Joacă de-a cuvântul în lumina zilei
Nu știi…
Că foșnetele de rugină, acum au glasul tău? Și galbenul lor mort în noi suspină jalnic? Mă doare cântul lor din carne-mi, cum se tânguie organic, suspinând slab un cuvânt ce în sângele meu putred e mormânt.
Uitat-au plopii să-și cânte dorul căci freamătul trist și prelung de Vestale îngropate-n Toamna cea de început, nu mai sună a cântare, a nădejde și amor, ci mai mult îmi pare-a geamăt ce imită un descânt!
Toamna...
Uite Doamna ce-o aștepți. Privește-o! Crudă e femeia cu chip palid de cadavru Și cu trupul de rugină. În zadar o cheamă Toamnă O cunosc și mi-e străină!
E îmbrăcată toată-n alb Dar pe umeri-i curge vinul Clipei de amor și vină! O mireasă decăzută, o Vestală păcătoasă Stins-a flacăra divină, Prefăcând visu-n ruină.
Nu o crede! E bacantă! Foșnet, vin și nebunie, Rânjete și agonie! Jertfă e inima frântă Ce în pumn îți bate tragic. Seac-o, seac-o... Cu fiori de toamnă cruntă!
Rafael
Vrei să pleci? Dar pleacă! Numai șterge-ți sângele din palmă De pe buze și din ochi. Rafael rătăcit printre Venere, Iartă-mă, nu știu ce mângăiere Să cânt celui visând marmure. Iartă-mă, tu, sculptor crunt, E foc și sânge tot ce sunt!
Sfântă mi-e pedeapsa Toamnei ce pe suflet lasă Numai putregai și fum!
|
Miruna Moldoveanu 2/23/2021 |
Contact: |
|