Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Legenda Muntilor Nemira

Sub ocrotirea munților Nemira, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, se desfășoară în toată splendoarea sa una dintre cele mai frumoase stațiuni balneo-climaterice din țară și din Europa: Slănic-Moldova, recunoscută în special pentru calitatea terapeutică a izvoarelor sale minerale și a celorlalți factori naturali de cură (mofetele și microclimatul subteran de salină), la care se adaugă aerul ozonat de brad, bogat în aerosoli rășinoși și în ioni negativi de oxigen. Numele acestor munți și ai culmilor ce-i împrejmuresc (Nemira Mare - 1.649 m, Șandru Mare - 1.640 m, Nemira Mică, supranumită și „Țiganca” - 1.627 m, Farcu Mare - 1.496 m, Farcu Mic - 1.364 m, Cleja - 1.089 m, Culmea Căprioarei - 1.187 m, Plaiul Ciungetului - 1.027 m) provin de la o frumoasă și emoționantă poveste, ale cărei fapte s-au petrecut demult, așa cum sunt înfățișate în legenda de față, considerată pe drept cuvânt „o perlă a eposului popular românesc”. Aceasta este varianta culeasă în urmă cu mai bine de jumătate de veac, de la bătrânii din așezările Slănic-Sat și Cerdac, de către regretatul medic specialist balneolog Romulus C. Busnea (1922-1994), doctor în științe medicale, pasionat cercetător folclorist. Cu mulțumiri, reputatului gazetar băcăuan Mihai Buznea, pentru sprijinul acordat în redactarea și apariția acestei minunate legende, întru bucuria noastră și a generațiilor viitoare... (RED)

***

Așadar, să pornim și noi pe urmele legendei, într-un timp istoric frământat, cu oameni neînfricați, demni, cu iubiri, suferințe și sacrificii supreme...

Cu mai bine de un veac înaintea descălecării lui Bogdan-Vodă din Cuhea Maramureșului în Țara de Sus a Moldovei, trăiau în liniște și bună înțelegere, în Moldova de Jos, la poalele munților din care izvorăsc cristaline și sprințare apele Ciungetului, Dofteanei și Slănicului, cneazul Farcaș și neamurile lui. În strânsă conviețuire cu aceștia, trăiau sute de țărani români, pașnici ca și strămoșii lor, strânși în buchete de sate înfloritoare, ocupându-se cu agricultura, creșterea vitelor și stupăritul. Munții semeți, la adăpostul cărora trăiau toți acești plăieși harnici și omenoși au primit mai târziu numele de munții „Nemirei”, așa cum sunt cunoscuți până azi. Pe brâiele muntelui vecin, care azi se numește „Șandru”, își aveau satele și stânile familii de oieri moldoveni, urmași viguroși și harnici ai mândrilor geți, stăpânitori de mii de ani ai acestor meleaguri.

Cneazul Farcaș se trăgea din stirpe sârbească și rămăsese pe plaiurile „Ciungetului” și „Rugetului” din timpul migrației slavilor și, trăind între români, luase obiceiurile și graiul lor care a rămas de-atunce presărat cu multe cuvinte slavone. Moldovenii îi spuneau „Farcu Mare”, fiind cel mai vârstnic dintre cei trei frați care își găsiseră sălaș fericit pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu ale Țării Moldovei. „Farcu Mic”, mezinul, era căsătorit chiar cu o moldoveancă plină de nuri și nespus de harnică, ce se numea așa ca trei sferturi dintre moldovence, Maricica.

Moștenise cneazul Farcu Mare de la străbuni un castel modest, dar cu o curte foarte mare, cu acareturi numeroase și beciuri adânci, pline cu provizii pentru zile grele. Curtea era înconjurată peste tot de ziduri groase, înalte, cu turnuri crenelate. Era o adevărată cetate întărită, cum puține mai erau, pentru a rezista la atacurile cetelor de barbari năvălitori care erau încă destul de dese în acele timpuri tulburi în care Țara Moldovei nu avea încă un domn și o oștire a ei.

După cei cinci copii, toți băieți, zdraveni, chipeși și isteți, i-a fost hărăzită cneazului, în sfârșit, și o mândrețe de fată, așa cum își dorise cu ardoare de atâta amar de vreme, care a primit numele mamei sale, „Nemira”, nume de origine slavonă.

Dar marea bucurie a venirii pe lume a fetiței cu părul precum frunzele toamnei și ochii mari și limpezi ca ai puiului de ciută, a fost umbrită de moartea tragică a mamei sale în urma unei boli necruțătoare cauzată de această a șasea naștere, mai grea decât toate celelalte.

Micuța Nemira a trebuit să fie încredințată spre creștere unei femei pline de viață, devotată familiei trup și suflet, care fusese dădacă de nădejde și pentru ceilalți copii. Era o țigancă deosebit de frumoasă și bine făcută, cu păr negru, bogat, cârlionțat. Cu scânteieri argintii și cu ochi verzi, cu care putea vrăji oamenii și domestici animalele. Își pierduse de timpuriu soțul și copiii, uciși de tătari. Ea scăpase vrăjind chiar pe căpetenia hoardei, care după câteva zile de prizonierat primise să fie lăsată liberă să plece unde va voi. O chema „Cleja” și era de baștină dintr-un sat de pe valea Trotușului, unde după ce rămăsese văduvă, vindea pe la târguri sare strălucitoare ce se afla din belșug prin acele locuri, legume și fructe îmbietoare cum numai pe acea vale se găseau. Cneaghina Farcului o remarcase la un astfel de târg și rămăsese și ea ca vrăjită de înfățișarea ei mândră, de ochii ei calzi care vorbeau de curățenia ei sufletească și de dorința de afecțiune. Nu stătu mult pe gânduri și făgăduindu-i că o va ocroti ca pe o rudă apropiată, o aduse la castel pentru a-i fi de ajutor în creșterea copiilor.

Îi arătase o dragoste și o încredere atât de mari încât o boteză în credința ei și-i dete numele de Nemira cu mult înainte de nașterea fetiței care avea să poarte același nume. După moartea neașteptată a bunei cneaghine, Cleja, sau „Nemira țiganca”, așa cum o numeau oamenii, nicidecum cu dispreț, ci pentru a o deosebi de micuța Nemira, își închină viața fericirii acesteia, pe care simțea că o iubește ca pe ochii din cap, ca pe propria ei fetiță pe care din nefericire o pierduse. Când vorbea despre ea, ochii ei radiau străluciri de smarald. Pentru a căpăta însușirile celei mai gingașe și agile vietăți a pădurii, Cleja se gândi, în dragostea ei nemărginită, să o hrănească cu lapte de căprioară. În acest gând se ducea zilnic, după asfințitul soarelui, când căprioarele veneau să se adape la izvoarele Slănicului din apropierea castelului și le mulgea cu grijă pe cele care aveau pui și ugerul mai plin. Laptele strâns i-l dădea nefiert micuței orfane căreia îi ținea loc de mamă.

Nemira a crescut de mică în plină natură, pe plaiuri și în păduri, printre vietățile ei. Căprioarele și ciutele îmblânzite de Cleja primeau hrană din mânuțele ei, iar iarna, Cleja le înhăma pe cele mai mari la o sanie de argint în care ea și Nemira, ținând hățurile în mânuțele ei erau plimbate în zbor peste văi și coline. Vara, agera copilă se juca luându-se la întrecere cu puii de căprioară la fugă, sărituri și cățărat pe țarcuri și pripoare. De la 12 ani învățase să călărească pe cai mici și repezi de munte și să tragă cu arcul ca o amazoană. Când se avânta mai departe de castel, însoțită de Cleja și de câinii de vânătoare ai cneazului, nu se mai temea nici de lupi, nici de urși, pe care îi vâna cu ușurință și fără milă, ca dușmani înrăiți ai gingașelor ei surate, căprioarele.

La 16 ani, Nemira părea o zeiță a pădurii, a florilor și izvoarelor curate, când apărea de sărbători cu coronița ei de sânziene și garofițe pe frunte, așa cum erau Naiadele și Driadele la vechii greci, socotite și ca purtătoare ale tinereții veșnic strălucitoare. De o neobișnuită frumusețe, cu păr castaniu cu reflexe arămii, căzând în bucle învoalte pe umeri, cu ochii negri ca mura, vioi ca ai veveriței, cu tenul alb și curat ca al crinului, cu trup zvelt, dar de o vigoare rar întâlnită la vreo fecioară, aducea în zâmbetul ei murmurul și fiorii primăverii în sufletele bunicilor și al tatălui ei, cneazul.

Frații ei, toți mai mari ca dânsa, o priveau cu mare admirație și mândrie, ca pe o minune vie, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre ei și nici dintre verii ei cu care obișnuia să se întreacă la sărbători, nu reușeau să o depășească nici la fugă, nici la sărituri, nici la cățărat pe pripoare. Doar rareori, la o mare întrecere, la călărie sau trasul cu arcul, atunci când ea lua lucrurile mai în joacă și nu-și încorda voința ei obișnuită de-a învinge.
Vestea minunatelor daruri cu care era înzestrată de natură și a ambiției sale fără margini s-a răspândit până hăt, departe. Au început să sosească pețitori trimiși din cele patru zări ale Moldovei, dar cneazul, în înțelegere cu Nemira, le potolea zelul, spunându-le scurt și cuprinzător că ginere nu-i va fi decât acela ce se va dovedi să o întreacă pe Nemira în patru din cele cinci probe de agerime și vigoare ce vor avea loc, și anume: fugă, sărituri, cățărat pe munți, tragere cu arcul la țintă și călărie. În afară de acestea, pentru a dovedi că se trage dintr-o familie înstărită, de neam bun, viitorul ginere trebuia să aducă drept dar de nuntă un săculeț cu 5 ocale de aur, sau un sac cu 20 ocale de argint. Timp de doi ani nici unul dintre tinerii arătoși și mândri de bogăția familiilor lor nu au reușit să învingă pe ambițioasa amazoană de la poalele Carpaților și să se bucure cât de cât de prețuirea cneazului, deși aur și argint aveau mai mult decât se cerea. Cu timpul, însă, cneazul începu a se îngrijora văzând că pețitorii se răresc tot mai mult și Nemira rămânea dârză în hotărârea ei.

Dar iată că, într-o bună zi, se prezentă însoțit de o mică ceată de flăcăi vânjoși, un tânăr chipeș, înalt tare și voinic, cu plete castanii și ochi albaștri ca azurul cerului, aruncând uneori sclipiri de oțel. Venea călărind agale pe un cal sur, cu hățurile legate la chimir, preocupat să cânte cât mai cu suflet, la caval, un cântec de dor și of, cum făcea adesea când se afla între mioarele lui. Era Șandru, fiul unor oieri de frunte ce stăpâneau cele mai multe stâne de pe muntele vecin. Se vede treaba că nu degeaba se hrănise cu inimile șoimilor și pajurelor care atacau mai mereu mieii și galițele din jurul casei și pe care îi vâna cu măiestrie, cu arcul lui bine strunit, căci o întrecu cu ușurință pe Nemira la primele trei probe. La cea de-a patra, tragerea cu arcul la țintă, pentru ca să-i atragă mai mult atenția Nemirei asupra sa, trimise două din cele trei săgeți la care avea dreptul, în ținta Nemirei, drept în centrul ei, în inima țintei cum s-ar spune, așa ca și cum ar fi vrut să-i săgeteze inima ambițioasei fecioare, cu săgețile dragostei.

Șandru voinicul, cu toată seninătatea și calmul lui, își cam tulburase (pierduse) capul și pierdu proba. Urma a cincea a probă, călăria, pe care dacă nu o câștiga ar fi pierdut totul. Deși era sigur pe sine, fu atent să nu fie atras în cursă și urmări de la început până la mijlocul cursei, îndeaproape, roibul Nemirei. La întoarcere, călări aproape de frumoasa amazoană un timp, apoi pe neașteptate o înșfăcă de cingătoarea-i argintată, o ridică în aer de pe calul ei și o trase pe calul său, așezând-o în fața lui, lângă coama calului. O strânse la piept atât de tare încât Nemira țipă, așa cum n-o făcuse de mult. O sărută apăsat, fără ca fata să se împotrivească. Era amețită, nu-i mai păsa nici de întrecere, nici de familie, de nimic. Totul i se părea un vis neașteptat de frumos. Amândoi pe același cal alb, păreau doi soli ai primăverii, ai tinereții strălucitoare, uniți deja într-un singur trup și gând al dragostei triumfătoare. Așa își făcură intrarea pe poarta cetății, primiți de toți cei prezenți, în frunte cu familia cneazului, cu gurile căscate de emoție, cu simțăminte amestecate de uimire și vie admirație.

Cneazul o îmbrățișă cu lacrimi în ochi pe Nemira, simțind că într-un fel o pierduse, și-i strânse voinicește mâna lui Șandru, ca unui vrednic cuceritor și logodnic al fetei sale. Șandru plecă fără ifose, cântând cu foc și dor din caval, tot așa de senin precum venise, urmărit de ochii galeși ai Nemirei, în care ardea pentru prima oară în viață flacăra vie a dragostei. Nu mai rămânea decât ca Șandru să revină la castel cu darul de nuntă prevăzut în condițiile prevăzute de cneaz și sfetnicii lui. Dar timpul trecea și Șandru cu ai săi nu reușeau să strângă aurul sau argintul cuvenit încheierii căsătoriei. Părinții lui erau gata să vândă trei sferturi din oile ce le aveau, dar Șandru nu se învoia nicicum. Îi erau prea dragi și sufletul nu-l lăsa să le înstrăineze. Cleja observa cum Nemira suferă în tăcere de dorul lui Șandru. Nimeni și nimic nu-i mai intra în voie. Hotărî să o ajute să se întâlnească în secret cu Șandru, căci cneazul era un puritan și nu trecea nicicum peste severele legi morale pe care le moștenise din străbuni. Trimise vorbă lui Șandru printr-un argat credincios, pe care-l vindecase cu descântece și buruieni de leac de o boală grea, să vină în poiana cea frumoasă, pe care el o știa, la ceasul când luna plină se arăta în întregime ca o tingire (tigaie - n. a.) uriașă, deasupra culmilor din jur. Era o poiană întinsă, tivită de firul de cleștar al apei Slănicului, adăpostită de culmi domoale împădurite, plină de vrajă, mai ales când razele lunei o acopereau cu firele ei sclipitoare de borangic. Căprioarele își țineau aici soborul de fiecare seară, când veneau în număr mare să se adape, iar puii lor își găsiseră un loc preferat de joacă.

Cleja, în grija căreia se afla încă Nemira, meșteri o ușiță tainică în zidul gros ce împrejmuia cetatea, prin care se strecura cu grijă împreună cu Nemira și înainte de a apărea luna, pe cărările cunoscute zburau aproape, ca două nimfe, spre vrăjita poiană a căprioarelor. Aice, nimeni și nimic nu mai putea pune stavilă simțămintelor lor de dor și dragoste ce-i mistuise de-o bună bucată de vreme. Visul lor de a fi împreună pentru a-și mărturisi iubirea se împlinise. Își jurară credință nețărmurită și hotărâră să nu fie despărțiți nici prin moarte. Seară de seară se întâlneau cu bucurie și se despărțeau cu greu, cu aceeași dorință aprinsă de a se revedea cât mai curând. Nu trecu însă mult timp și șeful străjerilor observă urmele unei spărturi în zid. El refăcu și întări zidăria în acel loc și dublă străjile așa încât întâlnirile și clipele de fericire luară prea repede sfârșit. Cleja fu pentru puțin timp descumpănită, dar mintea ei iscoditoare se îndreptă spre bogatul unchi al Nemirei, cumnat al cneazului, ce se numea „Ciunget”, după numele-poreclă al bunicului său, care-și pierduse brațul stâng într-o luptă cu barbarii și devenise ciung. Își avea moșia pe plaiurile nespus de frumoase, smălțuite cu flori suave de romaniță, sângele voinicului, micșunele de munte și sânziene, ce se numesc azi plaiurile Ciungetului. Conacul era așezat pe valea unui pârâu, numit azi, de asemenea, Ciunget, lângă un izvor fermecat, cu un gust neobișnuit, care avea darul de a alina durerile și arsurile de stomac ale bolnavilor chinuiți de astfel de boli (izvorul Ciunget de azi - n. a. ). Moștenise unchiul Nemirei, de la bunicul său cel ciung, o argintărie de mare preț aflată nu departe de conac, într-un loc mai dosnic, la adăpost, cunoscut și azi sub numele de Argintăria. Era destinat să fie în parte dăruit ca zestre fetelor lui, dar cum „Dofteana”, buna și vrednica soție a lui Ciunget, nu-i dăruise încă o fată, argintăria rămăsese încă neatinsă.

Cleja adulmecase bine împrejurarea prielnică, se grăbi să facă un drum la conac și nu-i trebui mult spre a-l convinge pe unchiul Ciunget și pe Dofteana, mătușa de sânge a Nemirei. Șandru fu anunțat și veni în taină să ridice atâta argint cât îi trebuia. Alese chiar el 100 de tacâmuri și tot atâtea pocale pentru nuntașii ce vor fi la masă. El se prezentă cu darul său, cneazului, care bătu palma cu căldură, ca semn de bună învoire. Întreaga familie a cneazului se bucură fără reținere, căci cu toții erau oameni cinstiți și cu judecată sănătoasă și îl prețuiau pe Șandru ca pe un tânăr nu numai deosebit de chipeș, dar și iscusit în toate, cinstit și modest. Un alt soț mai potrivit pentru frumoasa Nemira, cea fără de teamă și fără de prihană, nici că se putea.

Pregătirile de nuntă începuseră cu zel mare și voia bună a tuturor. Trebuia să fie nunta cea mai îmbelșugată și mai veselă din câte fuseseră vreodată în familia cneazului. Primăvara era în toi, acoperind cu mantia ei înflorată și cele mai înalte poiene ale munților. Pâraiele murmurau din ce în ce mai vioi, cerbii își începuseră boncăluitul, iar gonacii își puseseră superbele lor haine de nuntă.

Șandru se reîntorsese în satul său și împreună cu ai săi începu să-și mâie turmele spre pășunile grase de pe crestele munților, cântând fericit din caval, cu gândul la apropiata sărbătoare a nunții sale. Dar marea fericire, ca toate trăirile neobișnuit de frumoase în lumea asta mereu neliniștită, nu dură mult. Nu trecu nici o săptămână și marea năvălire a tătarilor din 1241, care a pustiit multe din sălașurile înfloritoare ale modovenilor își aruncă hoardele de barbari și prin părțile acestea mai retrase, cu oameni pașnici, harnici și omenoși. Mulți dintre ei își lăsară casele și porniră în pribegie prin păduri și locuri adăpostite. Neamurile cneazului și toți localnicii se refugiară în cetatea cneazului, la adăpostul zidurilor groase și crenelate și a turnurilor lor din care puteau săgeta cu ușurință pe dușman. Dobru, iscusitul conducător al oștenilor de sub ordinea cneazului, fu chemat să organizeze apărarea cetății. Tătarii, câtă frunză și iarbă, ajunseră la cetate, o împresurară și începură atacurile lor furioase, cățărându-se pe zeci de scări spre a putea trece înăuntru, dar bravii apărători erau la datorie și nu le lăsau nici o speranță.

După un timp, un alt val de atacatori (tătari - n. a.) începură a trage cu săgeți muiate în păcură și purtând foc cu ele, ca niște făclii zburătoare. O parte din acareturi luară foc. Oamenii cneazului trebuiau să lupte și cu focul dinlăuntru și cu năvălitorii dinafară. Căzuseră tătarii săgetați și însulițați cu sutele, dar și rândurile apărătorilor începuseră a se rări. Căzuse ca un erou și Farcu Mic, fratele mezin al cneazului, cel mai viteaz dintre toți. Fusese ucis de o săgeată otrăvită și uriașul Dobru, căpitan de plai, căpetenia oștenilor de pe plaiurile învecinate cetății. După trei zile de luptă, aripa morții lovise cu cruzime și pe singurul fiu al Dofteanei și Ciungetului, un tânăr înalt și delicat, cu părul mărunt, moale și mătăsos ca de puf, numit din această cauză Pufu.
Nemira nu mai putea sta liniștită. Se avântă pe ziduri printre arcași și săgeta cu furie pe asediatori. Nu greșea nici o țintă. Nu-și părăsi locul decât spre seară, când o săgeată vrăjmașă îi șterse urechea făcând-o să sângereze puternic. Dacă ar fi fost otrăvită i-ar fi curmat firul vieții.

Cleja și cneazul se speriară de moarte și hotărâră să o scoată afară din cetate și s-o ducă la loc sigur. Cetatea era împresurată și încă păzită strașnic încât nimeni nu putea ieși fără a fi observat, căci până la pădure mai era o bună distanță. Cleja își aminti de vrăjile pe care le făcea bunica ei când era la strâmtoare și încercă să implore zânele pădurii și ale florilor ocrotitoare ale Nemirei să o ajute, transformând-o pentru scurt timp în căprioară. Fu ascultată și rugămintea i se împlini. Începuse a ploua și tătarii stăteau toropiți în corturile lor. Nemira, sub înfățișarea-i de căprioară, fu ajutată să iasă prin portița dosnică, prin care mai ieșise și din câteva sărituri ajunse în pădure. Străjile nu se sinchisiră și nici câinii lor nu se dezmeticiră. Pe cărările obișnuite, Nemira căprioara se îndreptă spre poiana minunată, atât de îndrăgită, unde ajunse repede, așteptând-o pe Cleja, înconjurată de surate de-ale ei, venite ca de obicei la adăpat cu puii lor.

Cleja ieși și ea după puțin timp, se strecură tiptil, fără a fi observată. Ploaia se întețise. Un fulger hain străpunse întunericul cu lumina lui orbitoare și ea fu observată de unul dintre străjeri, care slobozi spre ea o săgeată otrăvită care o atinse în picior cu puțin înainte de ajunge în pădure. Ploaia cădea potop, încât nimeni nu o mai urmări. Încet-încet, cu dureri din ce în ce mai mari în picior și cu sforțări supraomenești, ajunse la poiană. Mai avu timp să rostească, cu ultimele puteri, incantațiile ei fierbinți pentru ca Nemira să-și recapete înfățișarea omenească și-și dete duhul în brațele ei. Otrava blestemată s-a dovedit mai tare decât voința ei de a supraviețui. În aceste zile nefericite, Șandru termină strămutarea stânelor pe pășunile înalte atât de dorite de oile și mioarele de pretutindeni. Nu știa încă nimic de urgia ce se abătuse asupra liniștitelor plaiuri ale Ciungetului și asupra satelor și cetății stăpânite de cneazul Farcu. Coborând spre cetate, văzu de departe zidurile asaltate de tătarii ce se agitau printre miile de leșuri ale tovarășilor lor de jafuri și blestemății. Îngrozit mai întâi, neliniștit și furios apoi, se reîntoarse ca vântul la ciobanii din sălașul lui de vară de pe crestele muntelui și buciumă până ce toți frații lui, ciobani de pe muntele și munceii învecinați se adunară cu sutele și, înarmați până-n dinți, se aruncară pe caii lor repezi de munte și o porniră val-vârtej spre cetatea cneazului într-ajutor.

Săgețile, sulițele și ghioagele ghintuite ale voinicilor oieri făcură rariște printre dușmani, care, când văzură secerișul ce începuse, se retraseră, puțini câți mai rămăseseră, spre șesurile și pădurile de unde veniseră. Șandru intră în cetate în fruntea cetei sale de flăcăi vânjoși cum nu se mai văzuse, unde fu primit cu aclamații și lacrimi de bucurie. A doua zi după ce află tot ce se întâmplase și după ce mai făcu o raită de curățire prin împrejurimile cetății, Șandru lăsă jumătate din ceata sa în cetate și cu cealaltă jumătate porni spre poiana viselor sale frumoase de primăvară. Soarta fu însă nespus de haină, așa cum se-ntâmplă adeseori cu cei mai buni dintre cei buni, căci pe la mijlocul drumului Șandru și ai săi se întâlniră pe neașteptate cu un nou val de năvălitori tătari, de zece ori mai numeros. Voinicii lui Șandru se luptară ca leii, căzură unul după altul copleșiți de dușmani, din a căror hoardă nu mai rămăsese în picioare, până la sfârșit, niciunul.

Șandru însuși, străpuns în spate de două săgeți, porni mai departe, dus ca pe aripi nevăzute de dorul său nestins, cu capul plecat pe grumazul calului său credincios. Nemira îl văzu de departe și alergă spre el cu inima strânsă, îl ajută să coboare de pe cal și îl întinse pe iarbă. Îi scoase săgețile și îl obloji cum putu mai bine, dar din rănile adânci sângele se prelingea încă puțin câte puțin, fără oprire. Cu sărutări fierbinți îi acoperi buzele lui uscate și reci și fața-i palidă, încercând să-i dea din căldura sufletului ei, să-i ațâțe flacăra vieții care abia mai pâlpâia. Zâmbetul lui senin și ochii lui albaștri strălucind încă de fiorul dragostei, inima lui bună și bravă se luptau în van spre a îndepărta voalul cel negru al morții nemiloase ce se lăsa încetul cu încetul peste trupul său ca un brad doborât de furtună. După apusul soarelui, când luna plină, martoră a atâtor ceasuri de dragoste curată, se ivi de după coline, inima viteazului Șandru încetă să mai bată. Lacrimi amare, mari ca perlele cele mai de preț, curgeau din frumoșii ochi ai Nemirei. Ajunse pe pământul vrăjit al poienei, ele se transformau în perle adevărate ce se rostogoleau în apa cristalină a pârâului Slănic. Valurile repezi și înspumate ale Slănicului le-au purtat peste praguri de stânci și grinduri, până în locurile încântătoare unde azi strălucesc „luminoase în rama lor de codru”. (Băile Slănic-Moldova, numite pe drept cuvânt „Perla Moldovei” - n. a. ). Pe locul unde s-a oprit fiecare perlă s-a ițit (a zbucnit) un izvor cu apă minerală. (Ca un colier de perle se înșiră azi izvoarele miraculoase de pe valea Slănicului. O comoară cu adevărat neprețuită și fără de sfârșit, căci a vindecat și va vindeca, atât cât va dăinui omul pe pământ, multe din suferințele lui, cauzate sau nu de propriile lui slăbiciuni și patimi neînfrânate la timp - n. a.).

Dar să revenim la Nemira. Simțea cum durerea nu o mai leagă de viață. Cel care dintre atâția tineri îi cucerise și-i dăruise inima, nu mai era. Mama ei bună, pe care nici nu o apucase, și mama ei adoptivă și tot atât de bună, o părăsiseră. Era secătuită de puteri și inima îi suferea cumplit. Ceva, ca o străfulgerare, îi șopti că locul ei e lângă Șandru. Se rugă fierbinte zânelor bune și se gândi ca un vis la prietenele ei, să o primească în această poiană spre a-și dormi somnul de apoi în liniște și fericire veșnică. Se mai rugă zânei vânturilor și ploilor să dea drumul în acea noapte unui vifor puternic și rece care să înghețe orice ceată și val de tătari pe o întindere cât mai mare, salvându-i familia și pe localnici. Apoi, cu gingășie, se întinse lângă Șandru, așternându-și pleoapele peste ochii stinși de lacrimi și durere. Rugile ei fură ascultate și chiar în acea noapte se stârni un astfel de vânt încât toți tătarii fură înghețați în slabele lor adăposturi. Ani mulți nu mai îndrăzniră să se-abată prin aceste locuri și așa scăpară oamenii de cotropitori. De-atunci, vântul puternic și rece care bate toată iarna a fost numit Vântul Nemirei sau, simplu, Nemira. Din această cauză localnicii s-au ferit să le dea fetelor lor numele de Nemira. În schimb, cu numele de Șandru sunt numeroase familii de o parte și de alta a munților Șandru și, mai apoi, Nemira, în Moldova și Ardeal.

În ceea ce privește „Poiana Căprioarelor”, fu îndeplinită și acea dorință a Nemirei, ce-și doarme somnul de veci în liniște, sub coroanele cetinilor de brazi. Fiindcă a doua zi după ce vântul Nemirei a răzbunat pe toți cei nevinovați, o liniște de mormânt s-a așternut peste tot pe unde fusese răsuflare de tătari. Apoi timpul s-a înseninat. Familia cneazului și toți localnicii s-au îndreptat către poiana căprioarelor, unde îi găsiră pe cei doi îndrăgostiți eroi înghețați, făr-de-viață, iar lângă ei pe Cleja țiganca. Fură dați pământului cu mare jale.

Deasupra mormintelor lor, o căprioară, poate una dintre cele care i-a dăruit laptele ei copilei Nemira, s-a așezat cu grijă, cu căpșoru-i gingaș plecat pe mormântul reavăn ce acoperea cu măreția lui rece pe cei doi împreunați pentru vecie. Un căprior boncălui chemându-și soața în desiș, dar căprioara nu mai auzea nimic din ce-i era obișnuit. Ea aștepta, și a așteptat cu nerăbdare trezirea Nemirei care să o mângâie cu căldură și dragoste, cum făcuse de atâtea ori, și să o sărute pe botișorul ei fremătător. Visând la mângâierile Nemirei, nemișcată și nedormită zile întregi, a trecut și ea în lumea Raiului, acolo unde toți oamenii își iubesc semenii și deopotrivă animalele și florile și tot ce a creat mai frumos Dumnezeu cel Veșnic ocrotitor...

Sperăm ca această legendă să vă amintească mereu de stațiunea Slănic-Moldova, minunat colț de rai, hărăzit nouă spre desfătare și tămăduire, de bunul Dumnezeu...
----------------------
Note etimologice:

1. Munții „Nemira” - După legenda de origine a poporului maghiar „Cerbul fermecat”, numele de Nemere (Nemira în limba română) este identic cu Nimrod, rege legendar din Mesopotamia (orașul Nimrud), dar este totodată și tatăl a doi frați: Hunor și Magor, strămoșii hunilor, respectiv ai maghiarilor. (Sursa: Wikipedia)

2. Nemira, oronim; Nemir/ea și -ca fam. (Dm), < cf. sl. нeмиpьиъ „fără pace”. (Sursa: dexonline.ro)
„Nemira e numele unui munte, al unui vârf de munte din Carpații Orientali. Se pare că numele muntelui a fost dat după cel al vântului ce bate necontenit pe creasta lui. Înseamn㠔fără încetare”, ”fără pace”, în sensul că nu-și găsește niciodată liniștea. O editură care poartă numele Nemira nu poate stârni decât neliniști intelectuale. Și multă plăcere - plăcerea lecturii.” (Sursa: Valentin Nicolau, director al Editurii „Nemira”)
Este și vântul care, la rugămințile zeiței Nemira, i-a înghețat și i-a alungat pe cotropitori, așa cum spune și legenda.

3. Nemira, numele unui masiv din Carpații Orientali corespunde toponimului kosovar „Bjeshkët e Nemura”, „Piscurile Blestemate” (pisc e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută; bjeshkë e în albaneză o „poiană alpină”). - Dan Alexe, „Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ș-un cîne” (Despre legăturile românei cu albaneza), rev. online Neuer Weg.
4. Șandru este nume de familie românesc și se consideră greșit că provine din maghiarul Sandor (unei astfel de capcane i-a căzut victimă și lingvistul Iorgu Iordan). Șandru este un toponim și antroponim dacic important, întrucât rezultă din pronunția în grai moldovenesc a teonimului Chandra – zeul și stăpânul vedic al Lunii. Deosebit de răspândit în restul țării: Șendreni – s.c. Frumușica, j. Botoșani ; c.j. Galați; s.c. Victoria, j. Iași; Șendrești – s.c. Motoșeni, j. Bacău; Șendriceni – c. j. Botoșani; Șendroaia – s.c. Târlișua, j. BistrițaNăsăud; Șendrulești – s.c. Cepari, j. Argeș. Șandru, Șendroiu sunt antroponime românești. Șandru este și un un erou din cântecele bătrânești ale românilor. Zeul Chandra apare mai aproape de forma sa vedică în numele muntelui Cindrel din Carpații Meridionali. (Sursa: Gheorghe Șeitan, articolul „Dacii și Secuii”, revista „Dacia magazin”, Nr.83, nov. 2012)

5. Potrivit site-ului www.ciresoaia@gmail.com, o particularitate deosebită din punct de vedere climatic întâlnită în munții Nemira o constitue în unele perioade ale anului alternanța rapidă a temperaturii cauzată de interferențele vânturilor vestice, ce au o frecvență și intensitate mai mare cu cele din est, mai blânde, uscate și calde. De aici și denumirea local㠄Crivățul Nemira”, unică în țara. Ca urmare a acestui fenomen, pe culmea Nemirei vegetația are un aspect cel puțin bizar, brazii având ramurile doar pe o parte, iar rocile pe alocuri au căpătat aspectul unor „ciuperci”, ca urmare a eroziunii eoliene.
---------------------
Mihai BUZNEA






Mihai Buznea    2/1/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian