Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Prezențe românesti în Sudul Franței

În perioada aceasta de pandemie, de izolare, când nu se mai poate călători, subiectele de descoperiri surprize-românești în străînătate, pentru tema care mă pasionează, devin mai greu de găsit în timpul prezent. Așa că mă îndrept spre unul din trecut și anume o călătorie pe care am făcut-o în vara anului 2010 în Occitania și Provence, două regiuni din sudul Franței pline de ruine romane: colisee, la Nîmes și Arles, teatre la Arles și la Orange, ruinele centrului unui oraș roman cu vestigiile unor frumoase vile patriciene la Avignon/Vaison-la-Romaine, arcuri de triumf, apeducte, poduri, etc. Mă aflam în vizită la o prietenă franțuzoaică în Occitania, la Nîmes. Fusesem în diverși ani mai prin toate părțile din Sudul Franței, dar nu ajunsesem niciodată în orașul Orange, renumit pentru teatrul său roman despre care știam că este foarte bine păstrat. Era luna august, când în fiecare an are loc festivalul de operă Chorégies d'Orange ale cărui spectacole se țin în acest teatru antic. Spre bucuria mea, când m-am uitat la program, am văzut că se juca opera Mireille, de Gounod, după poemul epic al cunoscutului scriitor provensal Frédéric Mistral (laureat al Premiului Nobel în 1904). Nu sunt o fanatică a operei, însă două lucruri m-au făcut să cumpăr imediat bilete. În primul rând, când călătoresc, îmi place să descopăr caracterul tradițional al ținutului unde mă găsesc, și Mistral reprezintă Provence, iar opera aceasta integrează tradițiile locale. Apoi, cu pregătirea mea de arhitect, la un spectacol de operă mă interesează nu numai muzica ci și decorurile. Tocmai citisem un articol în ziar despre opera Mireille din acest sezon la Orange și cât de inventivă și modernă este scenografia folosind proiecții. Deci, ocazie de nescăpat! Așa puteam să admir din interior și teatrul roman.

Am luat o cameră la un mic hotel în simpaticul centru al orășelului Orange, tipic franțuzesc-provensal, la 5 minute de mers pe jos spre teatru, ca să nu trebuiască să conducem în noapte cei 50 km înapoi spre Nîmes. Biletele la operă le-am luat la “cucurigu” căci erau foarte scumpe. “Urcatul muntelui abrupt” pe scările de piatră ondulate, tocite de vreme, inegale, până la locurile noastre, ni s-a părut infinit, dar a meritat din plin efortul nostru. De acolo, din tribunele de “aproape de cer“, se vedea minunat întregul ansamblu al amfiteatrului în semicerc în care încăpeau 9,000 de spectatori, larga scenă cu cele două coloane antice stânga-dreapta și statuia împăratului Augustus la mijloc. Mi s-a spus că statuia aceasta are capul detașabil ca să nu trebuiască a fi refăcută când se trece la un alt împarat… Ingenioasă ideie de economisire de efort și cost! Dovadă a politicii rapid schimbătoare din antichitate ca și în timpurile de azi…

Spectacolul a început în mod impresionant cu proiectarea unor versuri scrise de mână din manuscrisul poemului lui Mistral: pe uriașul ecran gri, înclinat, care scotea frumos în evidență cele două coloane romane. Orchestra foarte numeroasă, în spațiul adâncit din fața scenei, acompania divin opera. Când, dintr-o dată, în timpul Actului IV, a început să plouă molcolm. Spectacolul s-a continuat o vreme, după care, dirijorul a oprit muzica, s-a întors cu fața spre public și ne-a spus: “Din păcate trebuie să ne oprim, căci ploaia ne strică instrumentele muzicale. S-ar putea să nu mai putem continua, dar nu plecați încă; să vedem ce se întâmplă.” Zecile de muzicieni din orchestră s-au ridicat și s-au îndreptat spre culise. Publicul a rămas în așteptare. Nu mult după aceea, ploaia s-a oprit. A fost scurtă și doar cu câteva picături… și muzicienii au reapărut, s-au așezat pe scaunele lor, a venit dirijorul și au reînceput să cânte exact de la nota la care se opriseră. Situație nemaiîntâlnită, de neuitat!

Opera Mireille este un Romeo și Julieta provensal, o poveste de iubire al cărui sfârșit tragic are loc în fermecătorul orășel de la malul Mediteranei Saintes-Maries-de-la-Mer. Ea se înscrie în tradiția burgheză a secolului XIX cu scene folclorice: corul culegătoarelor, momente de jubilare sătească și dansuri țărănești, hora provensal㠓farandole” (asemănătoare cu a noastră!), melodii populare. Spectacolul de operă a fost susținut de diverse orchestre, coruri, și grupuri de balet (din Bordeaux, Avignon și din ținutul Pays de Vaucluse). Spectacolul (în regia muzicală a lui Alain Altinoglu) a fost o încântare. Muzică frumoasă, interpretarea excepțională, coregrafia (Éric Bélaud) de înaltă ținută, decorurile-proiecții de mare impact vizual.

Cred însă că cititorul începe să se întrebe ce are opera Mireille de-a face cu o descoperire românească. Ei bine are și a fost o descoperire-surpriză deosebită. Se face că Mistral a fost bun prieten cu poetul național român Vasile Alecsandri. Au purtat o lungă corespondență. Pe cei doi îi lega strădania lor de a crea o literatură născută din rădacinile populare ale ținutului lor.

Totul a pornit din mai 1878 când Alecsandri a primit la Montpellier, în Occitania, Premiul Gintei Latine, pentru poezia sa „Cântecul gintei latine”, fiind pentru prima dată când un scriitor român era onorat cu un premiu internațional. Iată versurile de la începutul și sfârșitul poeziei bardului de la Mircești.

Cântecul gintei latine

de Vasile Alecsandri
Latina gintă e regină
Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n jurul ei.
…
În ziua cea de judecată,
Când față-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce a făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
„O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!

În Provence exista încă din secolul XIV o tradiție a concursurilor de poezie, care din secolul XV se ține sub numele de Jeux Floraux în diverse orașe din regiune. La Toulouse este onorată de secole Clémence Isaure, o figură quasi-legendară de care se spune că a fost fondatoarea Academiei Jocurilor Florale și a lăsat sume mari pentru a oferi câștigătorilor premii în formă de flori din aur și argint.

Poetul Frédéric Mistral, în dorința lui de a ține vie limba occitană, limba trubadurilor, a organizat împreună cu școala de poeți provensali numiți “ félibri” (al cărui fondator era), în 1878, în amintirea Jocurilor Florale din Evul Mediu, un concurs de poezie având ca tem㠄cântecul latinității", care să scoată la lumină înrudirea latină. Au fost 56 de concurenți, mulți din spațiul italian, francez, spaniol, portughez dar și trei români: Vasile Alecsandri, Romulus Scriban și un poet anonim din Târgu Mureș. Festivitățile concursului au avut loc la Montpellier pe esplanada Peyrou, impresionant așezată deasupra orașului. Șaizeci de mii de oameni, din Europa și America de Sud, francezi, provensali, italieni, catalani și spanioli, vlahi, rumeri, ciribiri, aromâni, se întâlniseră, pentru a asculta poezii scrise și rostite în toate limbile celor prezenți, și care, surprinzător, puteau fi înțelese fără dicționar. Un număr extraordinar de mare pentru timpurile acelea când călătoritul nu era la fel de accesibil ca în zilele noastre. O întâlnire de asemenea anvergură a fost posibilă pentru că pe acești oameni îi unea, dincolo de granițele țărilor în care trăiau, un sentiment colectiv de identitate, ei crezând și simțind că fac parte din același mare neam latin.

La ceremonia de premiere, pe 25 mai 1878, participanții și-au prezentat creațiile, iar președintele juriului, Frédéric Mistral, a recitat, în fața miilor de oameni, a savantelor personalități prezente, versurile lui Alecsandri traduse în provensală, poetul român neputând participa la eveniment.

Poezia lui Alecsandri a devenit imnul latinității, imnul marelui popor fărâmițat și împrăștiat în Europa. Granițele se pot schimba, însă cuvântul, vibrația inconfundabilă a limbii nu se poate șterge. Prin melodia creată de compozitorul italian Filippo Marchetti, care s-a cântat la deschiderea Festivităților la Montpellier, poemul poetului român a devenit cunoscut și venerat în toate țările de limbi romanice din lume. Mai târziu și Ciprian Porumbescu va compune muzică pe versurile acestui poem, cântată adesea de corul Madrigal. Iar poezia bardului de la Mircești a fost impusă în perioada interbelică spre a fi învățată de elevi în toate școlile din țară. Trist însă, după reforma învățământului din 1948, „Cântecul gintei latine” a fost scos din manualele școlare din România, în încercarea guvernului pro-sovietic de a se acredita teza, total greșită, conform căreia limba română este de origine slavă.

Alecsandri este prezent și onorat în Sudul Franței prin dovezi păstrate până în zilele noastre. Câteva versuri în provensală din poezia bardului român, se pot vedea inscripționate pe o placă de marmură aflată pe o impozantă clădire de patrimoniu din Montpellier. Cu ocazia unei manifestări științifice din 9-16 mai 1978, de la Avignon, prilejuită de împlinirea a o sută de ani de la sărbătorirea acordării premiului internațional pentru poezie lui Vasile Alecsandri, s-a dezvelit o placă comemorativă pe zidul celei mai frumoase clădiri din oraș, Palais de Roure, în care se află muzeul poeților “félibri”. (Paul Leu, într-un articol din 30 august 2019 în revista Crai Nou)

Prietenia româno-occitană culminează cu ocazia Jocurilor Florale din 1882 care s-au ținut în prezența lui Alecsandri, pe atunci devenit Președintele Senatului român. Se stabilesc relații diplomatice între Franța și România și legături culturale speciale recompensate de însuși Regele României Carol I, cu titluri și decorații. Iar Regina Elisabeta, cu poeziile sale semnate Carmen Sylva, a devenit muza și protectoarea poeților “félibri”, fiind privită ca urmașa legendarei Clémence Isaure. Regina României, căreia multi poeți i-au dedicat poeme în limba occitană, a fost declarat㠓Maître des Jeux Floraux” (Patroana Jocurilor Florale) în 1883 .

La 31 ianuare 2020, pe Facebook-ul Ambasadei Române din Franța s-a scris despre succesul lui Vasile Alecsandri la Montpellier, dându-i-se importanța cuvenită pentru rolul pe care l-a avut premierea lui în avansarea relațiilor româno-franceze. Cu timpul, punți noi și solide s-au creat între România și Franța, relațiile diplomatice continuâdu-se, cu câteva întreruperi, timp de 140 ani, până în zilele noastre. Tot pe această pagină de Facebook se spune că Mircea Eliade, a scris în presa portugheză, în anul în care a funcționat ca secretar cultural și de presă la Legația României de la Lisabona (1940-1941), mai multe articole pe tema „solidarității latine". Într-unul din aceste articole, publicat în ziarul Acção, nr. 42 din 5 februarie 1942, intitulat Latina gintă e regină, parafrază evidentă a titlului poeziei lui Alecsandri, Eliade invocă cu deosebită reverență pe celebrul său predecesor întru litere și diplomație și victoria acestuia la concursul de la Montpellier din 1878.

O bună prietenă din București, care nici ea nu știa această istorie a premiului lui Vasile Alecsandri, m-a întrebat zilele trecute într-o conversație pe WhatsApp: “Știu că te-ai documentat, dar de unde ai aflat despre acest premiu?”. Bună întrebare. Primul care mi-a vorbit de premiul lui Alecsandri a fost vărul meu de-al doilea din Occitania, Șerban Georgescu (Georges). Inginer, el s-a stabilit împreună cu familia în urmă cu zeci de ani în satul Aigues Vives de lângă Montpellier. Aici a și lucrat având funcții de răspundere într-o mare întreprindere multinațională. Pasionat de artă, literatură și istorie, Șerban Georgescu s-a implicat activ în viața locală, fiind ales viceprimar pe perioada unei legislaturi. Iată-ne deci cu o altă prezență românească bine integrată în societatea din Sudul Franței și în secolul XXI.

© Autoarea reține drepturile de copyright pentru acest material.






de Ileana Costea    11/22/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian