Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Vânt învins şi sunet invizibil o noua carte de Ioan Gâf-Deac

Cuvântul autorului

Poezia și umbra/
Umbra poeziei

În poezie este mereu prezentă umbra. Aceasta umblă
printre cuvinte, ocolește lucrurile conturate, se-așează sub
corpul lor, lângă carnea acestora.
Umbra vine/ revine în imaginea poetică.
Dispariția și reapariția umbrei este similară cu
dispariția și reapariția imaginii în pictura universală, în timpul
universal.
Sufletele umbrelor sunt fine, subțiri. Ele imită identic/
identice contururi.
Liniile drepte cu umbre sunt false aliniamente de pas
cu dez-avans în timp. Doar liniile frânte și înfrânte pot avea
umbre.
”Imitațiile identice” țin de substanțele contururilor,
care permit co-locația umbrelor în preajma nu prea liberă a
cuvintelor.
Sensul limitat al umbrei provine din dedublare. Nu-i
suflet dedublat, nu-i umbră de suflet.
O aripă are o umbră. Două aripi au tot o umbră. Orice
contrast poate fi socotit umbră.
Scrierea/ scrisul este umbra ideii, triumful asupra
închiderii, simulacrul deschiderii.
Distanța și profunzimea, care aparțin unei umbre,
înseamnă topirea contururilor în puteri nevăzute.
Abandonul, chiar emblematic, al umbrei înseamnă
sărăcire/ sărăcie.
Nu întâlnim cuvinte sfâșiate în poezie. Substantivul,
uneori, este localizat jumătate în verb, hemistihurile se nasc din
spulberări de poeme preconcepute.
Timpul devine licență, farmecul se dezvoltă în știință.
În/ prin poezie avem de-aface cu o complexitate
ritmată. Uneori ritmul este/ devine ”tot/ totul”, nealterând
nicicând măsura.
O prozodie este o cenzură, o continuă nearmonie.
Acum (astfel) este imitată pictura șchioapă a poemului
prozodic/ prozodiac.
Ajungem la noi propoziții între spații și timp.
Observați, sunt mai multe spații și un singur timp.
Ritmul hiatic dintr-un vers se supune mecanicii
fricțiunilor dintre/ între cuvinte.
În interiorul cuvintelor/ a fiecărui cuvânt există
”ceva”, ce pare a fi inexplicabil.
În interiorul fiecărui cuvânt există sau nu există
insulă/ insule, însă sigur se află ”forță/ forțe”.
Înfrățirea cuvintelor (alăturarea) ocazionează rima/
rimele sub chingile ritmului/ ritmurilor din versuri. Nu există
rimă fără înfrățire de cuvinte (cel puțin două).
Pe de altă parte, nu avem parte de vreun criteriu fix de
judecare a versului/ poeziei. Simplitatea poetică este veșnică,
eternă.
Cuvintele versificatoare stau alături de cuvintele
neparticipante la versificări.
Culoarea cuvântului este egală cu culoarea sunetului.
Sunetele adesea coincid, cuvintele nu sunt ”coincidabile”.
Poetul este silit să se cânte pe sine pentru a zugrăvi
ideile într-o poezie, într-un poem.
Atotputernicia cuvintelor într-o poezie nu deranjează
manifestarea diferențelor/ discontinuităților între idei și forme.
Ideile poetice gândite sunt îmbrăcate/ conturate în
”forme negândite”, pe când formele gândite nu-și găsesc locuri
în idei negândite.
Tonul poetic devine acum un co-ton ideatico-formatic.
Goliciunea logicii nu-i apanaj poetic într-un poem.
Se sting, astfel, cuvintele țintuite în vorbire pentru a
servi nașterea rimelor.
Un fond de logică, precum o subțire pânză
transparentă, se-așează peste orice poezie, măcinând idei și
forme presărate acum peste fiecare vers.
Poezia fără cuvinte nu geme. Ea este ramă rănită, pusă
în tabloul cu diverse sunete colorate.
Nu se aude nici-un zgomot, nici-un icnet sau geamăt
când sunt folosite cuvintele înșirate, rând pe rând, în fiecare
vers. Este o procesiune tăcută, ușor subversivă, adecvată liniștii
și măreției ascunse cu care ne înconjoară mereu eternitatea,
infinitul, veșnicia.
Cu toate acestea, nicicând gândirea simfonică nu este
Nu se înregistrează uzura cuvintelor, așa cum se
constată că se petrece uzura ”lucrurilor”. Cuvintele nu obosesc,
nu sunt nicicând obosite.
O eventuală rumoare născută din dansul cuvintelor nu
este altceva decât umbră de scânteiere.
Cuvintele nu se supun viselor. Ele spun vise.
Cuvintele nu pot fi vii sub dictaturi, decât prin
complicități false.
Intuițiile îmblânzesc scânteierile cuvintelor. Poezia are
forme ”muabile”, însă cuvintele în asocierea lor sunt
”imuabile”.
Există cuvinte de fugă, linii independente de orizont,
care permit ”alergarea” acelor cuvinte spre concretul limitelor
lor.
Deplina înțelepciune poetică germinează în întuneric,
în văzul nevăzut din/în lumină. Negrul întunericului acoperă
cuvintele de prisos, nevoile de explicații, de lămuriri nete,
luminoase, arătate în / prin imagini fericite.
Lumina unui cuvânt într-o poezie se oprește pe o
”imagine-corp” gândită, imaginată.
Adevărul poetic este fixat pe legăturile între/ dintre
cuvinte, nu pe/ în cuvintele propriu-zise.
Acum, metaforele se pot răsfrânge, îndoi, plia, tivi,
contura etc., însă nu se pot/ nu trebuie amestecate între ele.
Amestecul de metafore nu iscă o nouă metaforă.
Cuvintele în poezie subliniază/ arată adevăruri mult
mai largi decât crede, intenționează, vrea poetul. Un cuvânt
spus este o ”tăiere/ tăietură” vie, de neoprit după zicerea sa.
Cuvintele descompun razele sentimentului, ale
fiorului, ale acelui ”altceva”, iar nuanțele din această sfărâmare
în colectiv (rămasă în familia lucrării numită ”poezie”)
ocazionează diverse tristeți, colorează sunetele care, la rândul
lor, încumetă nașterea cântecului, a imaginii poetice printre/
sub umbre.
Consonanțele din cuvinte multiplică frumusețile
imaginii poetice, când infinite răsfrângeri se bat pentru topirea
contururilor între sensuri.
Un soare fără noapte, o lumină fără umbre ar echivala
cu neștiința pură, inconștiența/ necunoștința și non-conștiența,
atâta timp cât știința încă doarme în infinita reală neștiință.
Încă nu poate știința să înfrângă complet neștiința,
neființa.
Nu există poezie legitimă. Ca atare, nici întoarcerea la
vreo poezie, la vreo legitimitate nu este necesară.
Nici renașterea poeziei, cu prețul vreunei cazne, nu
este realitate. Pur și simplu, poezia se naște și, mai apoi, renaște
continuu ființarea, prin regenerarea perpetualității sale.
Marea de cuvinte găzduiește confortabila uitare,
atunci când tot ceea ce este scris, spus, zis, rostit etc. se pierde,
în mod liniștit și firesc, în confuzie.
Un adevărat reînceput se poate întâlni la/ în fiecare
poet care, cândva, a început scrierea poeziei. Noi păstrăm,
adesea, trecutul recent prin noi poezii ale prezentului. Aici nu
avem de-aface cu vreun program de acțiune pentru combaterea
”dezgustului poetic”.
Fiece poet resimte trecerea unui prag soldat cu
închiderea contururilor unei noi poezii. Un prag imaginar,
desigur, abolind timpul prezent, ancorând timpul revolut în
cuvinte.
Poezia, oricare ar fi ea, se naște glorioasă într-o/ cu o
versiune de fericire lucidă a tabloului, imaginii furnizate de
adunarea, compunerea contururilor cuvintelor.
Abia acum vine vorba de sentiment, de vehemența
oricărei trăiri a fiorurilor izvorâte din tablou, din imagine.
Nimic sau totul, este sau nu, valabil sau nevalabil,
asumabil sau neasumabil, cu sau fără colectivitatea binară
”poet-cititor”, - totul se pierde în false alternative.
Alternanțele sunt universale. Aproape nimic nu este
univoc.
Serii de alternanțe de cuvinte se regăsesc în pulberile
dezatomizate ale cerului.
Cerul făcut pulbere are serii de alternanțe. Pulberea
cerului are serii de alternanțe.
(Științele produc și petrec, în ele însele, drame: drama
biologiei circulă pe lângă drama chimiei, a mecanicii, a fizicii, a
economiei ș.a.)
Totuși, istoria ”doar începe”. Ea nu se sfârșește și nu se
va sfârși niciodată. Ceea ce a fost, este istorie trecută. Ceea ce
este, este ”început”.
Aceasta este adevărata istorie: ceea ce începe în fiecare
secundă, în fiecare clipă.
Istoria viitoare ”este”, nu se va sfârși nicicând.
Merită trăită istoria secundei și fiecare secundă a
istoriei prezente merită lăudată, deoarece cu ea începe lumea în
fiecare moment de ”azi”, ”acum” ș.a.
Drama umbrelor prezente în/ din cuvintele poeziei
este că ele ”sunt”, există și nu vor mai fi, nu vor mai exista în
viitor.
Cultura, poezia doar există.
În filosofie se întâlnește tentativa explicării zilnicului
mers al omului (deci, și al poetului) fără întâlnirea/ vederea
răspunsurilor clare, nete în jurul său. Pe acest fond, totuși,
poetul explică prin limpezime (proprie) profund tulburată ceea
ce se vede și ceea ce nu se vede.
El este însumator de parametri de mișcare și de
simțăminte, pierzător în mod deschis, net și curajos, în fața
irealelor ipostaze ale făpturii umane.
Victoria omului (iluzia plină, deplină) este superior
relatată de poet, indiferent dacă învinsul / neînvinsul este
timpul sau spațiul, materia ori ideea, gândul.
Poetul (suprem înțelept) este curajosul zicător ”a de
toate”, despre orice, despre nebuniile fizice și metafizice,
inconștienta sa, - ipostază de geniu, ca stăpân peste cuvinte,
fiind oricând credibilă.
Cei slabi vin în fața poetului, - făptură superioară.
Cei neîndrăzneți reproduc cuvintele folosite de poet.
Cei nebuni recunosc imediat timpul, văd spațiul, se
desprind de căutările lăuntrice, devin imponderabili, imitând
faptele poetului.
Dramaticile îndoieli sunt senzualități și certitudini
imediate pentru poet. Conștiința sa mai degrabă
dezechilibrează decât armonizează viețuirea.
Unități de mister capătă dimensiuni în poeziile
poetului.
Imaginile definitive îi sunt străine poetului, umbrele
zadarnice sunt stăpânele teritoriului pe care locuiesc cuvintele
folosite în scrierea poeziei.
Experiențele, - în luminile poetului, supraviețuiesc,
viața lăuntrică este perfect continuă.
Atavismele dorm în rimele versurilor poetului.
Nici un poet nu-și înțelege epoca, iar momentul
evenimentului este evenimentul momentului.
Sentimentele poetului sunt întotdeauna presentimente,
fără de substanța vreunei amintiri.
Neliniștea poetului nu este adâncă, - doar imensă în
întindere, - este acoperitoare și se-arată mereu.
Voluptățile sunt, până la urmă, seci vaduri de ape,
cândva bogate, în care plâng baierile inimilor oamenilor simpli.
Orice iluzie prăbușită nu este pierdută.

Clopot cu sunet invizibil

Ceva nefast lipsește verbului spre a fi
substanța unei totale dimineți.
Anume, un rost în dunga frunzei
redesenează inima cerului,
iar voia nevoie este de colorare
a calmului, a liniștii peste tăcerea totală.
Recuperăm utopii, dictat de joc ne este mersul,
cad sunete sub lovituri
de lumini trezite de clopote invizibile.
Spațiu distinct este între tristețea frumoasă
și bucuria trecută,
în arta eliberării
prin noi cuvinte în vechi poezii.
Un fel de zgomot este un cântec,
o ne-anume lumină-i întunericul perfect.
Toate vietățile din azimut se trezesc,
mor stârci în totalul imperiu al ecoului mut.
Sosește un om drept,
o libelulă geme sub umbre de frunze,
iar tăinuite substantive
sunt forme pentru verbele împreunate
cu sincere contururi de mari iubiri.
Constrângere înseamnă poemul scris,
de-strângere și ne-restrângere
se spune în zicerea poeziei.
Fără tăgadă de țintuire în semne,
în cuie de maci se pune cu sânge solid
preamărit cuvânt.
Nicio petală nu tremură,
nici un cuvânt nu pleacă în auzire,
nicio muzică nu urcă
peste capetele durerilor din firele de iarbă.
Sentința-i invizibilă pentru clopot și sunet, -
când acestea mor prin vedere în vidul infinit.

Conturul cauzei

Pentru sine devine înlăuntrul înstrăinării,
când toamna cade în întâia culoare schimbată
a formei de inimă din frunză.
Depuneți afirmări în senzații, refaceți plecări
în largi glaciații ce vor veni în următorul anotimp,
în care lipsa de inimi va bate ecoul compus al
pierderii.
Tot timpul plantele ființează generic cântece
neauzite.
Scrâșnesc înălțările, se-nduioșează orice
aplecare sub greutatea viselor probabile.
Normală neorganică tristețe se cade în dor să
se așeze.
Orice cer este libertate specifică,
iar cercul cel mare-i suprema fericire de a nu fi.
Ceva pur se-apropie de adevăr,
ceva pierdut se-ascunde-n nevedere,
iar revederea-i contur al cauzei.
În felul acesta se câștigă tristețea,
în celălalt fel se pun contururile în pierderi
sădite-n estuare de bucurii.
Petale au păsările în loc de aripi,
soarele-i conștiința veșniciei,
oprirea-i năzuință atinsă în margine.
Bat clopotele zămisliri,
mijlocirea-i ochiul de cerb
în vederea cea nevăzută-i din jur.
Orice pașnică nedreptate
îndreaptă năzuința de supunere
într-o mare orație incoloră.
Timp nejustificat rănește polenul,
povara-i datorie a cauzei,
conturul fir de mătase prelinge
pe buza aspră a universului.
Nu-i cosmos mai mic decât iubirea,
nu-i mai adânc foc neaprins
decât trecerea cauzei în scrum de aur ruginit.
Orizontul obosit al azimutului
Pentru salvarea fericirii se disting revoluții
între milioane de ierburi moi, în freamăt de opal
muzical, în sunete din carne de orhidee atunci când,
fals ori adevărat, orizontul apropierii este obosit.
Trecea o rațiune cu raniță ostoită-n spinare,
de raze îndoită de soare, ori izbitor cânta o
înțelegere despre ceea ce munții dor în adormiri
peste reliefuri noi.
Plâng ontologiile-ntru salvare,
deplâng luptele
amenințările strâmbe
din delte împietrite în aer de mare vie.
Trăind se-ntrec virtuțile universului
în propriile locuri,
aproape neresimțite de gânduri.
Nu-i orizont mai bun decât apropierea,
nu-i depărtare mai înaltă decât plecarea nopții
în sâmburele de migdală moartă.
Se-ntorc secundele-n măsură,
ora devine veac umplut cu vid,
trei gladiole plâng sub umbra gândului pierdut,
sub o coroană de arțar împietrit,
- de fapt, devenite statui pentru tristețile fericite.
Orice oboseală-i trează,
precum un om legat în niturile istoriei.
Corăbii amărâte,
în derive visează țărmuri,
pe care să moară în liniște.
Pier marginile toate
în prea-contururi drastice,
sunetele-s lovituri de sceptru împărătesc,
iar mersul senin al verbului,
de-îndată devine adunare de litere scrise.

Cântecul învins

Calmul este liniște utopică,
un drept sosit dintre stele obosite,
lăsare-n ascunsă taină
acoperită cu pulbere de aer sfânt.
Ascultarea-i înlăturare.
Liberă, ființă-i umbra egală omului
prins în contururi de univers negeometric.
Doare cântecul învins,
bogată faptă pătrunde în linii închise,
adâncă urmă de stea
în nevăzută durere moare.
Se-apropie tăcerea,
se depărtează gândul versului liber,
o aspă rea-i minciuna
între rădăcini de univers pierdut
în alte și alte universale universuri.
Învingerea-i triumf,
victoria-i povară de nevăzut cuvânt,
căzut în marele vânt
al vre-unui solstițiu ucis.
Fictiv pătrat măsoară sunetele sleite,
adânc avantaj se plimbă
prin iarba galbenă a toamnei.
Iveala opririi aduce soarele în fața nopții învinse.
Și cîntec și fericire și tristețe pot fi învinse.
Cuvântul și vântul nu mor decât în alegeri.
Nu-i muncă în ecou,
umbra erou al luminii închide în orice statuie.
Mă pot odihni la sumbra apărare a unui om
sau a muntelui de piatră
închis în scoica celei mai mari mări.
Trezesc legate sunete spre-a fi ucise,
deduc desprinse litere
spre păstrare în prizoniere cuvinte.
Apoi, gând de cuvânt
anin în fiece poem
ademenit în propoziții gata să împietrească.
Nu pot spune vre-o anume poveste
în poezia ce cântă,
în vămile comune ale celor ce văd
neauzite intonări, inexistente vre-odată.
Un cântec învins este poezia cea mare,
care trăiește în veșnicie.





Observator    1/12/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian