Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
De Lăsata secului (datini, tradiții, superstiții)

În zilele pe care le trăim, începutul Postului Mare – Ziua de Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului și timpul reculegerii și al rugăciunii era serbată cu fast.

La țară se organiza “ultimul joc” și se aprindeau focuri pe dealuri. În orașe aveau loc ultimele baluri din perioada carnavalului. Gospodinele spălau vasele cu leșie ca să înlăture “urmele de dulce”. Cele mai habotnice aduceau din pod vasele destinate anume mâncării de post. Era ziua “legării grânelor” și a “baterii alviței” - obiceiuri pierdute despre care au mai rămas doar amintiri:

Bunicii noștri credeau că norocul “vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întâmplă la Lăsatul secului de postul Paștilor, când se crede că nu este bine să se strângă masa, ci să se lase așa – bucate și vin – ca să poată mânca Norocul peste noapte.” (“Dușmani și prieteni ai omului” – Tudor Pamfile). Tot de Lăsata secului, “în Bucovina și în Moldova, chiar în prima zi a Postului Mare, se făcea “spolocania". Ea consta din adunarea rudelor la un loc pentru a mânca numai “borșholteiu", adică borș fără nici un fel de legume, numai cu pâine sau cu mălai, pentru a se spăla gura și gâtul de răutatea mâncărilor din ziua premergătoare. Prin Banat, prima zi de Luni din Păresimi era o zi importantă pentru mamele cari aveau copii păstori În această zi, “Lunea păstorilor", se făcea o turtă din făină de grâu sau din mălai pentru “Sfânta Maica Luni", pentru ca aceasta să păzească pe copiii păstori și turmele de oi de spurcăciune, de lupi sau de alte fiare sălbatice. În această zi nici mama, nici copiii păstori nu lucrau, "căci lucrând, lupii pot ataca turma iar șoarecii mănâncă semănăturile de pe câmp.” (articolul “Obiceiuri de Paști la români” – semnat Nicodim – “Ilustrațiunea român㔠- numărul special de Paști 1937)

Baterea halviței era un alt obicei specific zilei de Lăsata Secului. Era de fapt un joc și un prilej de distracție pentru întreaga familie. Iată cum evoca Victor Bîlciurescu în volumul său memorialistic “București și bucureșteni de ieri și de azi” (1945) o bătaie a alviței din timpul copilarie sale: “La Lăsata Secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strângeau la una din ele unde se făcea bătaia alviței, ce consta dintr'un boț mai mare sau mai mic de alviță, după numărul participanților, boț legat de o sfoară spânzurată de cuiul tavanului - unde de obicei se atârna lampa de gaz - și după ce se introducea în boț o monedă de argint sau de aur, ascunsă adânc în alviță, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviței. Asistența făcea cerc la o distanță bună de boțul ce atârna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boțului o mișcare de rotație ce trecea pe dinaintea participanților, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boțului și de viteza învârtelii lui, totuși reușeau să apuce cu dinții boțul, să-i oprească rotația și dacă erau meșteri, să smulgă boțului o bucată de alviță. Apoi se imprima iar boțului mișcarea de rotație și procedeul urma tot așa în hazul general, până ce se ¡vea norocosul care prindea odată cu bucata de alviță și moneda de argint sau de aur. De multe ori, învârtecușul acesta al boțului se întâmpla din iuțeală să sângereze caninii concurenților. Țiu minte că unchiul meu foarte mucalit, mi-a clănțănit până la sânge dinții, repezindu-mi boțul spre gură, cu această hazlie recomandație:
- Ațin-te mă nătăflețule! Ce stai să-ți pice para mălăiață în gura iui Nătăfleață!

O brodise ca nuca'n perete. Că numai nătăfleț nu eram, ci dimpotrivă zburdalnic ca o sfârlează. Cu riscul de a mă lipsi de bătaia alviței, am pândit și eu momentul prielnic când boțul s’a apropiat din vârtej de cercul unde ne aflam noi copiii și i-am repezit boțul cu atâta putere în nas, că l'au prididit lacrimile, întorcâdu-i zicala, s'o potrivi nu s'o potrivi, în vers:

Nici în lumea mahalalelor ziua de Lăsata secului nu trecea neobservată. Doar că aici lucrurile deveniseră… ceva mai prozaice: “Nu sunt de loc mulți ani de atunci și totuși parcă lucrurile nu s'ar fi petrecut pe lumea aceasta... Lăsata secului! Mamă, mamă, cum se bătea halvița și cum se dădeau câinii în tărbacă prin Dealul Spirei, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleț, prin Bujaverca și mai ales prin Dușumea! Câte castroane de ciorbă de zeamă de varză se consumau și ce bătai ieșeau, bătăi în lege, cu vânătai la ochi, cu capete sparte și mușcături de ureche, până la sânge. Căci, cum nu se concepea nuntă fără lăutari, tot așa nu se putea concepe lăsat de sec fără mardeală. Nu de alta, dar altfel nu era petrecerea completă!
Veneau finii doldora de plocoane, sărutau mâna nașilor, așa cum era datina, se așezau la masă și după aceea începea baterea halviței. Atârnau de tavan, cu o sfoară, un bolovan de halviță, înfigeau în ea bănuți de câte 50 de bani și ca niște lei se repezeau, care mai de care, să ia bănuții doar cu gura, fără intervenția mâinilor. Mâncau halvița și beau ciorba de zeamă de varză și n'aveau nici pe dracu!

(…) Ce mai lucra de “Lăsata secului", Victor Talianu, „regele mardeiașilor" de prin Filantropia! Înhăitat cu o ceată de haidamaci, toți îmbrăcați cu pantaloni cu crețuri, cămăși cu arnici, brâuri roșii, căciuli țuguiate, veste cu găitane și cismulițe cu tocuri înalte și vârfurile cât o băncuță cutreierau mahalalele “după gagice". Sbierau cât îi ținea gura învârtind ciomegele prin aer, trăgeau salve de pistol și cântau acompaniați de armonică, d’alde “Valsul lui Victor Talianu": “lubește-mă Veto pe mine, iubește-mă că sânt nebun; căci cine mă puse pe mine, cu tine să fac amor!", “Deschide, deschide fereastra, o vorbă numai să-ți spun" sau “Foaie verde lin pelin, hai puică la Severin!". Când s'a dus pe cea lume Victor Talianu, l-a bocit o săptămână încheiată toat㠓Filantropia", în cap cu amanta lui, Paulina, și i-au făcut o înmormântare ca de prinț. După Lăsata secului se făcea “blau" vreo două zile, aceasta pentru “revenirea în fire". (articolulul “De lăsata secului altădată… și acum…” - semnat Ioan Massoff – “Realitatea ilustrat㔠din 20 martie 1935)





Observator    3/8/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian