Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Căutări - Liniști

Îmi plac diminețile de iarnă, când deschizând anevoie geamul înghețat simt aerul rece mai întâi în vârful degetelor, apoi cuprinzându-mi brațele, fața, năvălind în cele din urmă în toată camera, ascunzându-se parcă de propriu-i frig. Îmi umple până la durere plămânii când ies (încotoșmănită) în parcul de peste drum sau în pădurea din apropiere, iar albul strălucitor al zăpezii îmi orbește cu splendoarea-i ochii. Nu-i nici o adiere, nici un sunet. Calc cu grijă pe pământul adormit de teamă să nu-i tulbur odihna, să nu-i răvășesc visele. Știu însă cât poate să-ndure, să rabde. I se vor fi părând poate ca un fulg tălpile striate ale bocancilor mei, greutatea pașilor mei ezitanți. Liniștea pământului, respirând fără zgomot prin copacii încremeniți, un abur abia perceptibil, ca un miraj. Ce-o fi visând pământul? Poate doar își adâncește istoria, își pietrifică legendele, își vindecă rănile, uită nepăsarea lumii. Cum uit și eu de frigul ce-mi roade obrajii, copleșită de frumusețea naturii dorminde.

Somnu-i profund mă duce cu gândul mult înapoi, la fetele mele (abia născute) adormind în brațele mele la sân, cu urechea pe inimă, oftând uneori a plăcere cu chipurile senine, fără umbră. Perfecta liniște a micilor trupuri învelite în pătura iubirii fără de margini. Nicicând nu va mai fi corpul nostru atât de lipsit de tensiuni, de încordare, nicicând nu ne vom mai putea lăsa cu atâta încredere în grija cuiva. Simbiotic, e probabil unicul meu moment de liniște ca mamă. O stare de neegalat, o inefabilă experiență în care parcă tot rostul vieții poate fi cuprins pentru o clipă într-o simplă îmbrățișare. Două trupuri în armonie, vălurind în tandem pe aceeași respirare. Nu mai contează brațele amorțite a nemișcare, ori nopțile albe de veghe.

Și când, dacă nu noaptea, e întâlnirea cu nepătrunsa, abisala liniște a cerului? Era de nedormit în prima noapte a vizitei la țară, paradoxal, de țiuitul asurzitor de atâta liniște al urechilor obișnuite cu zgomotul de fond neîntrerupt al orașului. Dar ce încântare neagra noapte mută, după ce am învățat să ascult întunericul fără grai! În nopțile senine, s-a umplut până dincolo de orizont cu stele. [Și romantica, eminesciana pentru noi, contemplativa lună argintie]. Unii spun că există o muzică a sferelor, eu mă desfăt în tăcerea lor, cu cât mai aproape de ele cu atât mai limpede.

Liniștea de piatră a vârfului de munte, cu norii la picioare și soarele la apus în dreptul ochilor. Câtă trufie și cât abandon într-o privire, doar aparent de la egal la egal. Pentru câteva minute devin lumină portocalie, cu raze în loc de vene sau terminații nervoase, cu dogoare în loc de inimă, imersată într-un tablou dincolo de puterile creatoare ale oricărei ființe.

Coborârea își are propria tăcere, ca și cum tot efortul mental a rămas pentru o vreme în spațiul de culori. Mă mir și eu că nici măcar nu simt nevoia de cuvinte, că nu se bulucește pe buze nici o exclamație, nici un adjectiv. Binecuvântată liniște a minții, atât de greu de atins. Plină de vorbe de obicei, sincopele gândurilor devin un reconfortant privilegiu. Îmi place de fapt când la capătul unui lucru împlinit nu mai rămâne nimic de spus, când ajunsă la sfârșitul unui drum e doar împăcare, un simplu punct, o prelungă pauză de respirare. Aș rămâne așa atârnată între propoziții într-un vid al gândirii până s-ar cerne pe îndelete, de unele singure, ideile, până s-ar așeza în buna lor cuviință într-un fir lin, coerent. M-aș odihni pur și simplu pentru o instanță, cu mintea golită de zbateri, închisă în mine însămi în serenitatea dintre cuvinte.

Doar că mai e ceva dincolo de tăcere, un ultim loc al căutărilor mele, o stare intimă la limita împărtășibilului, un dar, în cele din urmă. E inexplicabila pace din sufletul meu în noaptea târzie de Ajun, când zăbovesc lângă bradul împodobit însingurată, ostenită, parcă așteptând. Nu cu nerăbdare, nu ceva anume, nu un miracol. Să fie totuși unul, totala liniște interioară? ”O fantă în eternitate”, mă întreb, ”o fărâmă din ea”? De nedescris, e parcă mereu altfel deși știu că e același lucru. Durează probabil cât un zâmbet, dar timpul e oricum oprit și irelevant. E atâta speranță în această frântură de arealitate, de calm răbdător în care trebuie să fiu doar prezentă, așa cum sunt, ca frumusețile să iasă la iveală netulburate de îndoieli, de spaime, de griji.

Liniștea e poate, nebănuit, măsura tuturor lucrurilor.


Toronro / decembrie 2010
Lăcrămioara Varga Oprea





Lăcrămioara Varga Oprea    12/13/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian