Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Nicolae Dabija- o conștiință poetică. In memoriam

,,Fost-am , Doamne, foarte tânăr/ Și nu mă gândeam la moarte, / și nu mă gândeam la moarte,/ că-mi părea așa departe//Da-n acele vremi cu soare/ nu știam c-atunci când moare/ Singur, Doamne-i fiecare// Ce- de singur fiecare”(,,Doină”)

În 2013, Nicolae Dabija publica o carte-surpriză intitulată ,,Drumul spre Biserică. Rânduri și gânduri”, de parcă un clopoțel al subconștientului ar fi sunat masurând cei 8 ani până avea să plece atât de neașteptat spre Biserica cea Mare a Împărăției Domnului. ,,Adevărul și iubirea conduc universul. Adevărul e Tatal, iubirea e Isus”, suna una dintre reflecțiile sale din acest volum ce reprezintă o delectare spirituală. Si iată că neînfricatul ,,fotograf de fulgere”, așa cum sună titlul unuia dintre cele 80 de volume scrise și editate, a cunoscut marea taina a plecării la masa literelor române de acolo sus, pentru a se întâlni cu Grigore Vieru (cel care afirma că Dabija este ,,cea mai complexă persoalitate culuturală din Basarabia”), Leonida Lari, Anatol Codru și a sărbători împreună Sfânta Inviere. A plecat un hărăzit poet și un minunat om cu un traseu existențial de excepție și iată-ne că vorbim déjà despre el la trecut. A fost un poet orfic și un poeta vates al secolului al XXI-lea, un neoromantic întârziat și un oracular, un sensibil poet al iubirii și al sacrului, un vizionar și un luptător, ,,un model de slujire a adevărului, neamului, literelor, culturii, științei” . Dimensiunile vieții, activității și operei acestui mare scriitor-patriot sunt impresionante, ele vorbind depre o voce lirică unică, un luminător ce s-a dăruit cu toată ființa, forța scriitoricească și gazetărească apărarii valorilor sacre privind unitatea și reîntregirea neamului românesc, identitatea națională în care limba, istoria, cultura, credința strămoșească, vatra, ființa națională, neamul, înaintașii, părinții, femeia, natura sunt lucruri sacre. A fost prezent la toate momentele, evenimentele importante ale istoriei noastre postdecembriste, cu forța cuvântului, cu scrisul său rostit ori pus pe note și interpretat magistral, mișcând sufletele și trezind conștiințe, prin verva și exemplul său personal, prin adevărurile apărate cu patos, prin frumusețea morală și înălțimea spirituală, prin slujirea până la ultima suflare a Patriei de pe ambele maluri ale Prutului. ,,Eu nu pot spune: mi se pare că am trăit/ Eu am trăit cu adevărat/ Născut să-nving/ Nu să mă plâng” (,,Remember”). Un neînfricat poet revoluționar, veghetor al demnității naționale într-o lume aflată în derivă în care se loveste în tot ce are sfânt acest popor. Textul realizat pentru Cantata „Unirea cea Mare” scris pentru marcarea Centenarului Mariii Uniri (2018), pe muzica innegalabilului compozitor Eugen Doga, este doar un exemplu al afirmațiilor de mai sus.
Deși academician, era de o modestie și o simplitate rare, așa cum sunt de obicei oamenii mari, cum a fost Grigore Vieru, cum sunt Eugen Doga, Mihai Cimpoi, Spiridon Vangheli…și lista e foarte lungă. Nimic din orgoliile celor care cred că literatura română începe odată cu ei. Făcea parte dintre cei care nu rămâneau datori niciodată, mulțumind atunci când scriai despre opera lui, exprimai o aprecere despe activtatea sa publicistică, oratorică. Deși stătea de vorbă cu tine, întotdeauna cu bucuria revederii și cu o blândețe liniștitoare în glas, gândurile lui erau departe, rostogoleau metaforele, mângâiau ritmurile, sau îmblânzeau și înlănțuiau frazele. Ochiul său, cel ,,de-al treilea”, rămânea mereu treaz, fiindcă și-a asumat dintru începutul intrării în arena culturală statutul de ,,fotograf de fulgere”, impus de situația însăși a românilor basarabeni a căror viață s-a petrecut mereu printre fulgere, cum afirmă congenerul său Arcadie Suceveanu . ,,Eu fotografiez fulgere/ despicând bezne/ ceruri/ ori brazi”(,,Fotograful de fulgere”).
Să afirmi acum despre Nicolae Dabija ca este un poet basarabean și atât reprezintă o mare nedreptate față de cel a luptat toată viața pentru recâștigarea dreptului de a fi numit român, de a fi recunoscut de patria mamă ca fiu ai ei. Este și ceea ce exprimă într-un poem testamentar (deși scris la tinerețe), intitulat ,,Țara mea de dincolo de Prut” care redă tragismul destinului românului basarabean de a fi fost despărțiți de patria-mamă: ,,Țară dincolo de moarte, Țară-a mea,/ Nu mă părăsi, nu mă lăsa –/ Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,/ Te implor să spui că sunt al tău.” Personalitate polivalentă, el a privit toate faptele prin prisma unității de neam, de limbă, istorie și credință, afirmându-se ca un vizionar al neamului românesc de dincolo de Prut.
Privind în urmă, la marea operă lăsată moștenire, la complexa activitate, este neîndoielnic faptul că Nicolae Dabija a venit în cultura și literatura română ca un chemat, un apostol, cu un destin poetic și gazetăresc de excepție. Nepot al arhimandritului Serafim Dabija (unul din duhovnicii români deportați în Gulag), el mărturisește că s-a născut într-o casă cu bibliotecă , având o bunică ce l-a învățat alfabetul latin, o mamă care l-a crescut in cultul credinței și al neuitării vetrei sale de la Codreni. ,,Eu sunt un om fericit!, Datorez asta părinților mei,, - se confesa Nicolae Dabija.
Poet cu vocație, de ,,o luciditate dureroas㔠și pregnantă originalitate, gazetar și publicist modelator al conștiinței naționale, prozator de talent, eseist cu mare forță de expresie, creator de reviste de înaltă ținută, istoric, grafician, scenarist și om de televiziune, om politic dârz , tribun cu uriață priză la public, om al Agorei, autor de manuale și de literatură pentru copii , cercetător al literaturii române vechi, antologator și traducător, lector universitar , Nicolae Dabija este în același timp un model de gândire, de conștiință poetică, ce a lăsat urme adânci, de neșters, în toate aceste domenii. Inimă a mișcării de renaștere a Basarabiei, reŹdacŹtor-șef al săptămânalului „Literatura și arta”vreme de mai bine de trei decenii, el și generația lui de minunați poeți luptători au construit un edificiu al rezistenței prin cultură și au trezit și susținut conștiința națională. ,,Intelectualii din această parte de lume au fost dintotdeauna grănicerii culturii române. Pentru ei limba română a fost la fel de importantă ca și teritoriul țării.”, afirma cel care a făcut din scrisul său armă a renașterii naționale. Emblemă a generației șaptezeciste române numită și generația Rezistenței și Renașterii Românești din Basarabia, el este, cum sustine nașul său literar, acad. Mihai Cimpoi , ,,o personalitate piramidal㔠cu un destin poetic rezervat marilor creatori făcători de istorie.
Izvorâtă din adâncul ,,vechilor cazanii” și trecând prin sensibilitatea eminesciană ori modernitatea nichitastănesciană, în directă descendență vieriană, mergând dinspre tradiția (folclorică), a baladescului fantastic, folcloric ori livresc medieval spre inovația modernă, opera sa poetică, este de o profundă originalitate. Ea se află într-o continuă alternare între orfism și mesianism, între fior elegiac ori accent grav, între poezie pură și poezie militantă, dar un militantism cu mare forță de expresie și vibrantă înfiorare care implică ,,hieratism, oracularitate, înverșunare polemică”(Mihai Cimpoi). „Nu-s poet, sunt cel născut de poeme”, se autodefinea cel ce credea în sacralitatea scrisului ca și în sacralitatea ființei naționale românești. Profesorul universitar Mihai Dolgan surprindea, cu finețea analizei care îl caracterizează, trei dimensiuni ale operei dabijiene: „tensiunea căutării adevărului, tensiunea trăirii acestui adevăr și tensiunea exprimării cât mai plenare”. Și, într-adevăr, toată opera și activitatea acestui creator de înaltă ținută morală și conștiință poetică este pusă în slujba adevărului, poezia reprezentând pentru el ,,suprema trăire existențială pătrunsă de adevăr”.
Placheta de versuri apărută în 1975, „Ochiul al treilea” a fost ca o zvâcnire vulcanică, o apariție a unei înalte conștiințe poetice într-un moment de mare cumpănă pentru românii basarabeni, o carte care aducea în plan literar un univers poetic nou, plin de prospețime și speranță, spărgând carapacea, reabilitând poeticul și redând încrederea în regenerarea ființei creatoare naționale. Este și denumirea extrapolată la întreaga generație șaptezecistă care a schimbat fața literaturii române basarabene determinând procesul de sincronizare cu fenomenul de întoarcere spre estetic, neomodernismul, ce se producea în interiorul patriei istorice. Scriitorul însuși explică metafora parabolică din titlul acestui volum de debut: ,,harul poetului (și al profetului) constă în a vedea ceea ce altora din preajma sa (…) nu le este dat să vadă. ,,Se uită și nu văd”, cum zic scripturile”; el ,,are ochiul unui copil. Ceea ce îl caracterizează sunt puritatea și acuitatea vederii” . Poemele par scrise, așa cum mărturisește autorul, cu pană de înger, ele nefiind „decât/ peisaje ale sufletului: un peisaj al sufletului; patria, alt peisaj: dragostea, disperarea, primăvara, copilăria – aceste peisaje ale sufletului, prin care noi trecem, mirându-ne: priviți – munții, norii, păsările, frunzele, ne seamănă nouă...” (,,Aceste peisaje ale sufletului”). Angajarea sa dublă, lirică și mesianică, în căutarea formei perfecțiunii și a adevărului, este formulată ca o profesiune de credință:: „Am, Doamne, treizeci și trei de ani / și-s numai bun de răstignit, / și-s numai bun de pus pe crucea / poemului desăvârșit, // poemului care-ar putea / c-o clipă iarna s-o amâne.” („Vârsta de trecere”).
Patru sunt direcțiile mari în care se înscrie poezia sa: una a interiorității lirice în primele volume, o alta a inspirației din creația folclorică, din eposul popular, baladesc, o a treia de factură militant-oraculară și a patra de inspirație religioasă.
Volumele de versuri publicate (,,Apă neîncepută”, 1980; ,, Zugravul anonym”, 1985 ; ,,Aripă sub cămașă”, 1989; ,,Mierla domesticită”, 1992 ; ,,Dreptul la eroare”, 1993; ,,Lacrima care vede”, 1994; ,,Oul de piatră”, 1995; ,,Fotograful de fulgere”, 1998; ,,Cercul de cretă”, autograf și desene, 1998; ,,Cerul lăuntric”, 1998; ,,Între dragoste și moarte”, 1998; ,,Poezia, bucuroasă tristețe”, 1998; ,,Tăceri asurzitoare”, 1999; ,,Așchii de stele, poeme și desene”, 2002; ,,Opera poetică”, Iași, „Princeps Edit, 2011; ,,Psalmi de dragoste”, 2016; „Mulțumesc pentru că te iubesc”, 2020 ) au fiecare în titlu o metaforă parabolică ce trimite spre esența ideatică a acestora, poetul schimbându-și tonalitatea discursului liric în funcție de necesitatea mesajului transmis.
De la „peisajele de suflet” cu încărcătură metafizică, de la cântecul orfic pur, caligrafiile pline de farmec, poetul trece cu ușurință la postura de fotograf de fulgere asumându-și misia de tribun sub urgența istoriei, invocând figuri legendare pentru a le pune în fața urmașilor ca modele de recăpătare a demnității naționale. Paradigma sa poetică este unică, poezia orfică aflându-se în deplină armonie cu cea mesianică, întrucât o poezie fără latura mesianică este, în concepția eului creator, ca o,, Aripă sub cămașă.” Eul poetic este Orfeul îndrăgostit, fin caligraf, un „zeu” care „trece printre oameni cu aripile sub haine ascunse”, dar și tribunal unei misiuni asumate, ,,paracliser într-o biserică veche”.
Sistemul poetic dabijian este așezat solid pe un imaginar paradoxal, pe un traseu existențial situat între sacru și profan, pe simboluri și teme cu mare forță de sensibilizare a sufletului românesc basarabean (limba maternă-limba română, pământul strămoșesc-baștina, credința strămoșească - cale de salvare ca neam, frumusețea ținuturilor îmbăcate în mit și legendă, a satului ca matrice a spiritualității românești, iubirea ca sentiment nemuritor și esență a vieții). Nimic fals, nimic forțat, totul curgând natural din adânca simțire, sinceritate și profunzime a gândirii poetice, din dorința de a surprinde inefabilul, magia, lumina (,,Scriind-să sporești/ ale foii lumine”), nespusul, frumusețile primare nedezgropate, din sfințenia rostirii. Formulările poetice impresonează prin bogata imagistică, profunzimea ideatică, metafizic și cuceritoarea muzicalitate, marea puritate și concentrare gnomică, sapiențială, registrul apodictic adeseori. Scrise în cheie elegiacă, baladescă, ori imnic-mesianică, versurile sale sunt de o mare originalitate și frumusețe a expresiei, având o vibrație anume, chiar și atunci când „lirismul pur este sacrificat cu bună știință”în unele dintre ele, cum susține acad.Eugen Simion , când metafizicul face loc mesianicului, tonalităților oraculare cu nerv publicistic și o ironie amară. Pastel, elegie, meditație elegiacă, baladă , sonet, doină, satiră, odă, poemele sale, de o armonie și simplitate clasică cuceritoare, ascund o fină și îndelungată șlefuire artistică. ,,Pastel” este un asemenea exemplu: „Trecem pe cărări ce-au fost mai-nainte/ Vorbele rostite nu ne mai țin minte.// Undeva în ceruri – și ele-n paragini -/ Dumnezeu se-aude cum întoarce pagini”. El vede imagini, simte mișcarea neîntreruptă a lumii, șoapta pământului, pașii Creatorului, percepe cu acuitate condiția fragilă a omului în univers, tinde continuu spre cunoașterea în adâncime transpunând totul în expresii artistice memorabile: „Atâta liniște se lasă pe pământ, / că se aud luminile de mâine / și imnul cum se teme de cuvânt”..
Totul pornește de la încrederea poetului în magia și forța modelatoare a slovei artistice care poate fi, apostolic, o rugăciune de trezire a conștiinței : „Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem/ (naivă, credulă, nebună)/ de aed care speră cu un poem/ c-ar putea face lumea mai bună.” (,,Rugă”). Asa se explică și dorința de a scrie o carte care să conțină toate versurile pe care încă nu le-a scris dar pe care le simte, le gândește, ca încredințate sieși de o forță de dincolo de palpabil: ,,Mi-i teamă de o carte (o văd ades și-n vis)/ pe care aș deschide-o-nfrigurat/ și-n paginile ei aș da de-odat../. de toate versurile pe care încă nu le-am scris.”(,, Mi-i teamă de o carte”).
Explorează virtuțile cuvântului având propria viziune asupra lumii, spațiului, timpului, ce merge dinspre profan spre sacru, asupra creației însăși. Crezul poetic este clar exprimat într-un ,,Eseu”: „să scrii poeziile... / punând în loc de cuvinte, fâșii de soare / iar tu să treci de la cuvânt la cuvânt / ca flacăra de la lumânare la lumânare”; ,,Privesc lucrurile ca printr-o lacrimă/ ca printr-o lupă le văd mărit”. Altădată definiția poeziei este dată succinct printr-un oximoron („Poezia e o bucuroasă tristețe, / e ca un cântec pe care nu-l auzi, / din cauza liniștii”), ori prin exprimări lapidare cu valoare de maximă (,,o aripă sub cămașă”, ,,o mierlă domesticită”, ,,o lacrimă care vede”), prin exprezii metaforice subtile („ca un copac de omăt/ în care păsări de foc se așează”- ,,Omul-pasăre”). În viziunea autorului rolul poetului este de a implicare totală, absolută, în viața cetății:,,Ce caută poeții în biblioteci/ când ei sunt așteptați pe barricade?!”(,,Cetatea asedită”.
Poeme precum ,,Țara mea de dincolo de Prut”, ,,Cât trăim pe-acest pământ”, ,,Limba noastră cea română”, ,,Dreptul la eroare”, ,,Bucovina”, ,,Întoarcerea lui Eminescu”, ca și ,,Bocet pentru Meșterul Manole”, ,,Baladă cu Toma Alimoș”, ,,Domnița și Zburătorul”ș.a. au căpătat atâta notorietate încât circulă libere precum creațiile folclorice, unele fiind puse pe note și interpretate cu reverență. Nemuritoarea ,,Baladă”, scrisă în versuri simple, molcome, tandre, de o extraordinară melodicitate și sensibilitate artistică, ce transpun magistral o durere adâncă purtată cu demnitate, a cucerit prin mesajul plin de speranță, de încredere în existența și nemurirea neamului; „Cât pădurile ne dor / Și avem un viitor, / Cât trecutu-l ținem minte - / Mai există lucruri sfinte. // Cât Luceafărul răsare / Și în cer e sărbătoare / Și e pace pe pământ - / Mai există ceva sfânt.” Legendele sunt, în accepția scriitorului, șansa existenței în istorie a neamului prin matca sa: „Acele țări ce nu mai au legende / vor fi condamnate să moară de frig” (,,Legendele”). Însăși iubita este invitată să intre în mit, în fabulos, hieratic: „Haidem, iubita mea, la Căpriana – / Acuma când salcâmii înfloresc, / Iar cerurile par și mai albastre – / Și-acolo să îți spun cât te iubesc” (,,Căpriana”). Iubita se suprapune în plan simbolic peste imaginea patriei istorice, cu poezia însăși, ca într-un tandru poem de dragoste: ,,Draga mea, iubito, floare-ngindurată- /A mea întotdeauna, și-a mea niciodată.../Oare și atuncea, dupa ce-o să mor,/Tot așa de tine o să-mi fie dor?!” (,,Emoție de toamnă”).
Exista în lirica lui Nicolae Dabija poeme-cântece cu valori plastice și muzicale, asocieri și jocuri lingvistice de excepție: ,,Și cântecul – ca o ninsoare/ cădea solemn peste pământ,/ iar șesul învăța să zboare./ Mi se părea că nu mai sunt.//Mi se părea că e devreme./Mi se părea că e târziu./Mi se părea c-am fost în vreme./Mi se părea c-am să mai fiu.” (,,Cântecul”). Așa cum există formulări artistice de o concizie și profunzime ideatico-metafizică unice, precum: „Parcă-avea văzduh în oase: / ora cinci se face șase”; „Plouă cu mahnă și-n amvoane / Iisus tresare / din peroane”; „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastr㔠(,,Poem”). Ori, cum există formulări paradoxistice cu accente grave, memorabile:,,Ce bine-a fost când a fost rău:/ muream pe-atunci de dorul tău/ era un timp, care-a-ncăput/ viața și moartea-ntr-un sărut!//Azi totul e așa firesc:/nu mai urăsc, nu mai iubesc,/ nu mai bocesc, nici nu mi-i dor,/ nici nu trăiesc…”(,,Ce bine-a fost…”). Invocații și mirări psalmatice argheziene dau un plus de greutate imaginarului poetic:,,Doamne, totu-i mahala!..Hoti-s în grădina Ta/ Cum nu știu ce-ar mai fura/ fură scăpărări de stea” (,,Hoții”). Exprimări metaforice unice încărcate de sacralitate transcriu universul arhetipal, mitic, de o frumusețe și puritate primară:,,Schitu-ntre vii și morți stă ca un legământ./ Pe jumătate-n cer. Pe jumătate-n pământ” (,,Biserica din Căușeni”).
Unele dintre cele mai impresionante poeme dabijiene sunt pricesnele și psalmii care transpun fiori metafizici în versuri de o muzicalitate incantatorie, transfiguratoare, creând o atmosferă transcedentală de sfințenie, de sacralitate profundă ce te duc cu gândul la Blaga, Voiculescu, Arghezi: ,,Pădurea din jurul satului meu -/ prin ea s-a plimbat Dumnezeu./Ce vezi nu-s: izme albe, cicori albăstrui -/ sunt urmele încălțărilor Lui.”(,,Urmele lui Dumnezeu”). Una dintre pricesne, ce are ca motto o șopată metafizic㠄… Privește, ascultă și taci”, amintește de celebrul poem ,,If”(,,Dacă..”) de Rudyard Kipling: ,,Când Domnul îți surâde din aguzi/ Învață să te rogi. Dar și să crezi./ Învață să asculți. Dar și s-auzi.// Învață să privești. Dar și să vezi./ Învață să fii bun. Și să nu uiți” (,,Priceasnă”). Psalmii lui sunt poate unele dintre cele mai frumoase și emoționante și pure poeme de slăvire și iubire, înălțate Domnului: „Nu am, Doamne, nimic, și-s bogat./ Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am./ Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,/ cu cerul ce-mi intră în casă prin geam! („Psalm”), de invocări pioase: „Sunt, Doamne, atât de trist și singur:/ precum un rug în care ninge,/ ce ba învie, ba se stinge..(Psalm”), de constatări ale fragilității ființei umane care nu este nimic fara Dumnezeu: ,,Ades, pe bunul Dumnezeu/ Îl simt murind în locul meu.”(,,Dumnezeu”).
Mesajul testamentar sună impresionant și responsabil pentru urmași: ,,vă las ca moștenire trandafirul/ lumina lui de pace și iubire” (,,Testament”) , trandafirul simbolizând țara de pe ambele maluri ale Prutului.
De la poezie Nicolae Dabija trece lejer la eseistică și publicistică, la proză. ,,Trecerea de la poezie la proză mi se arată ca o respirație încetinită, în sens de domolită”, mărturisea el vorbind despre romanul „Tema pentru acasă”. ,,Cu pana înmuiată în argint și-a scris poeziile, adunate în minunate cărți de poezie (…) Cu pana înmuiată în bronz și în oțel și-a scris articolele sale de publicistică, pe care periodic le-a adunat în cărți excepționale de publicistică”- afirma Arcadie Suceveanu în cuvântul ținut la petrecerea scriitorului pe ultimul drum. De la volumele de eseuri (,,Pe urmele lui Orfeu", 1983; ,,Moldova de peste Nistru - vechi pământ strămoșesc", 1991; ,,Libertatea are chipul lui Dumnezeu", 1997; ,,Icoană spartă, Basarabia", 1998; ,,Harta noastră care sângeră", 1999; ,,La est de vest", 2001; ,,Vai de capul nostru!", 2001; ,,În căutarea identității", 2002; ,,Drumul spre biserică", 2013; ,,Urma sârmei ghimpate", 2013; ,,Manifest de Unire", 2013; ,,Mihai Eminescu un poet de mâine. Asasinarea lui Eminescu”) la romanul ,,Tema pentru acas㔠(2011) și la recentul volum de nuvele („Prima dragoste e totdeauna ultima”, 2020), Nicolae Dabija a parcurs un drum deloc ușor, un drum de neodihnă creatoare. Editorialele din ,,Literatura și Arta” adunate în volume de publicistică sunt, în accepția acad. Mihai Cimpoi ,,iradieri magnetice călăuzitoare”prin adevărurile exprimate incisiv, cu o retorică convingătoare, privind valorile morale și spirituale naționale. Romanul ,,Tema pentru acasă”, care a cunoscut 8 ediții și un uriaș success de public, tradus în câteva limbi de circulație europeană, un adevărat best-seller, este, așa cum mărturisește autorul, un ,,roman de dragoste, un elogiu adus femeii care se poate sacrifica pentru dragoste”, dar și un roman despre deportările tragice basarabene, Gulagul sovietic. „A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie.”sună una dintre reflecțiile din acest roman care poate fi folosită ca motto.
Acum, Nicolae Dabija nu se mai află printre noi decât prin cărțile sale. ,,Bucuros este sufletul meu,/Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu: (,,Nădăjduiri”) pare să șoptească el de dincolo de steaua în care este ascuns. Poate că nici nu am realizat ce personalitate uriașă a trăit printre noi, ne-a îmbucurat sufletele, mintea, viața cu creația sa nemuritoare, făptuirile, zbaterile metafizice, tristețile bucuroase, bunătatea, blândețea, tandrețea felului său de a fi și înălțătoarele ,,sfaturi”- lecții de viață. Revista literară ,,Cold Mountain Review” din SUA îl numea ,,unul dintre cei mai de seamă poeți ai lumii.” și cred că nu greșea. Ar fi meritat cu adevărat Premiul Nobel, dacă ar fi fost susținut de Țara de pe amble maluri de Prut. Și-a luat adio de la noi, dar de acolo, de sus, ne transmite îndemnul de a avea speranță, de a trăi în lumina valorilor sfinte ale neamului: ,,Să fiți fericiți!”,Dacă dorești să devii în viață un om fericit, să fii bun și harnic. (…) Daca vrei sa fii fericit sa fii corect cu Cel de Sus, că fii corect cu semenii tăi. Dacă vrei să fii fericit să ții cont de Cel de Sus. Adică, cu lucrările Sale, cu semenii tăi, cu tine însuți și atunci, la sigur, vei fi un om fericit. Să fiți fericiți!”
Mesajul său testamentar este copleșitor și încărcat de responsabilitate pentru urmași: ,,Vă las ca amintire/ acest fulger/ care- am fost”
(Sfântu Gheorghe, 27 martie 2021, De Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă )

P.S. Îmi spunea soră Catinca, iar eu, ca mulți dintre cei care l-au cunoscut și i-au iubit, îi iubesc opera, îi prețuiesc harul, dăruirea, pasiunea, neodihna, sinceritatea, iubirea, îndumnezeirea puse în slujba neamului, mă adresam cu frate Nicolae. Fiindcă așa ne percepeam cu toții, după deschiderea graniței de la Prut: frați. Toată admirația, recunoștința, pentru el și pentru toată generația de scriitori-patrioți, oameni de cultură, care au determinat prin creația și faptele lor memorabile reînvierea sufletească a românilor basarabeni, refacerea legăturilor cu Patria istorică.De dincoace de Prut, Catinca Agache.






Catinca Agache     4/1/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian