Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Sonetoterapie ( II )

IDEEA MEA DE ZBOR

Ideea mea de zbor și de ființă
Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Și dorul de a fi, după voință.

Să nu mă tem de somn și nemișcare,
De nesfârșit, de este cu putință,
Ca să-mi păstrez o clipă de silință
Pentru oprirea clipelor fugare.

Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.

Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,
Nu voi putea să mă transform în zeu.


BOGAT MĂ VREAU

Bogat mă vreau pe-o scară a ființei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înțepenesc în scheme austere,
Și dau prinos și jertfă neputinței.

Nu mă disting prin rang și prin avere
Și nici prin gestul aprig al voinței.
Lovesc tăcut în poarta cuviinței
Ce nu-mi primește bruma de plăcere.

La colț de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul așteptat.
Pășesc timid, cu patima învinsă,

Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,
Din cioburi să compun un trup curat.


NU-I PREA TÂRZIU

Încă mă las furat de-adânci clișee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Mustind a hoit, a jeg și a pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.

Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaș cuprins de rang și logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.

Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Și amăgiri de umbre trecătoare.

Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care
A fost uitat din clipa cea dintâi.


DACĂ-NȚELEGI PĂMÂNTUL

Dacă-nțelegi pământul, peste toate,
Ca pe-un grăunte de nisip din slavă,
S-ar mai putea, pe-a vremurilor lavă,
Să poți curma meschina vanitate.

Mă lauzi pentru rima mea jilavă
Ce-și caută temeiul dând din coate
Și-n mine cresc speranțe că se poate
Să mă ridic mai mult cu o octavă.

Dar ce sunt eu? Măruntă creatură
În smârcuri de-ntuneric devorat,
Un verb steril, trăind prin sinecură,

Molar scălâmb, știrbit și cariat.
Abia acum, umil și fără ură,
Pot să mai sper că voi trăi curat.


ZIDIRE PRIMENITĂ

Mă plec umil în fața celui tare,
Dar și a celui ce suflarea-și sfarmă;
Rămân tăcut, ca ochiul să adoarmă,
Să-mi pot purta ființa spre-nălțare;

Supus rămân când ura-ți este armă
Și-atunci când vii să-mi dărui alinare,
Când ceri răspuns la simpla întrebare
Sau fără pace mă-nconjori cu larmă.

Nu fac nimic când spaima se abate
Și dinții ei hulpavi mă zdrențuiesc,
Când dau în drum de porți desferecate.

Smerit mă port și-atunci când te iubesc.
Atâtea umilințe revărsate
Îmi primenesc zidirea și-o sfințesc.


RĂSTIMP NEBUN

Dacă întâi grăuntele nu moare,
Nici planta din pământ nu se ivește.
Să smulg decis o hidră ce scâncește
Și rădăcina patimei ce doare,

Să frâng povara care-n umbră crește,
Strânsoarea unei clipe trecătoare,
Iubirea de speranță și visare,
Desfrâul, răzbunarea ce lovește,

Să risipesc stârnirile dorinței
Și mângâierea pe-un tăiș s-o pun,
Să curm suflarea grea a neputinței,

Neliniștitul vuiet să-l supun,
Ca să apară flacăra Ființei,
Vigoarea mea, într-un răstimp nebun.


CERCUL DE FOC

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Și încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieșit din trup afară.

Ce strig, ce simt și ce anume-mi place
Se naște calm în fiecare seară
Și va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.

Prin aspră veghe-n mine dau de știre
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veșnica rotire,
Căci timpul e rotundul cerc de foc.


TRĂIESC DOAR LA PARTER

Mă răsucesc în patul cu dorințe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Fără de rost, un gest trândav descântă
Înșerpuiri de vorbe și sentințe.

Abia trezită, clipa ce cuvântă,
Își pierde silnic seva din semințe.
Un ceas cărunt, uitat de neputințe,
În răsuciri de abur se frământă.

Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Și mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.

Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă.
La catul cel de sus nu am ajuns.


IUBIREA MEA DE LINIȘTE DEPLINĂ

Iubirea mea de liniște deplină
Apare-n trup din legi mereu înalte.
E o iubire neoprită-n halte,
Îmbietor de tandră și senină.

Nu caută-ntrupări din strâmbe dalte
De picurat pe suflet în surdină,
Nu se revoltă fără nicio vină
Pe cei ce vor în scări de foc să salte,

Nu ostenește-n sine, nu abundă
În rod gustat mereu ca antidot.
Întinde-n gând cărări, ca să le-ascundă

De tot ce vreau să-mi amintesc și pot.
Iubirea mea de liniște profundă
Mai crede totul și îndură tot.


MĂ-NGHIT SECUNDE

Mă-nghit secunde, veșnic mă alungă
Scuipând cu silă rostul strâns în mine.
Cu șfichiul clipei aspre sau blajine
Cioplesc în piele dungă lângă dungă.

Planetele se-ntorc pe căi senine
Și primăveri revin în noaptea lungă;
Alt fir de iarbă țărna o să-mpungă.
Destinul meu va reveni-n destine.
Tot ce-am făcut e măsurat de Parce.
Am fost copil și-am devenit bărbat;
Bătrân voi fi când fusul vremii toarce.

Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat.
Totul revine, totul se întoarce.
Mi-e dat să pot din timp să mă abat?


A CĂZUT UN ÎNGER

Ieri a căzut un Înger pe alee.
Stea în balans, o dâră tremurată,
Veșmânt solar, privire ne-ntinată,
Purtând în mâini a cerurilor cheie.

Din sanctuarul profanat plecată
Arcada lui e-n praf, fără idee
Nespus de tristă, stinsă odisee
Curmată crud în frunza-ncătușată.

Îl învelește toamna cu duiumul
De arătări din glodul diafan.
Să fi murit? Pe hornuri iese fumul.

A adormit și fluierul lui Pan.
Sub mâl o rază își croiește drumul,
Dar n-a ajuns să iasă la liman.


NUMAI LA DOMNUL ÎMI GĂSESC SCĂPARE
(la Psalmul 11)

Numai la Domnul îmi găsesc scăpare.
Cum ați putea să-mi spuneți: fugi îndată
În arca ta de ape-mpresurată,
Când nu găsesc în juru-mi alinare?

Își încordează aprigă săgeată
Cei ce-și doresc ca brațul să doboare
Clipa de taină ce în cuget doare,
Simțirile acelor fără pată.

Când temelii se surpă în osândă,
Omul jertfește Domnului un ied,
Să nu-i ajungă râvna-n cer flămândă.

Mă plec și eu, cu lira-mi de aed,
Nădăjduind să-I am privirea blândă
Și-n mila Lui nepregetat să cred.


UMPLE, IUBITO, CU VIN VECHI POTIRUL

Umple, iubito, cu vin vechi potirul,
Căușul tainei, limpezit de muze!
Alintă apa dulce din havuze
Ce-a adormit cu trudă trandafirul!

Așterne masa cu-n surâs pe buze,
Așează pâinea și veghează mirul
Ademenind spre trup încins zefirul
Aromitor al zorilor lăuze.

Aprinde focul, nu-l lăsa să piară,
Aruncă lemne pe altar! Apoi
Miresme dulci ne vor zidi. Spre seară

Vom dezbrăca veșminte. Drepți și goi
Ne vom topi ca un palat de ceară
În flacăra dintru adânc de noi.


VREME DE CĂDERE

O tenebroasă vreme de cădere.
Robust și crud neliniștea mă-nhață,
Cu colții ei și fruntea ei semeață,
Secătuindu-mi trupul de putere.

Plecând din moarte către-o nouă viață,
Tot mai pustiu e drumul, fără vrere.
Poftiri și pizme, scuturi efemere,
Mă țintuiesc în somnul cel de gheață.

Încerc scăparea. Mi se face foame,
Dar nu sunt pești și vinul n-a mai fost.
Mă răsucesc și țip în strâmte rame,

Mărunt circar, cu rolul lui anost
De-a retrăi mereu aceleași drame
Și-aceeași viețuire fără rost.


AM PUS ZĂBRELE LA FERESTRE

Am pus cândva zăbrele la ferestre,
Păzind lumina ce-o primeam sfărmată
Pe corzi de harfă. Ziua-ndurerată
Reîntrupa întinderile-agreste.

Pânda sublimă n-a ajuns vreodată
Să-ndepărteze răvășiri funeste,
Chiar de-am păstrat în gându-mi o poveste
Cu aripa candorii de-altădată.

A mai rămas în mine doar povața
De-a îmblânzi un nestatornic gând,
Smulgând dintre portaluri dimineața

Pe gratiile-mi triste fumegând.
În sunet de cascadă să-mi duc viața
De dincolo de timpul cel flâmând.


MAI POT SPERA?

A sângerat o toamnă care pleacă
Din lumea asta veșnic în derută
Și-am coborât uimit aceeași rută
Pe care vremea-n hăuri se înneacă.

Mă văd bătrân, aproape de o sută,
Apoi bărbat tăiș scoțând din teacă
Și tânăr brad căznindu-se să treacă
Prin ploi și vânt urlând de pe redută.

Adolescent, am revăzut prin ceață
Iubiri tăcute, spaime ce mă rup.
Am coborât avid în dimineață

Și iată-mă copil cu dinți de lup.
Acum când viața mi-a trecut prin față,
Mai pot spera să dobândesc un trup?


UN VAGABOND

Un vagabond, pe-o stradă cenușie,
Cotrobăia-n gunoi cu stăruință.
De vă surprind, vă cer îngăduință,
Dar l-am adus în casă, neam să-mi fie.

Dorind să-l văd ca oricare ființă,
Eu fața i-am spălat cu frenezie,
L-am parfumat, mai chipeș să se știe,
Cât mai gătit s-arate cu putință.

Veșminte noi îi pregăteam, de gală.
Avea să stea pe-un scaun ca-ntr-un jeț,
Dar a-mpuțit trândav întreaga sală

Cu sila lui, cu rânjet și dispreț.
N-am izbutit să-l fac bărbat cu fală
El a făcut din casa mea coteț.


ÎNTRE NU ȘI DA

Ne dăruim vlăstarului iubirii.
Eu îl silesc să intre în canoane,
Tu îl ferești de spaime și de toane
Și îl îmbraci în haina primenirii.

Severitatea mea în largi amvoane,
Dospind precepte peste legea firii,
Blândețea ta, dând liber frâu pornirii
De-a contura din dor și joc icoane.

Gândesc la două talere de ceață,
Contururi vagi de suflet ce-or purta
Acea Balanță Cosmică pe viață

Între un NU și mai apoi un DA.
Un echilibru clipa ne-o răsfață:
Înțelepciunea mea, Iubirea ta.


NIMIC NU FAC

Înviorat, slobod a nopții trenă,
Mă spăl cu teama zorilor, devreme;
Să fiu păzit, mă ung cu vagi dileme
Și-arunc anoste vorbe în arenă.

Știute obiceiuri și sisteme
Devin actori pe o trufașă scenă
Și cad în valul devenit sirenă
Ce peste țărmuri toropite geme.

Nimic nu fac s-alung din jur arestul
Plăcerilor strivite de pervaz.
Aceluia ce sunt, surpându-i lestul,

I le-aș zvârli pe toate în obraz,
Ca să-mi sfințesc în gest și-n trup protestul
Dac-aș putea o clipă să fiu treaz.


PRIVIRE ȘERPUITĂ

Privire șerpuită, temătoare,
Recondensări firave de speranță,
Zvâcnire fadă, surdă, de romanță,
Același rost retras din întrebare,

Monosilabe fără importanță,
Coclită șansă de-a stârni hotare,
Dezgust în carne, crudă nemișcare,
Un zâmbet stins, stupidă relevanță,

Pornirile-n eter prea des blocate.
Așa apar. Nici nu cunosc alt țel
Și voi rămâne-n timpuri separate

Cu-același trup și cu același zel,
Oricât ar trece vremea peste toate,
Precum celeste corpuri sunt la fel.





Adrian Munteanu    11/10/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian