Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Despre ieșirea din firesc, nelegiuiri și prăpădul vremurilor

„Răbdare, răbdare, dar să știm și noi, că de la o vreme ne cam duci cu zăhărelul și poveste, ioc!, a sărit moș Gheorghe , bunicul Sarrei, navetist, întors de pe lumea ailaltă, scos din sărite de vremurile de acum, vremuri gata, gata, să cadă în ălea de dinainte, ca apoi totul, un fel de repetiție. Ba mai rău, vremuri cu surle și trâmbițe, încât, supărați, nevoie mare, ar scoate degetele din gropi, toți morții, doar scaieți și mărăcini, încât Mony, puștoaica mea și strănepoata moșului, ar zice că pământul e și iad, și casă de nebuni. Și o fi! Cine ar putea zice ba, câtă vreme vânzoleală și iarăși vânzoleală? Unul zice hăis, altul trage cea, una strigă, „hai”, altul, ba, și se pune de-a-ndoaselea, iar toate la un loc, politica vremurilor, iar din ea... De, tot așa!

- Mumă, cu ăștia, de-acum, nu ne mai pricopsim noi! – a oftat și baba Ioana, muierea lui moș Gheorghe, de pe prispa casei, din cimitirul de pe buza dealului. – Ridică din umeri, își pune botnița în vârful botului și cică totul, când s-o putea, ca pe vremea împușcatului. Iar ăla o ținea cu una a lui „când o face plopul pere și răchita micșunele!” - Auzi dumneata, să facă răchita pere!? De parcă făcutul ăsta ar fi așa, după cum i se năzare fiecăruia. Mumă, mumă! Până și omului ăsta, al meu, când se îmbată ca porcul, la Rătana în birt, tot îi mai rămâne gramul ăla de minte, cât să vadă calea cea dreaptă, de întors spre casă! Că trebuia să fie o cale, altfel încotro?
Încă de pe timpurile de dinaintea noastră, după cum mergea pe fața pământului, omul se uita spre cer. De-acolo știai că peste vreo două, trei zile vine ploaia, că peste vreo săptămână, două, musai seceratul grâului, la vreo alte două luni mai târziu, se îngrijea de fânul animalelor și lemnele pentru iernat. Altădată, când călca strâmb, tot de pe cer i se arăta cum se vor strâmba vremurile și are să se întâmple vreun război. Puteai da mersul tău strâmb înapoi? Nu, mureai sfârtecat, te mâncau păduchii, răbdai de toate, răbdau și ai tăi... Purecii erau doar așa, cât să uiți de foame măcar noaptea, când tot prindeai la ei și îi pocneai între unghii. Asta era! De când lumea, omul le face, omul le trage! Nu gândiți că acum ar fi altfel! Bine e să ai un rost al tău, nu să stai cu mâna întinsă înstrăinaților.

Dragii mei, vă aduceți aminte, data trecută, în timp ce vă scriam vouă, puștoaica mi-a dat telefon. Am schimbat câteva vorbe, ca tot omul, însă i-am promis că îi voi spune o poveste. Prin urmare, de data asta îi scriu întâi ei. Voi, dacă vreți, ciuliți urechile! Așa face tot omul curios, gata să facă din țânțar armăsar și să dea sfoară în țară. Nu cumva să pierdeți ceva, că...!
Draga mea,
Ca în toate poveștile, înainte de câte și mai câte, trebuie să îți spun că săptămâni la rând a tot rulat, pe unul din posturile de televiziune cu acoperire națională, un concurs, un fel de aiureală în timpul căruia, peste imagini în mișcare, scria „numai cei puternici supraviețuiesc”. La prima vedere ai zice: „da, și?! Și mă întreb și eu, iar pentru a desluși textul, sensul, dar mai ales ce ar putea fi dincolo de el, de text, pentru a ne pune în rând cu lumea și contextul, aș vrea să mă însoțești cu mintea în timp, aproximativ două sute de ani, în urmă. Mai exact, să mergem împreună până la data de 15 octombrie, 1844, și să ne plimbăm, o idee, prin Rocken, un sat, din Saxonia, locul în care s-a născut, atunci, Friedrich Wilhelm Nietzsche. (...) Nu, nu-mi spune că nu te interesează! Stai, știu, ți-am promis o poveste de dragoste... și am să îți spun, însă, până una alta, ascultă!
În anul cu pricina, după cum am spus, s-a născut Nietzsche, după unii interpreți, un mare filosof al secolului XIX, după alții, un filosof-literat, după mulți, un geniu, iar după mine..., cum să-ți spun?... Deocamdată mă abțin.
Ca să nu cumva să greșim, amintesc mai întâi faptul că Nietzsche, adolescent fiind, beneficiază de o instrucție complexă, în condiții de o duritate aparte, în cadrul unui institut ce avea ca ideal educarea tinerilor și modelarea lor, ca și caractere, prin muncă și disciplină. Până aici, dacă suntem înțelegători cu biciul și menirea sa, desigur, nimic rău! Nietzsche studiază, pe lângă multe alte discipline, pianul, chiar compune diverse lucrări, ce au stat în atenția cercetătorilor. Scrie versuri, iar prin aptitudinile sale se dovedește a fi o excepție. Din aceste motive, obține nu doar admirația dascălilor, dar și demnitatea de prefect al clasei, adică de șef peste colegii săi. Profesorii îl admiră, îl laudă, și având în vedere faptul că tatăl său era un bun pastor protestant, consideră că și el, adolescentul, va deveni un mare teolog. Viața însă îi joacă farse. Friedrich Nietzsche, elevul de excepție, gustă nu doar din înțelepciunea cărților, ci și din tot ce înseamnă mondenitate, participă la diverse întâlniri, frecventează diverse restaurante. În asemenea împrejurări, la doar 16 ani, îl întâlnește printre mulți alții și pe Ortlepp, poet, bun orator, după unele mențiuni istorice, un fel de inteligență a vremurilor respective, însă o inteligență ratată din cauza alcoolului, pe care îl consuma zilnic, în cantități mari. Totuși, carismatic din fire, Ortlepp reușea, între două beții, să strângă în jurul său tinerii cărora le predica ateismul lui David Ștarauss, un presupus teolog din Naumburg, Saxonia. Sub influența așa ziselor concepte ale lui David Ștarauss, rostite sforăitor de către Ortlepp, probabil și sub influența alcoolului, dar și dintr-un fel de plictiseală istorică, (românul spune altfel: „când ți se urăște cu binele”), tânărul Nietzsche iese voit din firescul contingenței și îi scrie sorei sale, Elisabeth, o scrisoare-eseu în care decretează: „Dacă vrei pacea sufletească, atunci crede. Dacă vrei adevărul, atunci cercetează! (...) Eu mi-am pierdut credința!”

Cu alte cuvinte, Nietzsche pune pe prim plan cercetarea istorică în detrimentul credinței și bisericii, în ideea desființării lui Dumnezeu. În lucrările „Așa grăita Zaratrhustra”, apoi în „Antichristul”, Nietzsche, supărat, parcă, și pe el, și pe Dumnezeu, și pe lume, revoltat întreabă: „Dumnezeu!, cine este Dumnezeu?” apoi, tot el răspunde: „Dumnezeu este omul de rasă ariană, descendentul triburilor nordice. Dumnezeu este răul suprem al creștinismului, mai dăunător decât viciu, pentru că îl ridică pe cel slab și îl încătușează pe superman-ul puternic, liber de virtuți și acid moral. Iubirea de aproapele tău și mila pervertesc ordinea naturală. Doar cel puternic are dreptul la viață. Vreau pe Dionissos în locul Răstignitului.” În cultura greacă, ca de altfel în mai toate culturile lumii, Dionissos are multe interpretări. Considerăm că, în cazul de față, Nietzsche îl folosește pe Dionissos cu sensul de zeu al vinului, al extazului și fertilității, numit de romani Bacchus.
Altfel spus, Nietzsche acreditează ideea de rasă ariană și ideea de om-dumnezeu, de supraom. Ambele idei se împletesc în expresia cunoscută nouă sub forma de: „Dumnezeu a murit”. Prin urmare, „doar cel puternic are drept la viață”, doar supraomul!

Draga mea, fraților, acest slogan, „Dumnezeu a murit” a pervertit chiar și cele mai agere și precaute creiere. Învățați precum Carl Jung, vrăjiți de ideea de supraom, de Om-Dumnezeu, precum și de ideea de rasă ariană, țin cursuri din „Așa grăit-a Zaratrhustra”. Orbiți de aceleași idei, cei peste 80 de milioane de germani acceptă și se aruncă orbește atât în Primul Război Mondial, dar mai ales în cel de-al doilea. Hitler este atât de fascinat de ideile lui Nietzsche încât, în 1939, merge personal la înmormântarea Elisabethei, o mare adeptă a nazismului, promovat, în Germania, de către Fuhrer partidul în fruntea căruia se așezase. Sub impulsul ieșirii din firesc și sub așa zisa grijă fața de om, față de binele său, plaga se extinde în întreaga Europă, chiar și în România. Mișcarea legionară orbește, la rândul său, o mare parte a elitelor românești. Dezastrul prin care este obligată să treacă țara, ca de altfel întreaga omenire, este mai mult decât evident.
Mony, pui mic, interpretarea ideilor lui Nietzsche, în fel și chip, ideologic, în special, nu a fost singura cale de învrăjbire a omului împotriva semenului său, din vremurile acelea. Pentru corectitudine, trebuie spus că, interpretat, în special, din perspectivă filosofică, Nietzsche chiar este un mare gânditor al secolului XIX.
Revenind, amintesc faptul că, aproape în aceeași perioadă, doctrina marxistă se agățase și ea în fel și chip de minți mai mult sau mai puțin luminate din Europa, dar și de cele aflate pe teritoriul țarist, în Rusia. Printre cele mai înverșunate, cea a lui Lenin – primul prim ministru al URSS (nume adevărat, după tată, Vladimir Ilici Ulianov), a lui Nikolai Buharin, Stalin, Leon Troțki și a multor altora. Nu ne-am propus să trecem în revistă tot ce s-a întâmplat în lume, în această perioadă, nici măcar în Europa sau Rusia. Nici nu ar fi posibil, în plus, resentimentele contemporanilor ar curge gârlă. Totuși, trebuie amintit faptul că, în plin război mondial, în primăvara lui 1917 (când armatele țariste pierdeau, pe front, toate bătăliile, iar în interiorul țării, foametea cumplită stârnea revolte după revolte), Lenin se întoarce din Elveția în Rusia. Aici, după abdicarea țarului, profitând de un vacarm greu de imaginat, Lenin, împreună cu bolșevicii săi, pun mâna pe putere. Din vârful acesteia, ca prim ministru, declanșează urgia prin aplicare a doctrinei dictatoriale a lui Buharin, tovarășul său din exil. Conform acesteia, „statul este o instituție menită să exercite violență în interesul poporului”. Lupta de clasă, ca idee, capătă contur, iar dictatura clasei muncitoare, ca și concept, își spune cuvântul. Fiind pe val, (cum spun și unii politruci din ziua de astăzi, mai orbeți decât orbeții de rând ai lumii), având de partea sa, pe de o parte, majoritatea bolșevicilor din Rusia, pe de alta, populația înfometată ce aștepta hrană și schimbare, la care s-a adăugat sprijinul celor din Occident (a dracului coincidență, la fel s-a întâmplat și pe la noi. Chiar și acum, mai de curând, în `89), Lenin decretează: cenzura presei (vezi ce s-a întâmplat în zilele trecute în Franța!), reformarea armatei (tot asta s-a făcut și la noi imediat după `89, desființarea justiției și înlocuirea ei cu tribunale populare (unul asemenea, cu cel ce a condamnat la moarte soții Ceaușescu). Apoi a decretat anularea tuturor forțelor nebolșevice, dar și potrivnice din interiorul partidului (nu trebuie să vă explic acest demers că se vede cu ochiul liber și acum, la noi, dar și oricând în istorie).

Pe parcursul anului 1918, Lenin, cu sprijinul armatei nou înființate, lichidează chiaburimea, confiscă tot ce aveau țăranii, de la cereale, la unelte agricole, (la fel ca în timpul colectivizării dintre anii 1953-1962, de la noi, din România, cei de vârsta mea nu doar că au văzut, ci au trăit pe propria lor piele toate relele (bătăi, deportări în Bărăgan, aruncarea țăranilor opozanți în închisori etc.), inclusiv foametea ce a urmat.
Mai târziu, sub ideea de ordine și siguranță ce trebuie asigurată cetățeanului, (grijea partidului față de om, fir-ar mama ei de grijă!) înființează Ceka, o instituție (asemănătoare securității politice) cu puteri nelimitate. Sprijinit atât de Ceka, cât și de armata sa, în paralel cu reprimarea fără milă a oricărei revolte, Lenin naționalizează industria și toate băncile din Rusia. Capitalismul, ca și doctrină, dar și în fapt, era aproape distrus. Mai rămăseseră doar doi stâlpi: biserica și familia. Cum Lenin devenise deja un supraom, un Om-Dumnezeu, pentru a face morala de până atunci inexistentă, decretează desființarea familiei, liberalizează sexul și legitimează căsătoriile gay. Drept rezultat, în 1923 și în câțiva ani de după, mai mult de jumătate din toți copiii erau bastarzi. Pentru a nu pierde timp, în paralel cu desființarea familiei, Lenin și acoliții ce îl susțineau orbește (asupra sa a avut loc doar un singur atentat, din partea unei femei, și ală fără succes), desființează toate mănăstirile din Rusia, demolează mii de biserici, iar pe altele le transformă în grajduri, pentru animale sau bordeluri și cârciumi. Împușcă fără milă preoți, călugări, maici și pastori, pe alții îi expulzează în Siberia, apoi înlocuiește săptămâna biblică de șapte zile, mai întâi cu una de cinci, apoi cu una de șase. Un astfel de calendar a funcționat, din câte se pare, 11 ani.
Ce să vă mai zic? Draga mea, oameni buni, v-am mai spus și data trecută, însă orb să fii și tot observi că vorba Ecleziatului: ce a fost este și o să mai fie!.
Mony, înainte de a încheia, pentru tine și copiii celor de vârsta ta, vreau să tragem o concluzie. Pentru tine, câtă vreme ăstora mai în vârstă li s-a chircit creierul, s-au cocoșat, (mulți dintre ei nu au stat drept niciodată), le-a picat părul, le-a picat și sula... Mă rog, pe de o parte, chestiuni firești, dacă nu s-ar complace cu un căcat de pensie, stând cu mâna întinsă la tot felul de guverne fleoșcăite. O mai da ăștia?!, nu o mai da?, da` de unde să dea?! Aiureli de prostit pulimea coclită peste măsură.

În primul rând îți aduc aminte de spectacole de trei parale ce rulează pe micile ecrane, spectacole în timpul cărora, la vedere, stă scris cu litere de o șchioapă: numai cei puternici supraviețuiesc”. Asemănarea cu expresia „Doar cel puternic are dreptul la viață” este absolut izbitoare. Ce păcat! Măi băieți, adăugați, mă, și „Vreau pe Dionissos, în locul Răstignitului”, nu de alta, dar măcar să fie treaba treabă, tacâmul complet și să se bucure tot prostul! Tu ce zici, bine-i?
În al doilea rând, am văzut cum Occidentul a scos, pe de o parte, din scrierile lui Nietzsche, noțiunea de rasă ariană, și pe cea de supraom, cunoscută mai ales sub forma de omul-Dumnezeu. Pe de altă parte, promotorii marxismului în Occident, după ce suferă o înfrângere rușinoasă în timpul primului Război Mondial, se regrupează în Școala de la Frankfurt, în neomarxiști, proclamă neomarxismul cultural, pliind omul-Dumnezeu pe conceptul de „drumul cel lung” formulat de Antonio Gramsci. Ce a ieșit, știți și voi, ăștia de acum, din cărți, ceilalți pe propria lor piele, din timpul celui de-al doilea Război mondial și după aceea.

Cât să fie în rând cu lumea, în răsărit, în Rusia, Lenin și acoliții săi, Nikolai Buharin, Leon Troțki, urmat de Stalin, pun în practică doctrina marxistă, cu toate cele trecute în revistă mai sus, după care și ei, bolșevicii, proclamă, după modelul lui Nietzsche, omul nou. Al dracului de om, că mi-a scos o viață doar peri albi în cap!
Puiul meu, dacă ar fi doar atât, cum noi doi și mulți asemenea nouă, nu am trecut prin sabie, nu am atârnat în ștreanguri și nici nu am fost legați de mâini și picioare, și aruncați, de vii, în focul furnalelor, cum s-a întâmplat în Rusia, cum nu am trecut prin cele două Războaie Mondiale și nu ne-am sufocat gazați în lagărele de exterminare, evident, cu lașitatea de rigoare, am putea zice, închizând ochii: ceea a fost a fost, bine ar fi să nu mai fie! Dar oare e drept? Drept în fața conștiinței noastre și a celor ce au pierit? Nu cred, nu știu...
Apoi, dacă stăm așa ca niște momâi, slugi răbdătoare, cu mâna întinsă, către flecarii vremurilor, mergând cu capul între urechi, de unde știi că într-o oarecare zi nu vom dispărea precum Cetatea Babilonului sau Cetatea Tirului, despre care v-am spus data trecută? De unde, câtă vreme cam toți am întors fața dinspre Dumnezeu spre diavolul, supraom sau omul nou, câtă vreme legile nu se respectă, într-un cuvânt, câtă vreme „omul a devenit lup împotriva omului”?

Pe voi, ăștia care, sigur, ați tras cu urechea, și pe voi, politicienii vremurilor, vă întreb: credeți că vom mai putea, oare, să zicem vreodată, Doamne, vreau să te iubesc cu toată puterea mea și cu tot sufletul, și pe Tine și pe aproapele meu? Sau nu mai avem deja voie? Te pomenești că peste noapte ni s-a luat dreptul? Hai, spuneți, că voi le știți pe toate!
PS: Voi, ceilalți, curioșii, ce așteptați o altfel de scrisoare, în care să-i spun puștoaicei mele te miri ce dulcegării, cu pupături și alte chestiuni, nu fiți dezamăgiți. Puțintică răbdare și de unde știți că, într-o zi, nu am să vă îndeplinesc visele?!





Nicolae Bălasa    12/2/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian