleazul direct în inima, în sufletul și în mintea cititorului.

Savurosul roman Colonelul de la ghiol, al botezatului în lumină Marian Barbu, roman fără cheie (ceea ce nu-l face mai puțin incitant), te poate duce, fără zăbavă, cu gândul la magnificul basm identitar al românilor Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, dar și la – mai aproape de noi, deloc …milenarele – Hainele Împăratului de H. C. Andersen (de-ți vine să exclami stupefiat: „E gol, e gol, Colonelul de la ghiol!... și toți cei lăsați de romancier cu dinaintea goală…”). Ori te pot propulsa direct în atmosfera din Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi de Nikolai Nosov…

Cartea colonelului Nicolae Văduva Odiseea unui polițist – ce s-ar putea vrea pusă pe raftul de bibliotecă din preajma peliculelor de maxim impact comercial Star track 5, Stăpânul inelelor ori Războiul stelelor – pare să fie atinsă, uneori, de frenezii, fioruri și reverii cu obârșii felurile din Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi, Tânăra gardă de Alexandr Fadeev, Șoseaua Volokolamskului de A. Beck ori, sărind gardul spre Occident, din Ferma animalelor de George Orwell, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey sau Rinocerii de Eugen Ionescu.

Făcând recurs la „studiile de caz” ale unor reputați comentatori, vă putem reaminti, stimați cititori, că despre romanul Colonelul de la ghiol se cuvine să avem mereu în vedere măcar următoarele:
*este un roman postmodernist „scris în mod declarat după toate rețetele acestui curent, încă insuficient de bine precizat teoretic”, „exemplu clar de literatură postmodernistă”, roman menit să ilustreze toate ideile formulate pe această temă și cuprinse într-o încercare de sinteză a criticului american Ihab Hassan, pe care (n.n. Marian Barbu) o reproduce în finalul romanului”, „amestec de proză narativă și eseu, de povestire și în același timp teoria povestirii; citate și reproducere de citate, texte, deci intertextualitate” (apud Marian Vasile) ;
*„faună umană de cele mai diverse tipologii, dar fără veștmânt de circumstanță, adică nudă stricto sensu (excelentă <>), <<îmbrăcată>> doar în nămol, ca într-o iluzorie textilă”, personajele „se văd în albastrul ghiolului ca la razele Roentgen”, „focul încrucișat al limbajelor” (cf. Virgil Dumitrescu) ;
*„Romanul devine un leviatan care înghite orice”, „Primul plan, evenimențial, cuprinde viziunea unei lumi aflate în convulsii sociale și politice, măcinate de nesiguranță și, mai ales, de neîncredere (…) Omniprezența Securității, în noua sa înfățișare, induce o stare de teamă permanentă, dar și de liniște, sindromul Osipov (al <>) având acest efect paradoxal”, „Ființa scindată a autorului este activată în ipostaze ierarhizate și sancționate ca atare: ziaristul (Z.), naratorul (N.), scriitorul (S.) și cititorul (C.)”, „textul este plin de capcane, trape, formule aluzive, referințe livrești, exersând oniricul, melodramaticul, dezbaterea de idei, eseul, colportajul etc”, „Două mari simboluri domină cartea: ghiolul apare ca topos al nudității, figurând, mai degrabă, infernul în care viețuiește o lume larvară, și Hotelul Europa, loc al disputelor <>, al internaționalizării unei experiențe de gulag” (Constantin M. Popa) ;
*„Cele, în fapt, trei romane: propriu-zis (acțiunea), auctorial și auto-tematic (al propriei elaborări) se intersectează permanent, completându-se reciproc pe toate palierele de realizare”, „roman total” (Stan Velea) ;
*„Privite de sus, cele trei componente ale romanului Colonelul de la ghiol – text, subtext, metatext – se îngemănează într-o piesă în trei acte ce se desfășoară pe scena rotativă a vieții”, „înălțând coloana vertebrală a romanului, precum Brâncuși Coloana Infinitului, autorul oferă o viziune transcendentă a vieții pentru cititorul inițiat”, „Într-o formă ocultă, istoria se repetă chiar sub ochii noștri. <> de ieri, mult mai abili astăzi, conduc fie din umbră, fie pe față, Lumea. Este o realitate cruntă pe care autorul se încumetă s-o pună în adevărata ei lumină. De aici și ignorarea romanului prin mijloace specifice. Oare nu este acesta un semn că Ei există?” (Mihai Lisei) ;
*„Justificați prin convenție, actanții sunt codificați: N. (naratorul), Z. (ziaristul), S. (scriitorul), C. (cititorul) – <> care <>”, „Ghiolul e un loc al palavrelor unde toată lumea <>.” (Titu Popescu).

Împărtășind judecățile de valoare selectate mai sus, se cuvine să insistăm asupra următoarelor: Colonelul de la ghiol - o susținem cu toată tăria - constituie o probă de virtuozitate, în formula insolită a romanului post-modernist total. O lecție de rafinament și subtilități prozastice nebănuite. Pe mai multe voci. Roman polifonic. Simfonic. Punct și contrapunct. Temă fundamentală și armonie. Roman polimorf. Roman deschis. După preceptele italianului Umberto Eco, din Opera aperta. O încântare. Cu nimic mai prejos față de Les faux monnayeurs/ Falsificatorii de bani (1925) scris de André Gide. Cu nimic mai prejos decât salba de romane a Hortensiei Papadat-Bengescu, fondatoarea rasată a romanului românesc modern de analiză psihologică, umăr la umăr și tâmplă lângă tâmplă cu Camil Petrescu.

Facem necesarul salt înapoi (sau înainte?) la volumul Odiseea unui polițist, încununare a eforturilor creatoare remarcabile ale colonelului Nicolae Văduva, care – în 18 dintre cei 38 de ani pe care i-a trudit cu devoțiune în Poliția Română – a îndeplinit o suită de funcții de comandă: adjunct și șef al Poliției Municipiului Craiova, adjunct al Poliției Județului Dolj, adjunct și șef al Inspectoratului de Poliție Transporturi (feroviare, aeriene, navale) Craiova – Poliție Regională.
A fost decorat de șase ori cu ordine și medalii ale României. Este licențiat în drept din 1971, la Universitatea din București – unde, în 1976, a absolvit și cursurile postuniversitare în specialitatea Criminalistică. Doctor în drept din anul 2001, titlu atestat de Ministerul Învățământului și Cercetării din România.
Conferențiar universitar doctor la Academia de Poliție „A. I. Cuza” din București, între anii 2002-2014, și titularul disciplinei de Criminalistică din cadrul Facultății de Drept din Capitală. Conducător de doctorat, în specializarea Criminalistică, la Universitatea Liberă Internațională din Republica Moldova. A fost, totodată, director al cursurilor de masterat organizate de Inspectoratul General al Poliției Române, respectiv, de Universitatea de Științe și Arte București.
A elaborat 16 monografii, cursuri și tratate universitare și i-au fost publicate 120 de articole, studii și comunicări științifice în reviste de specialitate și în volume ale simpozioanelor naționale ori internaționale la care a participat. Toate în domeniul Criminalisticii. Palmaresul său profesional și uman include multe alte elemente admirabile, dar spațiul NU ne permite nici să le mai enumerăm, nici să le detaliem.
Din anul 2000, este Cetățean de Onoare al orașului Filiași, Dolj.

Direcționând transfocatorul pe cel mai proaspăt prunc literar al colonelului dr. Nicolae Văduva, Odiseea unui ofițer, nu ne putem îngădui să încheiem prezentul comentariu înainte de a puncta un sfat, fie și doar din viteza computerului, a erei robotizării și acaparării planetei de Guvid/ COVID, de Inteligența Artificială și alte molime care, în câteva decenii, vor spulbera sute de milioane, miliarde de locuri de muncă rezervate până acum oamenilor și vor zvârli în neant un noian incomensurabil de vieți omenești. Ideea este una singură. Sugestiile sunt multiple.
…Așadar… Tone de minereu genuin – Odiseea unui polițist. Garnitură de tren ce zbicește fantomatic prin noaptea Istoriei - Odiseea unui polițist. Garnitură cu sute, poate cu mii de tone de minereu, în start lansat spre uzinele de decantare – a aurului și argintului, a cuprului, nichelului și cromului, a titanului, wolframului, molibdenului și cobaltului…
Colonelul Nicolae Văduva nu mai are decât un singur pas de făcut. Un salt unic, izbăvitor: de la masa enormă de fapte și date, de evenimente trepidante punctate în Odiseea… - la orchestrarea acestora (ori doar a celor mai semnificative dintre ele), cu mijloacele specifice romanului, după toate regulile consacrate de istoriile literare.
Dacă va avea cutezanța rodnică de a învăța/ a se învăța și de a urma modelul gidian, camilpetrescian (în care autorul este personaj în propriul roman, care se scrie sub ochii cititorilor, totul fiind narat la persoana I singular) ori, de ce nu?, modelul postmodernist oferit de Marian Barbu -, Nicolae Văduva are șanse indubitabile de a scrie o nouă carte cu virtuți romanești incontestabile, care să rămână întru eternitate.
Marian Barbu s-a <> în patru-cinci personaje: Z. (ziaristul), N. (naratorul), S. (scriitorul)… până la C. (cititorul). Nicolae Văduva se poate multiplica, în viitorul său roman, în: M./ P. (milițianul/ polițistul), Cdt. (comandantul), P. (profesorul), Ph. H. (doctorul în științe), C. D. (conducătorul de doctorate).

Totul stă numai și numai în voința sa de a alege, de a se pune în starea de a face – starea de grație la care se referea BRÂNCUȘI („Greu NU este să faci, ci să te pui în starea de a face!”) și, desigur, a inspirației trimise de Duhul Sfânt și oblăduite de Îngerul Păzitor.
Formulăm acest îndemn și această convingere întemeindu-ne, desigur, și pe realitatea pe care el însuși, colonelul dr. Nicolae Văduva, o sculptează în bazaltul părții a doua din mărturisirea Amprenta autorului, pe care a plasat-o pe coperta a patra a recentei sale cărți Odiseea unui polițist: „Dacă existența mea s-a consumat sub semnul fără echivoc al muncii și al perseverenței, acum, privind în urmă, nu pot să nu recunosc că în toate reușitele mele m-am bucurat de acel sprijin unic și nevăzut pe care ți-l poate da doar Dumnezeu. El mi-a dat putere să pot înfrunta, cu o temeritate care, privită retrospectiv, poate părea aproape inconștientă, pe puternicii momentului și să mă opun voinței și bunului lor plac cu puterea dreptății. În El cred, Îl iubesc și Îi mulțumesc.”.

Dacă își va răsădi în minte îndemnul christic „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții!” și-l va conjuga cu înțeleapta observație, consemnată în proverbul românesc „Dumnezeu hrănește păsările care dau din aripi” -, în mod sigur va izbândi.
În structura și în forma sa de acum, Odiseea unui polițist ne convinge că dl Nicolae Văduva este pe Cale. A descoperit-o. Dar a făcut doar primul pas. Poate că nici acela întreg, pe deplin. Din trinomul Lumină-Iubire-Iertare, și-a însușit și manifestă în bună măsură Lumina (credinței, încrederii, răbdării, speranței în/pentru sine, în/pentru aproapele, întru izbăvire). Iubirea îi este, credem, deocamdată, cantonată aproape exclusiv în geana și sub sprânceana propriei familii și ale familiilor copiilor săi.

Deși e încărcată cu energie pozitivă (până la un punct), cartea-i Odiseea unui polițist se resimte încă, pe destule paliere, de realitatea că domnia sa NU a învățat până la capăt Lecția Iertării și în ceea ce-i privește pe unii dintre ex-colegii săi (precum Savu-alias Eugen Sandu), pe prim-secretarul X ori pe vreun alt așa-zis/ potențial/ real nomenclaturist. A sosit clipa, domnule colonel, să depășiți obsedanta, sarcastica întrebare Și caii se împușcă, nu-i așa? – devenită, poate, dincolo de voința dumneavoastră, Și coloneii se împușcă, nu-i așa?. A venit vremea să-i iertați pe toți. Să scăpați de greaua povară care vă apasă.
Numai așa, prin lecția extinsă creștinește, generalizată a lui Iisus Hristos – care Lumină este, Lumină ce înseamnă, concomitent, Iubire, Iertare, Armonie – veți putea parcurge lungul drum, cel mai lung, cumplit de lungul drum de la minte la inimă, de la inimă la minte… Și-l veți fi pavat, astfel, cu pulbere de stele.
Iertați-i pe toți până la capăt. Numai astfel veți fi în ipostaza de a fi scăpat de „cătușele americane”, de propriile cătușe americane, pentru a fi sigur, ceva mai apoi, că v-ați iertat pe dumneavoastră înșivă întrutotul, că vă cunoașteți în profunzime și, în consecință, L-ați cunoscut pe Dumnezeu. Așa și numai așa, magma fierbinte, tropotitor clocotinda lavă din paginile volumului Odiseea unui polițist se vor metamorfoza în Lumină, Iubire, Iertare, Armonie, Pace, Pace, Pace…
Și numai astfel veți putea scrie noua, magnifica dumneavoastră carte. Dovedind că Manuscrisele de la Marea Moartă sunt vii, peste milenii. Că nu degeaba Colonelul de la ghiol, al domnului profesor Marian Barbu, s-a prăjit (autodevorator?) la soare. Și, desigur, numai așa vă veți vindeca/ lecui/ tămădui înșivă de lespezile propriilor umbre bântuitoare.

Bine ar fi, totodată, dacă ați medita adânc și asupra acestei dodii, cu miresme brâncușiene, a lui Nichita Stănescu: „Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru”.

Doamne, ajută !
Dan Lupescu





Dan Lupescu    5/12/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian