Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Enigmele de sub tălpile noastre

Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm

Mai bine de două luni, spre sfârsitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes si cu mare atentie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende si traditii (ed. Ganesha 20202, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Husi. Amintesc în context această apartenentă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale si „simtind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent si angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă si va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universitătii „Al. I. Cuza” din Iasi. Voi mentiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel putin pietre pretioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (si chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.
Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociatia Redescoperă Istoria:
„În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil si vechile triburi pescuiau cam prin aceeasi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsute de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râsnite, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, aschii si lame de silex s.a. Printre acestea a apărut si o tăblită din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat sperante”

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul initierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor si oamenilor din acest urias areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Getia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, functie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populatiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obisnuiti, nu ajungeam, scormonind arhive si memorii, cărtile înaintasilor, adunând traditii, deslusind adevărurile din legende sau vechi povesti, punând cap la cap informatiile transmise prin mestesuguri (costume, ouă încondeiate, măsti, dansuri etc…!) si dând astfel de obârsiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelasi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca apartinând un tot unitar poti deveni credibil, iar autorul reuseste pe deplin acest dificil exercitiu.
Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, desi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc usoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, asa cum ne povesteste domnia sa, încă de când era copil să fi simtit (atunci este si vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculte, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii stiintifice să mă acuze de excese metaforice.
Autorul nu se asează, asa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obisnuit, în prim planul abordărilor neconventionale (fată de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spatio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar si cele mai putin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, si că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau miscări ale corpului (dansuri), traditii, obiceiuri sau vechi incantatii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substantial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorintele (asteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil asa ceva, dar a da la o parte uriasa arhivă de acest gen este o greseală si mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant asa cum se întâmplă si acum cu unii istorici care nu pot iesi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.
Asadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din tară, dar si din străinătate, care au avut curajul (as numi-o întelepciune!) de a cerceta si de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densusianu cel excesiv de contestat la noi si multi altii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintasilor, atrăgând în acest fel atentia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca si la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entitătii statale daco-getice.
Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spatiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri traditionale ori sărbătorile premergătoare crestinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeitei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Călusarilor. Intră în preocupările autorului si sculpturile mai mici, dar si mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însotite de legende însă si cursurile de apă aflate în această situatie. Vom găsi si o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum si a simbolisticii apei în vechile credinte (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, asa cum îl întelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizatii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instantă dau valoarea definitivă a continuului spatio-temporal.
Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare si „misterele” disparitiei unor importante scrieri referitoare la civilizatia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu apartin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înteles foarte bine importanta consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeasi soartă a avut-o si cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre constructia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domitian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus si multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferentă fată de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăblitele de la Sinaia, dispărute sub ochii nostri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria si nu numai declarate si acestea semne fără importantă sau doar modalitate de a preciza cui apartine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt si acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, asa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.
Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitistii culturali autohtoni se încretesc si acum de indignare, anatemizându-te dispretuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combati cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european asteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import si are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămosească, se mută în teritorii minuscule si se întoarce abia după cucerirea fostului habitat de către migratori posesori ai unei culturi de culegători, care însă vor avea, ulterior, o contributie majoră la definirea personalitătii celor cuceriti. Cât despre scriere, suntem de acord că este mult mai comod să afirmi că ea nu a existat, decât să te complici cu încercări de a afla tainele lăsate sub această formă de vechile civilizatii. Că doar nu avem, precum Champollion sau Viorica Enăchiuc timp si chef de muncă două-trei decenii ca să ajungem la un rezultat. Şi de ce?
De aceea, personal, consider că marea dezbatere, cea de fond, a prezentei lucrării este problematica extrem de spinoasă a limbii vorbite de neamurile traco-daco-getice si scrierea acestora. Asta si pentru că aceeasi istoriografie didactică induce ideea foarte comodă, enuntată anterior, că aceste neamuri nu aveau scriere, iar graiul (cuvânt declarat de DEX ca fiind de origine bulgară, adică a unei populatii care se stabileste în sudul Dunării în sec. al VI-lea, iar istoria lor antică a fost marcată de prezenta tracilor) este un continuu împrumut de la populatiile aflate în contact mai mult sau mai putin nemijlocit (ex. cuvinte aflate în sanscrită!).
De fapt această problematică, abordată pe larg în lucrare, depăseste cu mult nivelul unei simple examinări sau prezentări si se constituie într-o cercetare amplă foarte bine augmentată iconografic, dar si cu argumente stiintific, analizată în profunzime atât temporal cât si cultural spre disperarea celor care au hotărât că scrisul (la modul absolut!) s-a inventat în Sumer si de acolo s-a răspândit în toată lumea transformându-se din cuneiform (cu adevărat inventie sumeriană!) în hieroglifele egiptene sau kanji-urile japoneze (de exemplu). Teorii de tot râsul care ne fac să suspinăm sau chiar să lăcrimăm, asa cum se întâmplă întotdeauna când politicul se infiltrează în cultură.
Îmi doresc sincer ca această lucrare de anvergură să ajungă sub ochii tuturor celor care predau istoria pe diferite niveluri de instruire scolară, deoarece chiar dacă va rămâne partial necitită sau chiar ignorată, consider va fi suficientă de penetrantă pentru a ridica interogatii. Şi acest fapt, în timp, se va dovedi benefic pentru noi toti cei care am călcat vreodată desculti pe acest pământ plin de taine si misterioase energii, cel despre care tot autorul spune că:
Pământul este o fiintă vie. Unii cercetători afirmă că reglarea echilibrului ecologic printr-un proces de homeostazie se datorează amplasării armonioase a unor monumente cu caracter religios în zonele de focar, ca niste ace de acupunctură…



Mihai Batog-Bujeniţă





Mihai Batog-Bujeniţă    1/22/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian