Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Interviu cu Prof. univ. dr. Vasile PUȘCAȘ, Jean Monnet Ad Personam Chair

Ca de fiecare dată, discuția cu profesorul Vasile Pușcaș este una dintre cele mai „gustoase”, apreciate, provocatoare și pline de miez, răspunsurile domniei sale arătînd cât de atent, informat și implicat este în problematica abordată. Nu credem că optimismul și entuziasmul de la momentul aderării României la UE i-ar fi dispărut, dar în mod sigur, s-a atenuat, poate și pentru că, după cum spune chiar domnia sa, „personal, am obosit să înregistrez ratarea oportunităților care ne-au fost oferite prin Tratatul de Aderare,deschiderea Pieței Interne și ofertele favorizante ale diferitelor politici europene”. Un interviu de excepție depre prezentul și viitorul Uniunii Europene și „despre datoria și chiar obligația liderilor României să gândească și să înfăptuiască o poziționare mai bună a țării în viitorul proces de integrare care va deveni mai complex, dificil și chiar vital pentru apartenența noastră la un sistem European”.


Cum vedeti viitorul proiectului european
post-pandemie? Cum vedeti rezolvată
criza moral-culturală în care se află UE
la acest moment?

Îmi cereți un răspuns la o chestiune pe care
ar trebui să o clarifice liderii actuali europeni și
cei ai statelor membre ale Uniunii Europene. De
aceea, precizez chiar de la începutul acestei
discuții, că exprim doar opinii strict personale.
Spre deosebire de afirmațiile optimiste de acum
mai bine de un an, atunci când noile autorități
europene și-au preluat mandatele, eu spun că
pentru o viziune geopolitică a Uniunii Europene,
de altfel absolut necesară, era obligatoriu ca mai
întâi instituțiile europene și liderii statelor
membre să se concentreze pe eliminarea
slăbiciunilor interne ale organizației. Altfel,
speranța unei politici externe și de apărare
comune va fi doar un deziderat enunțat la
Bruxelles și frecvent torpilat în capitalele unor
state membre. Iar despre autonomia strategică a
Uniunii în mediul internațional vom vorbi cu
referire la ceilalți actori globali și mai puțin
despre capacitatea noastră de a fi un actor
internațional complet. De prea multă vreme,
Uniunea Europeană se zbate să supraviețuiască
unei crize existențiale, fără ca liderii care
trebuiau să-și asume responsabilitatea pentru
destinul Uniunii să aducă o reparație consistentă
și sustenabilă. Dimpotrivă, atât liderii europeni
din Bruxelles cât și cei din statele membre s-au
complăcut în exploatarea unor vremelnice
avantaje pe care le puteau extrage din construcția
europeană, dar nu s-au îngrijit de eliminarea
vulnerabilităților și gestionarea adecvată a
crizelor succesive care au zguduit din temelii
Uniunea Europeană, în ultimul deceniu și
jumătate.
De câțiva ani s-a tot discutat despre proiectul
unei dezbateri europene privitoare la viitorul
Uniunii Europene. Ultimele președinții ale
Consiliului Uniunii Europene au anunțat că vor
demarea această dezbatere. Recent, președinția
Portugaliei a CUE a promis și ea că, în 9 mai
2021, va inaugura o astfel de discuție. Planează
însă un sentiment de neîncredere față de
diriguitorii europeni, sunt semne de întrebare
procedurale și o jenantă confuzie despre
substanța dezbaterii. Cred că o mare parte a
cetățenilor europeni ar dori să fie implicați în
căutarea căii viitoare de evoluție a Uniunii,
deoarece multă lume încă-și amintește de felul
degradant în care elita europeană a acceptat
renunțarea la rezultatele anterioarei Convenții
privind viitorul Europei, de la începutul acestui
secol/mileniu. Atunci a fost evident că liderii
europeni erau mai mult interesați de aspectele
instituționale, decizionale și funcționarea Pieței
Interne. Fără a contesta importanța acestor
domenii, opinia mea este că ele puteau, eventual,
să eficientizeze operaționalizarea organizației în
contextul post-Războiul Rece, dar nu aveau
capacitatea să-i dea o identitate conformă
așteptărilor publice, și cu atât mai puțin să o
înscrie într-o existență de durată lungă. De ce?
Pentru că aspirațiile eficienței economice, în ton
cu ideologia dominantă a acelei epoci, erau
îndreptate mai mult spre guvernanța corporatistă
decât spre o reală guvernanță europeană.
Aceasta din urmă era aproape golită de spiritul
european care ar fi trebuit să adauge
convergenței economice și coeziunea cetățeniei
europene, întărirea simțului și trăirii comunitare
în Uniune. Parafrazându-l pe Nicolae Titulescu,
aș spune că Uniune European și-a neglijat
“sufletul colectiv”, l-a rătăcit printre
provincialisme și populisme care trădau mai
degrabă egoisme ale unor grupuri de interese
care urmăreau doar să beneficieze de „umbrela”
ocrotitoare a Uniunii Europene decât s-o
întărească pentru vremuri grele și provocări
amenințătoare. Ca atare, mi-aș dori ca viitorul
proiect al reconstrucției europene să țină cont de
nevoia imperioasă a recâștigării și redefinirii
spiritului european! Europenii să reînvețe
managementul diversității complexe și să fie
capabili a susține proiectul european în
conjunctura deosebit de furtunoasă care se
anunță pentru întregul Sistem Internațional.
În deceniile din urmă, Uniunea Europeană a
insistat pe extindere, ceea ce era justificat și
așteptat, dar, în mod voit, unele componente
politice ale vremii au slăbit procesul integrării
europene. Aceasta s-a întâmplat nu datorită
extinderii în sine, ci cu deosebire orientării
mercantil-corporatiste a liderilor politici, dorinței
lor de a obține profituri imediate din respectivul
context. Și mai ales din cauza diminuării
interesului pentru procesul integrării europene ca
abordare esențială a transformării ansamblului
societății europene. Din acest motiv, aș opta
pentru o relansare a intensificării integrării
europene în ritm asociat creșterii competitivității
europene și a celei globale. Doar așa vor putea fi
atinse realist aspirațiile globale ale Uniunii
Europene! Și ar fi culmea să nu țină cont
Uniunea Europeană tocmai de avantajele
competitive pe care le poate obține din
experiența derulării procesului integrării.
Brexitul a arătat la ce crize poate duce doar
insistența asupra concepției ariei de liber schimb
și mercantilizarea spiritului european. Altfel
spus, m-aș aștepta ca viitoarea abordare a
procesului integrării europene să așeze la locul
potrivit și cultura, valorile spirituale și morale,
deodată cu valorile democratice (destul de
degradate și acestea) și cele ale economiei de
piață. Căci nu se poate să nu sesizăm că această
mult prea prelungită criză existențială a Uniunii
Europene își are explicația și în criza spiritului
european!
Cu atât mai mult astăzi, când constatăm
marasmul suspect de îndelungat admis al
Uniunii Europene, este obligatoriu să apreciem
valoarea și rolul ei deosebit. Iar eu nu voi spune
ca și liderii europeni actuali, anume că istoria
glorioasă a Uniunii Europene îi justifică
existența prezentă și viitoare. Mai degrabă aș
susține că prezentul acesta tulbure ne obligă să
gândim un viitor sigur și de durată al Uniunii.
Aceasta pentru că fără o construcție europeană
coezivă și puternică, viitorul regiunii și al
multora dintre statele membre se arată a fi
discutabil. Și neavând o structură integrată în
toate componentele ei de bază, va fi dificil dacă
nu imposibil de gestionat contextul global care
se reconfigurează și va aduce în prim plan
entități statale și organizaționale interdepen dente
care se vor strădui să gestioneze situații deosebit
de complexe. Tocmai de aceea, cred că e datoria
generației actuale să propună cu curaj și
determinare o refondare a Uniunii Europene care
să asigure cetățenilor europeni un viitor mai bun
și să amplifice efectul experiențelor reușite ale
procesului integrării europene.

Si-a demonstrat UE în pandemie unul din
rolurile sale: acela de umbrelă în vremuri
de furtună?

Se vorbește, dar mai ales se acționează
frecvent în Uniunea Europeană ca și cum aceasta
ar fi o „umbrelă” de vreme rea, iar atunci când
situația economico-financiară europeană este
bună nu ne mai trebuie, o putem pune la colt. Din
păcate, în ultimul deceniu și jumătate nu am avut
la Bruxelles un leadership care să exprime o
viziune realistă și credibilă de evoluție a Uniunii
Europene, să mobilizeze cetățenii europeni
pentru înfăptuirea unui ideal european, a unor
bunuri comune europene care ar fi impulsionat
la susținerea Uniunii. Iar majoritatea liderilor
statelor membre au dorit doar să extragă avantaje
individuale din apartenența la Piața Internă, săși
etaleze în politicile interne superioritatea
națională față de construcția europeană. Așa s-a
întâmplat, în mare, și în cazul gestionării recentei
crize pandemice. Totuși, în urmă cu un an, a fost
ceva mai puternic imboldul Comisiei Europene
spre cooperarea și coordonarea statelor membre,
iar abordarea comună a strategiei relansării
economice și vaccinării a arătat cât de important
este să avem o Comisie Europeană care să-și
reintre în rolul de inițiator al politicilor și
intereselor comunitare. Firește, estimările
eurobirocraților au fost hiperoptimiste, iar
aplicarea acelor propuneri și decizii europene a
depins de voința, abilitatea și capacitatea
administrativă a statelor membre. Care state
membre au preferat să dea vina eșecurilor proprii
tot pe slăbiciunile Uniunii Europene, în loc să-și
rezolve propriile probleme structurale și să aducă
amendamentele necesare bunei funcționări a
Uniunii. Iată, pentru cazul relansării economice
post-pandemie, nici până acum nu s-a luat o
decizie definitivă referitoare la împrumutul
european de finanțare, pentru că statele membre
încă nu și-au finalizat programele individuale de
reforme și restruc turare economică. Poate că se
va înțelege, în sfârșit, că Uniunea Europeană nu
este doar o umbrelă pe care liderii europeni,
îndeosebi cei din statele membre, să o folosească
numai când le este greu, ci este o construcție
asociativă de interdependențe complexe care
trebuie să realizeze continuu bunuri comune
europene fără de care nu vor putea performa
individual nici statele membre. Și că Uniunea
Europeană nu este un stat în sine, ci o entitate
organizațională alcătuită din state membre care
are ca obiectiv integrarea europeană! Ce, cum va
fi în viitor Uniunea Europeană vom vedea în anii
următori!

Cum ar trebui să se poziţioneze România
pe noile coordonate ale acestui proiect
european? Ce procent din potenţialul
României a fost valorizat până la
momentul actual?

Dacă luăm în considerare oportunitățile
deschise de Tratatul de Aderare la Uniunea
Europeană, România a valorizat doar un procent
infim din acestea (mă feresc să înaintez o cifră,
deoarece, având în vedere entuziasmul
românilor din perioada derulării procesului de
aderare, este jenant pentru țara noastră și
frustrant pentru cetățenii ei). Așa cum am mai
spus-o, guvernele de la București nu au fost
capabile să producă o strategie post-aderare în
care să clarifice drumul de parcurs pe calea
integrării europene. De aceea, guvernanții
României s-au mulțumit că țara a aderat la
organizația numită Uniunea Europeană, pe care
au tratat-o mai degrabă ca pe un bancomat și un
spațiu al circulației libere a persoanelor. Nu a
existat proba voinței că s-ar dori integrarea în
politicile europene de dezvoltare, participarea la
elaborarea și aplicarea bunurilor comune
europene. Nu s-au făcut eforturi reale, ci doar
efuziuni declamatorii, în vederea intrării în zona
euro și spațiul Schengen, văduvind cetățenii
români și firmele autohtone de accesarea multor
beneficii la care se așteptau după aderare. Ca
atare, eu cred că este datoria și chiar obligația
liderilor României să gândească și să înfăptu -
iască o poziționare mai bună a țării în viitorul
proces de integrare care va deveni mai complex,
dificil și chiar vital pentru apartenența noastră la
un sistem european care va avea menirea nu doar
să asigure standarde de viață mai bune
cetățenilor europeni, ci și să facă față unor
provocări uriașe ale mega-trendurilor globale.
Nu e suficient ca liderii politici români doar să
fie prezenți la masa deciziilor europene, ci vor
trebui să modernizeze structurile eco nomicosociale,
politico-instituționale ale țării, dar și pe
cele ale Uniunii Europene, să convingă în primul
rând cetățenii români că deciziile de la Bruxelles
le sunt favorabile, acum și în viitor. Și nu printro
abordare utilitarist-electoralistă, ci prin
implicarea categorică în procesul integraționist
european care să-și arate toate roadele pozitive și
în România.

Cum se poate schimba pozitia României de
etern actor-figurant care asteaptă să
primească roluri minore de la UE cu cea a
unui actor care joacă un rol semnificativ pe
marea scenă europeană? Când vom învăţa
că în UE nu vorbim despre „a primi” ci despre
„a construi împreună pentru a avea”?

Exact la acestă chestiune se referă procesul
integrării europene și noul spirit european,
amintit anterior, pe care mi-aș dori să-l regăsim
și în România. Mi-e mai ușor să vă spun câteva
elemente despre cum am putea atinge acest
deziderat, dar e mai dificil să prevăd când. La
scurt timp după ce am reușit finalizarea
negocierilor de aderare am publicat mai multe
texte pe care le-am reunit, în anul aderării-2007,
în volumul intitulat România și iar România. În
acea perioadă am fost șocat de atitudinea
liderilor politici români care se proclamau mari
adepți ai Uniunii Europene, dar numai la
Bruxelles, pe când acasă lăsau a se înțelege că
România era guvernată din Bruxelles, nu din
București. Ori, eu speram și așteptam, la fel ca
toți cetățenii țării, ca ei să realizeze în România
standardele de viață din partea cea mai
dezvoltată a Uniunii Europene! Pentru aceasta
era necesar ca ei să aplice în țară politicile
europene de dezvoltare, nu doar să-și proclame
aderența la acestea în cadrul instituțiilor
europene. Căci aderarea la Uniunea Europeană
a fost o mare șansă să intrăm într-o direcție și un
ritm de dezvoltare pe care au realizat-o aproape
toate statele membre ale Uniunii. Deci, România
trebuie să-și valorifice întregul potențial creativ
în realizarea unei societăți dezvoltate și
echitabile, cu o cultură, morală și politică de cea
mai înaltă anvergură. Resursele noastre
materiale și umane și-ar găsi evaluarea maximă
în contextul Pieței Unice și al procesului
integrării europene, ar aduce contribuții
substanțiale la ridicarea nivelului de trai și
civilizație al cetățenilor români, i-ar circumscrie
pe aceștia resorturilor competitivității societale
europene. Căci aderarea la Uniunea Europeană
a fost un demers național conștient îndreptat
către efortul depășirii obstacolelor decalajelor de
dezvoltare, de intrare într-un proces de evoluție
modernizatoare care să maximizeze potențialul
propriu, deodată cu cel al partenerilor noștri
europeni. Pe scurt, dacă vrem să jucăm un rol
important în Uniunea Europeană avem de
reconstruit Țara, în toate articulațiile ei,
incluzând fibra națională de pe palierul
european. Va trebui să redăm cetățenilor
încrederea și speranța că pot să înfăptuiască
proiecte mărețe de care ei să se bucure și să fie
mândri de realizarile lor în contextul participării
noastre la procesul integrării europene. Când se
va întâmpla aceasta nu pot prevedea deoarece
am impresia că spiritul național și cel european,
care se conjugă împreună, s-au tocit foarte tare
la elita și liderii politici din România. Câteodată
chiar cred că liderii români au o cultură politică
modernă în degradare și nu în consolidare,
constructivă, așa cum o cer vremurile
contemporane tot mai complicate. Mi-aș dori să
cred că această percepție este doar o impresie
personală de scurtă durată, iar foarte curând elita
politică, cea intelectuală și economică din
România va face saltul calitativ așteptat pentru a
duce țara la performanțe meritorii în Uniunea
Europeană.

Ce trasee de dezvoltare din Tratatul de
Aderare a rătăcit/ratat România?
Mai pot fi ele regăsite/recucerite?

Tratatul de Aderare a României la Uniunea
Europeană a fost trimis de liderii noștri direct în
arhivă, imediat după aderarea țării la Uniune.
Conduita urmată de aceștia a fost: “zicem ca ei
și facem cum vrem noi”! Formulările cuprinse în
Tratatul de Aderare, urmare a negocierilor de
aderare, au fost fundamentate pe studii, analize,
strategii și programe care acopereau atât
conținutul acquisului comunitar cât și al
politicilor europene asumate. Acestea prefigurau
traseele de dezvoltare a României și de
participare în procesul de integrare europeană la
care guvernul de la București se angajase.
Aproape toate aceste trasee au fost părăsite de
guvernele României, câteodată acestea venind
chiar cu susțineri care s-au îndepărtat de litera și
spiritul Tratatului de Aderare. În primul rând
trebuia adecvată Constituția, administrația
publică și procesul decizional statal la
participarea în procesul integrării europene.
Aplicarea Tratatului de Aderare însemna intrarea
deplină în politicile europene de dezvoltare care
trebuiau aduse la obiectivul servirii intereselor
cetățenilor țării. Aproape toate strategiile și
programele de aplicare a acelor politici au fost
abandonate chiar din 2005-2006 și, după
aderarea la Uniunea Europeană, s-au decis trasee
care s-au îndepărtat tot mai mult de
angajamentele luate de România în Tratatul de
Aderare. Acest document a mai fost invocat doar
când unii politicieni își manifestau nemulțumirea
că România nu era acceptată în spațiul Schengen
și când deturnau sensurile integrării europene. Pe
scurt, liderii și guvernele României s-au
mulțumit să constate că țara a aderat la Uniunea
Europeană, au menținut politicile europene la
stadiul primar de politică externă și au evitat
internalizarea procesului integrării europene care
a atins societatea românească mai mult prin
contagiune, iar nu prin acțiune decisivă
guvernamentală de “aducere a Europei la noi
acasă”, așa cum se promisese românilor în etapa
pre-aderării. Motiv pentru care cetățenii români
au plecat din țară pentru a-și realiza „visul
european” în alte locuri din Uniunea Europeană.
De aceea, actualmente și pentru viitorime,
consemnăm că Tratatul de Aderare a adus
României statutul de membru al Uniunii
Europene, dar va trebui să conștientizăm că
beneficiile depline ale acestuia puteau veni din
felul în care guvernele țării aplică intern
legislația și politicile de dezvoltare europeană, în
cadrul procesului de integrare europeană. Altfel
spus, totul e de făcut pentru a ne raporta
constructiv la Tratatul de Aderare! Dar mai întâi
să ne racordăm statul și administrația centrală și
locală -instituțional și funcțional- la procesul
integrării, care din păcate a avut mult de suferit
în ultimul deceniu și jumătate, să intrăm hotărâți
în politicile europene - industrială, energetică,
agricolă, transporturi, socială etc. - și, nu în
ultimul rând, să propunem soluții inovative și
eficiente de refondare a Uniunii Europene. Căci
Tratatul de Aderare ne dă și dreptul de a fi
contributori valoroși la efortul permanentei
îmbunătățiri a construcției europene, a cărei
identitate ar merita să primească și elemente ale
specificității creației românești.

Cum v-ati dori să arate, să zicem, următorul
deceniu european al României?

Într-un deceniu și jumătate de apartenență a
României la Uniunea Europeană am constatat
mai degrabă avantajele contagiunii cu Piața
Unică și mai puțin o participare plenitudinală a
potențialului românesc în procesul integrării
europene. Personal, am obosit să înregistrez
ratarea oportunităților care ne-au fost oferite prin
Tratatul de Aderare, deschiderea Pieței Interne și
ofertele favorizante ale diferitelor politici
europene. Am fost uluit să văd cum liderii
politicii românești s-au complăcut în falsificarea
sensurilor deciziilor europene și mai ales ale
procesului decizional european pe care l-au
autohtonizat într-o manieră politicianistă, chiar
fanariotă. Nici acum nu-mi vine a crede că elita
românească a putut închide ochii la majoritatea
deturnărilor de avantaje europene dinspre
dezvoltarea societății către grupuri restrânse de
interese și fantasmagorii electoraliste. Aceste
lecții pe care eu le-am extras din evoluția
„europeană” post-aderare a României aș vrea să
ne folosească pentru îndreptare și înscrierea țării
pe adevărata cale de viață europeană. Eu am
crezut în proiectul celor mai valoroși gânditori și
politicieni români care, după 1918, au vrut să
edifice o „Românie Nouă”, proiectată a se
moderniza rapid prin integrarea europeană. Nu
mai îndrăznesc a spune cum aș vedea poziționată
România peste un deceniu, în Uniunea
Europeană și în Sistemul Internațional care se
prefigurează, deoarece observ că elita politică de
la noi nu are astfel de preocupări, probabil
propunându-și a menține românii doar în postura
de supraviețuitori și nu de performeri în
competiția globală care vedem că este tot mai
acerbă. Așa că eu,acum, am pretenții mai
modeste -să nu mai repetăm greșelile din
perioada post-aderare și să intrăm curajoși și
deciși în procesul integrării europene, să
valorificăm la maxim șansele apartenenței la
Uniunea Europeană, așa cum aceasta există și va
mai fi.




România și UniUnea eURopeană
PIATA FINANCIARA






Mihai Săndoiu    2/22/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian