Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Vămile numinosului in grafie livrească ( Nicolae Băciut )

Nicolae Băciut realizează un edificiu liric pe cât de echilibrat, pe atât de evident. Nu fără temei, poetul-vizionar îsi apropie acel „depăsit-atins”, cum numeste Gabriel Liiceanu în „Despre limită” (1994, 2009), ori altfel spus, provocarea de a se continua proiectul vietii. Ca o extensie, în cazul lui Nicolae Băciut, în ideea de libertate a livrescului, esteticul elementelor culturale este deja o realitate „depăsit-atinsă”.

Finitudinea este conditia esentială în limitativul existential, însă tocmai aceasta circumscrie conditia libertătii de a gravita spre Înalt, într-o nouă formă de libertate, nu fără a plăti vămile Înaltului: „Du-te, du-te,/ si mă lasă/ ca o streasină de casă,/ ploilor să tin de palme,/ până când,/ sub cer senin,/ fosnetul de aripi calme/ doar pe umeri îl mai tin.// Du-te, du-te,/ si mă lasă/ ca un prag uitat de casă,/ peste care niciun pas/ nu e umbră, nu e ceas./ Du-te, du-te si tot du-te,/ toate vămile-s trecute.” (Vămi, 30 aprilie 2014) Prin tonalitatea cosbuciană, se trece de fiorul unei melancolii existentiale, se depăsesc limitele unor viziuni fantasmatice, să zicem, frisoanele informe sunt abdicate în favoarea unor realităti ironice, dacă ne este permis, a ipostazelor numinosului.

În arealul unui semantism aparte, a unei filozofii de viată trecută prin filtrul „unui mai mult al întelegerii”, poetul construeste o lirică aplicată întelegerii lui „homo religios” contemporan; apelează la existenta libertătii, echivalentă cu modul dual de „a fi” în lume si, poate, la o anume „răspundere si vină”: „E târziu, la tine, Doamne,/ încă-i iarnă,/ zăpezile-au ajuns la cer,/ cu stele-a început să cearnă,/ dintr-un alt prier.// E iarnă, încă, Doamne,/ eu sunt un om de zăpadă,/ iar ochiul tău,/ Doamne,/ peste ceruri închis,/ nu poate să mă vadă.” (Homer, 6 martie 2014). În recenzia la volumul „La taclale cu Dumnezeu” (Vatra veche: Târgu-Mures, 2016), Constantin Stancu subliniază că „(…) Nicolae Băciut arată clar ce înseamnă „să vorbesti” cu Dumnezeu: „Cuvintele, omul fată de Cuvânt, sunt simple afirmatii, naratiuni, mituri, legende. Cuvântul divin are energie necreată si este etern, irepetabil, cu putere de schimbare. Omul vede cuvinte simple, zicerile lui Dumnezeu prin oamenii săi declansează inerenta, adică exactitatea la modul absolut. El te vrea asa cum esti…” (Alb de Ierusalim, în „Vatra veche”, 2016).

Dacă Marin Sorescu spune în poetica sa că „Toate acestea trebuiau să poarte un nume”, Nicolae Băciut continuă într-un „crescendo mysterium”, fie si numai ca idei ori consideratii ipotetice în „arta” realului: „Poate ar fi trebuit să fiu/ ploaie,/ ori măcar adiere/ de vânt,/ ar fi trebuit să-ti bat/ în fereastră/ cu degetele florii,/ cu ultimul cuvânt.// Poate ar fi trebuit să fiu/ ziuă,/ ori măcar adiere/ de noapte,/ ar fi trebuit să bat/ în fereastră/ cu pulberi de stele,/ cu cifra sapte!// Poate-ar fi trebuit să-ti fiu/ târziu,/ să-ti fiu pe jumătate tată,/ pe jumătate, fiu.” (Ar fi trebuit, 4 mai 2014) Observabil că mysterium-ul, paideic sau radical, apare ca un prea plin al interioritătii, prin care poetul încearcă să înfrunte întâlnirea iminentă cu limita acelui „depăsit atins” („Am început să uit -/ am început să îmi aduc aminte -/ dacă as sti să n-am trecut,/ dac-as putea să n-am trecut,/ dacă-s putea să n-am cuvinte,/ să te ating/ doar cu tăcerea mea,/ cu ochii doar să te astept,/ să strig,/ când undeva se-ascund/ în alte anotimpuri anii mei.”- ***). Pentru împăcarea Sinelui cu sine, Nicolae Băciut exersează livrescul, prin tehnica concretului panesc, în sensul ne-asteptatului, al depăsirii unei ipotetico-deveniri („Și dacă tac si dacă taci,/ tăcerea-n urma noastră creste/ cum creste-adânc în lupul/ ce frica-n noi îsi risipeste;/ eu sunt risipa, tu esti frica/ si umbra-i singurul gonaci/ care-ntre noi se risipeste,/ Eu tac. Și tu-n cuvinte taci.”- Și dacă tac).

Poetul condensează o întreagă „literatură” a Sinelui, în Pleoapa lui Homer Poeme scrise si rostite (Nico: Târgu Mures, 2017), un model pe care-l desăvârseste în vers si prin care aduce devenirea în spatiul libertătii („Vine si se asează -/ si-a ales locul, si-a ales vesnicia/ si nimic nu-i mai stă împotrivă.// Vine ca un trandafir înflorit la tâmple:/ petale moi, bănuti zornăitori.” – Final); ceea ce se manifestă la vedere atârnă de ceva care ajunge să fie identificat cu înseamnă, în rugăciunea din indeterminarea absolută („E târziu, la tine, Doamne,/ încă-i iarnă,/ zăpezile-au ajuns la cer,/ cu stele-a început să cearnă,/ dintr-un alt prier.// E iarnă, încă, Doamne,/ eu sunt un om de zăpadă,/ iar ochiul tău,/ Doamne,/ peste ceruri închis,/ nu poate să mă vadă.” (Homer din cer, 6 martie 2014). Fiinta se deschide spre a întelege că esti este si el, iar Nicolae Băciut apelează la acest exercitiu liric într-o întelegere filozofică, de altfel o poetică a lui homo religios contemporan, continuată ca pură indeterminare („Cuvântul meu e-un fel de iarbă/ ce-acoperă un alt pământ/ în care – odată - o să se piardă/ sământa cea fără vesmânt” (La alt mal, Cracovia iulie 1989). Taina tăcerii se desăvârseste în „arderea” unui „dincolo de ceea ce se ascunde vederii, a lăuntrului, esentialmente de ordinul constiintei si, care, evident, depinde de ceea ce se manifestă la vedere” („Mai lasă-mă, uită-mă, vindecă-mi iarna -/ decembrie-n mine îsi atinge lucarna;/ mai lasă-mă, uită-mă!/ Mai trece-mă, arde-mă,/ pământul din mine/ e-o Rosa Canina stinsă-n retine;/ mai trece-mă, arde-mă/ [...]”- Găseste-mă, pierde-mă). În imaginarul poetic, gândirea lirică influentează, si nu la întâmplare, reflectia monadelor „irealului”, dând chip unui árrȅton, manifestat în menirea celui ce scrie („Tu rămâi un semn de carte,/ între noapte si zi,/ între pagini nescrise,/ între viată si moarte,/ între iu si bi,/ între floare si fruct,/ între tărm si mare// între mine si umbră/ rămâi o sală de asteptare// tu rămâi un semn de carte/ între argint si oglindă,/ între iarnă si cuvinte,/ între secundă si minut,/ între fluture si lampă,/ între sfârsit si început./ [...]”, Semn de carte, 9 noiembrie 2004).

Gândirea filozofică, permisibilă, în poezia lui Nicolae Băciut, prinde în grafia livrescă, într-o suită de metafore deschise, conditia umană, ca într-o parabolă care pleacă de la pretext spre a ajunge la context, îngăduindu-si definirea, până la urmă, a „limitei” poeziei („Ce faci tu, poezie, când nu mă găsesti acasă?/ Pe cine mai întrebi de viata mea?/ Cui i-o mai dai în grijă// În cine-ti risipesti tăcerea// Iar asteptării cine-i pune coarne?// [...]// Când nu-ti ajunge ora, nici secunda,/ viata, veacul?// [...]/ Ce faci tu, poezie, când nu primesti/ nici un răspuns?” - Ce faci, octombrie 1989). Nicolae Băciut surprinde Absolutul în evolutia de normalitate a destinului si a libertătii cu care omul a fost înzestrat, cu bovarismul propriei „limite” („Poti accesa orice/ canal –/ si care sunt/ si cele care nu sunt –/ el găseste pentru tine/ tot ceea ce îti doresti,/ el inventează pentru tine/ butoane,/ ca niste semafoare:/ rosu pentru viată,/ galben pentru uitare,/ verde pentru moarte.// Din când în când,/ butonul rosu e defect –/ cel verde niciodată; nu te grăbi,/ apasă/ pe toate,/ deodată.” - Poemul telecomanda, 11 mai 2014). De ce-ul ori acel „know-how” al destinului, al revelatiei umane, pentru împăcarea „dintre lumi”, în volumele de Poeme, este surprins prin elementul hamletian, în sensul ne-„asteptatului” („Doamne, de ce tocmai eu,/ de ce vrei cu somnul meu să-ti umpli înserarea,/ de ce cu secundele mele suni/ din cornul ce uită cărarea?// De ce tocmai eu, Doamne,/ de ce frunză să fiu,/ de ce să fiu pentru toamne/ doar fructul târziu,/ din care nimeni nu muscă/ si niciun păcat/ nu este nici cuscă,/ nu e înserat?// Dar cine, Doamne, în locul meu/ aer în înalt să-ti fie/ pentru îngeri în zbor spre elizeu,/ până când nimeni nu-nvie./ O, Doamne, bun Dumnezeu/, în locul meu o să vin eu.” - Tocmai eu, 24 aprilie 2015).
Ideea de îngerime („Despărtirea de înger”, Nico: Târgu-Mures, 2014) este resimtită ca o continuare a celei evocată de Voiculescu („L-am lăsat de-a trecut înainte”), cu deosebirea că întâietatea „numinosului”, sub o formă sau alta, este, în cazul lui Nicolae Băciut, dusă până la contopirea cu Infinitul: „O clipă am uitat totul,/ o clipă nici n-am existat,/ aerul era de piatră,/ ochii tăi erau tristi/ o clipă am fost lacră,/ îngerii erau ficsi.// O clipă erai de nori,/ erai pasăre udă,/ erai de tăcere/ care s-audă,/ erai de zbor,/ erai de aripă –/ o clipă,/ erai de clipă.” - Îngeri ficsi, 13 mai 2014). Din taina „tăcerii” s-a ivit Necuprinsul si Neîntelesul, pe care nimeni nu L-a văzut, numai dacă, nu cumva, dincolo de toate există experienta sinelui, iar „monadele” irealului, în imaginarul poetic, influentează gândirea lirică, în sensul de acceptare a puterii de actiune a realului, în a cărui fete se reflectă ca „într-o oglindă” si creează „chipul” unui árrȅton, a unui mai profund - ca - sine („Ştiu, acesta e ultimul semn,/ ultimul desen,/ făcut pe o margine de zare,/ pe un colt de cer;/ cu mâna mea/ voi desena din cuvinte/ copacul stingher,/ copacul acela dintâi,/ sub care sezusem/ si plânsesem,/ sub care-n păcat/ luminii i-am pus vatră,/ sub care ierbii/ i-am pus nume,/ i-am pus piatră/ să nu încapă/ în nici o clepsidră;/ sub lacrimi/ am pus lacră/ si malurilor/ le-am pus apă,/ le-am pus corăbii.// Ştiu, acesta e ultimul desen/ al meu,/ stiu,/ îl voi desena pe Dumnezeu.” - Dumnezeu, 18. 05. 2014). Poetul găseste functionalitatea metaforei picturale si aduce reprezentările despre semnele „numinosului” unui mai aproape întelegerii; cum se vede, din acest considerent, se marchează un aspect al momentului gnoseologic („Doamne, dacă ai fi cântec,/ Cine-ar mai tăcea?/ Doamne, dacă ai fi ziuă,/ Cine-ar lumina?/ Doamne, când esti rugăciune,/ Care soare mai apune?/ Doamne, dacă ai fi iarbă,/ Cine-ar fi pământ?/ Doamne, dac-ai fi iubire,/ Cine-ar fi pământ?/ Doamne, dacă ai fi floare,/ Cine îti va fi culoare?/ Doamne, când esti rădăcină,/ Cine îti va fi tulpină?/ Şi dacă ai fi fereastră,/ Cine îti va fi lumină?/ Doamne, dacă ai fi clipă,/ Care zbor ti-ar fi aripă?/ Doamne, Doamne, cin’ ne ia,/ Dacă nu vom învia?” - Dacă nu vom învia, 15-16 martie 2015)

În lirica exersată de Nicolae Băciut rămâne predilectia pentru sugestia cromatică, surprinderea acelor aspecte de natură care te aduc în vecinătatea atmosferei din „illo tempore” („Iarba ne leagă,/ /iarăsi si iară,/ cum tu esti chiar podul/ între mine si vară;/ apa ne leagă,/ iarăsi si iară,/ cum tu esti chiar podul/ între mine si seară;” - Legământ). Sensibilitatea poetului, până la urmă, divulgă starea interioritătii în „câmpul” poetic si stringenta autoreflexivă si autoreferentială a poemelor. Considerăm că ceea ce particularizează versul lui Nicolae Băciut si-l fixează într-o poetică evocatoare, este pregnanta plasticitătii imagiste, subtilă în descriptivul ei; se transcriu, în grilă picturală, tensiunile metamorfozate în decorativul cadrului, cu functiuni stilizate („.../ redevenim copii/ întregi în vârstă,/ cu fiecare parte.//(...)/ tragem cerul peste noi/ si visăm:/ îngereste!” - Visul). Despre poezia lui Nicolae Băciut se scrie că „(…) revelatiile sale din interior sunt tulburătoare. Spectacolul poietic e, fireste, unul implicit existential si sub acest unghi el cumulează o functie confesivă mult mai amplă.” (Al. Cistelecan, Vatra, 1990) Starea afectivă a poetului se confruntă cu poeticul în sine, depăsind însă „limita” unei capriciozităti umane. Nu întâmplător, liricul natural, precum la Frédéric Mistral, prin puterea gândului, este valorificat în plan emotional, si nici nu se putea altfel, dat fiind că poetul si scriitorul, gazetarul si redactorul-sef al revistelor de cultură „Vatra veche” si „Cadran - jurnal muresean”, editorul a mii de cărti la Editura Vatra veche, Nicolae Băciut, prestigiosul cărturar, este apreciat ca „un om reprezentativ (...) prin poezia lui întreagă, prin întreaga viată pe care a stiut să nu si-o despartă niciodată de poezie”.


CRISTINA SAVA

Bibliografie:
BĂCIUȚ, Nicolae, Despărtirea de înger, Editura Nico, Târgu-Mures, 2014.
BĂCIUȚ, Nicolae, La taclale cu Dumnezeu, Poeme, Editura Vatra veche, Târgu Mures, 2016.
BĂCIUȚ, Nicolae, Pleoapa lui Homer Poeme scrise si rostite, Editura Nico, Târgu-Mures, 2017.

..............................................

N.N.

Cristina SAVA este doctor în filologie, poetă, scriitoare si critic literar; redactor la revista de cultură „Vatra veche” si „Cadran, jurnal cultural muresean”; membru în UZPR, LSR, ASRAN. A publicat 12 volume de carte de literatură si literatură pentru copii, la Editura Vatra veche, Târgu-Mures (RO). Semnează antologii, cronici literare, eseuri, studii critică literară, în volume de prestigiu sub egida Academiei Române, Ligii Scriitorilor din România si Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România, în volume colective, reviste de specialitate, din tară si străinătate (Canada, Franta, Germania, Republica Moldova, Serbia, Italia), indexate CEEOL, UBSCO, ISI, BDI. A obtinut Premiul pentru „Cartea de critică, eseu si istorie literarăˮ(2021), Marele Premiu al Festivalului Credo (2020), Premiul pentru „Cartea de antologie si de cultivare a valorilor literareˮ, din partea Ligii Scriitorilor din România (2020), Diplomă de gratitudine pentru aportul la promovarea valorilor spiriuale si culturale românesti (2020), Distinctia Credintă si loialitate (2019); Premiul Festivalului CREDO, Editia a XIX-a (2019); Premiul Festivalului Romulus Guga pentru critică literară (2018); Diplomă de excelentă „10/100”, din partea Revistei „Vatra veche” (2018); Diplomă de excelentă pentru promovarea si transmiterea identitătii nationale (2018); Diplomă de excelentă pentru promovarea frumosului românesc prin poezie si muzică (2018); Premiul Festivalului „Romulus Guga” (2017); Premiul Festivalului „CREDO”, Editia a XIII-a (2013); Diplomă de felicitare pentru preocupări în domeniul cercetării poeziei religioase, din partea Soborului Sfintei Mânăstiri Antim, Bucuresti (2012); Premiul Cenaclului „Romulus Guga” pentru poezie (1987); Premiul Mentiune la Concursul Republican de creatie literară (1973).








Cristina Sava    2/7/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian