Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
1 Martie-Tataia

La câteva case de noi în drumul spre biserică locuia un bătrân despre care vecinii spuneau că e singuratec, ursuz și „sărac la vorbă”. Nouă nu ni se părea deloc așa, poate și pentru faptul că pe noi, din când în când, ne vizita. „Noi” însemnând eu și mama mea. Nu era bunicul, dar îi spuneam Tataie. Pe tata nu l-am cunoscut, dar îl purtam tot timpul cu mine. Locuia în cea mai frumoasă poveste din câte auzisem. Era frumos, înalt, puternic și făcea numai lcruri bune și pline de zîmbet. Omul acela minunat de care, mai meru, mama îmi vorbea, era tatăl meu.

Tatăl meu!

Sigur că aș fi vrut să fie cu mine, cu noi, dar am înțeles și acceptat această situație ca pe una normală și nu eram trist, ci dimpotrivă. Mă mândream cu tata, mai ales că mama îmi spusese că a fost chemat la Dumnezeu să ajute, apoi îmi arăta mici realizări pe care noi le reușeam la casa noastră și-mi zicea: „Uite, vezi că e aici mereu cu noi, ne iubește și ne ajută!”. Și Tataie era un om bun și cred că tot de tata era trimis să ne viziteze și să ne ajute. Nu statura lui impunătoare mă impresiona, nici umerii lați, părul alb ori brațele ce sugerau putere, ci privirea. Ochii lui, atunci când îi întâlneau pe ai mei, îmi arătau adevărul despre sufletul și gândurile lui. Vedeam în privirea lui bunătate, nevinovăție, căldură și dragoste. Privindu-te, Tataie nu avea nevoie de cuvinte și poate de aceea era tăcut.

Din când în când mama zicea: „Hai pe la Tataie!” și punea câte ceva în coșul cu care se ducea la biserică când făceam parastas lui tata: brânză, ouă, șuncă, mâncare gătită sau ce aveam prin casă, dar și o sticluță cu vin. Mă bucurau aceste vizite și cred că și pe mama. Aveam impresia că Tataie intuia venirea noastră pentru că îl găseam mereu aproape de poartă. Îi simțeam bucuria când ne vedea…, da, tot în priviri. Se bucura așa, într-un fel anume încât se unea cu a mea ca și cum am împlinit firescul unei așteptări. Dacă cineva m-ar pune să dau definiția bucuriei, cu siguranță, aș încerca să descriu lumina ce emana din privrea pe care o avea de fiecare dată când ne vedea. Ochii, mi-amintesc acei ochi extraordinari, nu le mai țin minte culoarea dar cred că aveau în ei toate culorile vorbitoare.

Mulți cunoscuți erau convinși că era bunicul meu dar nu i-am contrazis și cred că dacă nu ar fi avut părul și mustața albe, poate că mama nu l-ar fi botezat „Tataie”, ci altfel. Ca într-un ritual al revederii mă lua cu grijă în brațele lui, încă, vânjoase, mă ridica spre Cer pentru a mă simți, poate pentru a mă simți mare și important sau poate pentru a fi mai aproape de tata. Luam loc la masa masa din curte ce avea picioarele bătute în pământ, mă așeza pe genunchii și în timpul mângâierilor lui stângace, îmi veneau în minte imagini și întâmplări cu tata, ca și cum cândva au fost sau vor fi reale. Am mai fost mângâiat de mătuși, unchi, vecini, musafiri, dar niciodată nu am smțit acea plăcere unică și așa de reală prezența tatălui meu. Ceva asemănător mi se mai întâmpla când ningea și încercam să deslușesc Cerul dincolo de mulțimea de fulgi...

- Tataie, de ce măsuța asta are picioarele în pământ? îl întrebam cu senină curiozitate. Pentru că lemnele din care este făcută au fost cândva copaci și vrei ca ei să-și mai amuntească de pământul care i-a născut și hrănit? Răspundea printr-un zâmbet! Sun convins că zâmbetul lui era simțit și de nucul sub care stăteam. Ne povestea despre animale, păsări, despre treburile ce le făcea în casă, în gospodărie, ce a mai citit, despre cele auzite, dar niciodată nu spunea nimic despre viața lui. Mult mai târziu, la insistențele mele, mama mi-a povestit că fusese pe front, că într-o încercuire fuse-se dat dispărut, că cei de acasă nu au mai știut nimic de el. Soția, o femeie frumoasă și mult mai tânără, se recăsătorise cu cineva din satul vecin. După câțiva ani a primit o scrisoare prin care a aflat că trăia. Trăia și era prizonier pe undeva prin Siberia. Au urmat și alte scrisori, dar toate fără răspuns. Când s-a întors n-a mai găsit pe nimeni. Părinții îi muriseră, soția plecase și peste tot singurătate și păragină. Durerile și le-a așezat în suflet, departe de ochii lumii ascunzându-le în acea „sărăcie la vorbă”: Se comporta ca și cum zilele, anotimpurile și viața îi erau normale. Și-a reparat casa, gardul, porțile, și-a cultivat pământul, totul se supunea dragostei din mâinile lui. Și-a cumpărat o căruță și un cal cu care cutreiera pădurile. Și el, calul, era tăcut, parcă avea aceiași privire blândă, căutătoare și plină de nevinovăție. După felul în care îl urma și-l asculta fără să-i vorbească puteai crede că amâmdoi cunosc limba tăcerii.

Vorbea rar Tataie și numai când era întrebat. La biserică era nelipsit, stătea aproape de ușă lângă icoana Sfântului Spiridon. Părintele îi spunea deseori: „Însoară-te, Ioane, ești încă tânăr..., sunt multe creștine în sat, văduve.” În loc de răspuns dădea binețe, se închina și pleca. Într-o primăvară ne-a luat foc casa de la niște gunoie ce doar fumegau și pe care mama nu le-a crezut în stare să se reaprindă. Satul întreg a sărit atunci și cu greu au putut fi stinse vâlvătaiele. Multe zile, după aceea, curtea noastră a fost plină de oameni, ne aducea fiecare ce putea: scânduri, grâu, porumb, păsări, haine, pături, o masă. două scaune și chiar un ceas.

Într-o după amiază a venit Tataie cu o căruță plină cu lemne lungi. A intrat în curte și, fără să vorbească cu nimeni, a început să descarce. Au urmat alte și alte căruțe cu lemne, apoi cu piatră. Le-a întocmit după planurile lui și ne-a reparat partea arsă a casei. În fiecare primăvară Tataie ne aducea ghiocei! Într-o duminică mi-a adus o căruță mică, dar adevărată... Avea roți care se mișcau și totul era demontabil și util precum la căruțele adevărate. Calul era și el din lemn, cioplit cu migală. Mi-a spus că le-a făcut pentru mine din aceleași copaci din care a făcut și masa ce are picioarele în pământ. M-a mângâiat, mi-a zâmbit și a plecat ca și cum ar fi vrut să-mi arate că se grăbea. În zilele următoare nu a mai fost de găsit. Mama mi-a zis că s-a înbolnăvit și a mers la spital.

După câteva luni a revenit acasă. Era slab, palid, iar privirea îi devenise neputincioasă în ai mai tăinui durerile. Nu peste mult timp a venit și ziua când a trebuit ca eu să plec la școală, la oraș. Pe tataie l-am văzut din ce în ce mai rar, doar în vacanțe. Mama îmi povestea că întreba mereu de mine. Într-o zi am primit o scrisoare: „A plecat Tataie! îmi scria mama simțindu-i durerea și lacrimile. A vândut calul... A venit și-a luat rămas bun. S-a ferit cât a putut, dar i-am văzut lacrimi în ochi..., niciodată nu l-am văzut plângând! Era trist și abătut. Mi-a întins o scrisoare cu rugămintea să o citești doar tu. Ți-am pus-o lângă căruța cea mică pe care ți-a dăruit-o! I-am respectat dorința, o s-o citești tu când ai să vii în vacanță. Să ai grijă de tine, mamă!”

Era prima zi de vacanța de iarnă. Ningea! Când am ajuns acasă, fără să mă descalț, fără să mă scutur de zăpada care mă ninsese, m-am dus direct la locul în care mama îmi spuse-se că e plicul. L-am găsit! Am ezitat să-l deschid. Eram ca în fața unei minuni care ascunde taine! Și teamă simțeam! M-am trezit citind! „A trebuit să plec, Puiule! A trebuit să plec! Stăteam fără rost aici, nimeni nu mai avea nevoie de mine și puteam deveni curând o mare povară. Mi-a plăcut tot timpul să trăiesc printre oameni, să-i simt și să pot face ceva pentru ei. Vorbeam puțin pentru că în inima oamenilor știu că se așează vorbe frumoase, dar mult mai mult faptele care fac bine. Copacii nu vorbesc, dar ne înveselesc sufletul cu frunze, flori, miresme, ne dau fructe și lemnul din ei ca să ne fie nouă bine. L-am cunoscut pe tatăl tău, era un om cu suflet bun și tu semeni foarte mult cu el și multe din gesturile lui le-am observat în

tine, deaceea cred că la rugămințile lui, Dumnezeu l-a lăsat să vină în tine.

Să știi că tu ești mult mai puternic decât ceilalți oameni și vei reuși să faci

tot ce-ți vei pune în gând. Să fii mereu alături de mama ta și să nu uiți că nu

mai are pe nimeni decât pe tine.

A trebuit să plec, într-o zi ai să înțelegi. Să nu mă caute nimeni și nici tu Puiule... O să fiu bine și cine știe... Să înveți, să o asculți pe mama și primăvara să-i aduci ghiocei! Să-i faci bucurii, cât mai multe, chiar din lucruri mărunte și la îndemână… Sufletul ei are mare nevoie de zâmbet! Casa și tot ce-am mai avut pe aici ți le-am lăsat ție. Ai actul notarial în plic. Să le primești cu dragostea cu care ți le dau. Singura mea bucurie de acum e gândul că te vor bucura și nu le vei înstrăina, iar în vacanțele tale vei merge acolo, te vei așeza pe treptele casei sau la măsuța cu picioarele în pământ și-ți vei aminti de zilele de altădată... Să trăiești Puiule, să fii fericit!”

Am ieșit afară. Ningea! Nu știu dacă în ochi aveam lacrimi ori fulgi de zăpadă. Pașii m-au purtat spre casa lui Tataie. Fără să încerc să intru, am privit printre șipcile gardului ce de mâna lui Tatie era făcut. Totul era alb. O tăcere albă acoperise totul. Amintiri despre zâmbetul, mâinile și sufletul lui le simțeam în mine și în zăpada din curte ce o zăream ca printre gratiile unei colivii goale. Ningea cu liniște și tăcere! Masa cu picoarele înfipte în pământ, curtea, nucul, casa..., erau acoperite de zăpadă și totul era trist și nedrept. Într-un târziu am simțit mâna mamei pe umăr și în atingerea ei simțeam că ne pătrund aceleași gânduri. Găsise scrisoare, cu siguranță o citise și venise pe urmele mele. Ne-am îmbrățișat ca după o lungă regăsire. Plângeam simplu, firesc, fără să ne ascundem lacrimile, ca la o moarte... Și ninsoarea aceea...
Au trecut câțiva ani. Eram în drum spre București... Pe marginea șoselei erau oameni care vindeau ghiocei. Amintirea lui Tataie m-a făcut să opresc lângă o bătrână, cu mâinile amorțite de frig și așteptare. Oferea coșulețe împletite din nuiele, în care erau ghiocei adevărați, cu rădăcina în mușchi pufoși și catifelați. Îmi închipuiam mâinile care au căutat prin frig și zăpadă, răchita, mușchii de pământ, ghioceii... Apoi împletitul coșulețului, multa și umila așteptare de pe marginea drumului în speranța că din sutele de mașini ce alergau într-o nepăsătoare goană nebună către marginea lumii, vor opri câteva să cumpere ghiocei. Observ că sub paltonul de monton bătrâna purta
pijama.
- Ești la spital, mamaie? am întrebat.
- Nu, maică. Cine să mă ducă, nu mai am pe nimeni... Am doar o amărâtă de pensie pe care o dau toată la azilul de bătrâni de colo, de peste drum. Mai îmi trebuie și mie una alta, de-aia vând ghiocei! Ia, maică, dă-mi cât vrei mata.
Fără să număr i-am dat niște bani bătrânei care mi-a zis să iau câte coșulețe vreau.
- Dar ia maică și de la bătrânul de colo... N-a vândut nimic de azi-dimineață și el a împletit coșulețele și a făcut totul...
Am luat un coșuleț și am plecat spre bătrânul care nu vânduse nimic. Am rămas înmărmurit. Era Tataie. Nu-mi venea să cred. Cum era cu putință... mi-a dat mie tot ce avea și a venit la azil? Doamne...!
- Ce faci Puiule, te-au oprit ghioceii?
Ningea ca atunci...

Pe lângă noi și prin amintirile ce ne sfâșiau îmbrățișarea, treceau mașini care purtau oameni grăbiți și preocupați de multele lor probleme...





Emil Proșcan     2/28/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian