Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Scrisoare pastorală

Nu ne furați sfinții!
Acest apel era scris pe o pancartă a credincioșilor participanți la pelerinajul de la moaștele Sfintei Cuvioasa Parascheva de la Iași din 14 octombrie, anul acesta. M-a cutremurat, așa cum m-a cutremurat strigătul tinerilor de la Revoluție, din Timișoara: ,,Vom muri și vom fi liberi!” Asemenea apeluri vizează substraturi profunde ale conștiinței, ale mentalității noastre de creștini și de români. În momentele de referință ale vieții, răzbate la suprafață strigătul disperat al unei generații, al unor mase de oameni, moștenitoare ale unor tradiții și credințe străvechi.
Pelerinajul la moaștele Sfintei Cuvioasei Parascheva de la Iași ridică o serie de probleme, atât pentru autorități, cât și pentru credincioșii de rând. Vom încerca să le analizăm, cu slabele noastre puteri.
Autoritățile politice și administrative, care au gestionat situația de la Iași au avut în vedere evitarea unor aglomerații masive de oameni veniți din cele mai diverse zone ale țării, iar uneori și din străinătate, care ar fi putut duce la o adevărată explozie a pandemiei. Nimeni nu contestă acest lucru, iar cei ce au luat măsuri privind organizarea pelerinajului, cu siguranță că au fost oameni de bună credință. Au scăpat însă din vedere un lucru esențial: colaborarea cu autoritățile religioase, cu Mitropolia Moldovei, care ar fi avut un cuvânt greu de spus și ar fi putut să ajute la găsirea unor soluții mult mai eficiente, care să împace și legea și pelerinii. Din câte am înțeles din presă, nu a existat nici un fel de colaborare în acest sens. Mitropolia pur și simplu nu a fost băgată în seamă. Păcat! Poliția, jandarmii și preoții din municipiul și din județul Iași ar fi putut gestiona situația, ar fi putut organiza corespunzător pelerinajul, astfel încât să se păstreze distanța corespunzătoare între pelerini, să se poarte mască, să se facă dezinfectarea imediată a raclei după fiecare pelerin. Se putea prelungi programul la mai multe zile. Se instalau stații de amplificare și video în mai multe locuri din apropierea catedralei pentru transmiterea slujbei. Alte măsuri specifice puteau fi luate acolo, la fața locului, de oameni care aveau experiența anuală a acestor pelerinaje și știau unde și cum trebuie să intervină. Printr-o bună colaborare a autorităților politice, administrative și bisericești se puteau găsi soluții, care să mulțumească pe toată lumea.
O bună parte din vină revine și pelerinilor. Nu cred că au fost pelerini adevărați cei care forțau cordoanele organelor de ordine, cei care strigau nu tocmai ortodox. În asemenea cazuri sunt infiltrate adesea și grupuri de diversiune, care urmăresc scopuri politice, discreditarea unor partide, căderea unor miniștri și unor guverne etc. Este păcat ca o manifestare pur religioasă să fie transformată într-o manifestare politică! Scriu aceste rânduri cu durere pentru creștinii adevărați, care au mers la Iași cu toată sinceritatea unei credințe adevărate să se întâlnească cu Sfânta lor, cu Sfânta Moldovei. De sute de ani, din vremea lui Vasile Lupu, așa s-a pomenit, așa s-a obișnuit. Toate generațiile de creștini de atunci încoace au procedat așa. Au așteptat un an întreg, au înscris pe răbojul sufletului toate necazurile, toate nevoile și aspirațiile lor, ca să i le destăinuie Sfintei de ziua ei. Dacă nu ar fi simțit nici o binefacere, nici o împlinire, nu s-ar mai fi dus în anii următori, dar au fost și sunt oameni, care au mers la Sfântă zeci de ani la rând. Pelerinajul din 14 Octombrie a devenit pentru mulți o necesitate astringentă. Așa cum abia aștepți să te întâlnești cu cineva drag, fie că e părinte, fie copil, fie frate, soră, prieten etc. după mulți-mulți ani de despărțire, așa simt acești oameni povara dorului de ,,Sfântulița” lor. Lângă lacra ei cu moaște și-au plâns durerile, și-au destăinuit secretele, și-au înălțat rugăciunile. Pe ea au rugat-o să le dea sănătate lor și celor dragi aflați în suferință, să îndepărteze de la unii patima beției, a fumatului, a desfrâului și altele asemenea. Pe ea au rugat-o să le dea pace și liniște în casă, înțelegere între soți, părinți și copii. Pe ea au rugat-o să le ocrotească pe cei dragi plecați să-și câștige o pâine printre străini. Pe ea au rugat-o să mijlocească la Dumnezeu pentru sufletele celor plecați în veșnicie nespovediți, neîmpărtășiți și nepregătiți. Sfântulița le-a fost mamă, soră, prietenă. Acum, în vreme de grea încercare, când auzim zi de zi de cifre imense de infectați, de spitalizați, de morți, când vedem cum sunt duși cei morți de covid cu mașina poliției până la cimitir și nu mai au parte nici de o înmormântare creștinească, acum nevoia de ocrotirea Sfintei este mai puternică decât oricând. Au rugat-o când a fost secetă, când au fost epidemii de ciumă, de holeră, când au fost războaie, când au fost cutremure, cum să n-o roage și acum? Se duceau la Iași peste o sută de mii, dar nu erau toți cei care o cinsteau și o venerau pe Sfântuliță. Alături de aceștia erau și milioanele de creștini ortodocși, care participau în ziua ei la slujbele ce se oficiau în cinstea ei în toate bisericile ortodoxe, erau miile de familii, care aveau praznicul casei de ziua Sfintei Parascheva, localitățile care aveau nedei în această zi. Erau alături de aceștia miile de femei și bărbați, care poartă numele Sfintei sau derivate ale numelui ei. Sfinții fac parte din ceata prietenilor lui Dumnezeu, dar fac parte și din viața noastră. Credința noastră în Dumnezeu și-n sfinții Lui ne este reazim în viață, ne dă încredere în viitor, putere de a suporta mai ușor greutățile și necazurile în viață. Cu Dumnezeu și cu sfinții Lui alături nu mai suntem singuri, indiferent cât ar fi bolile de periculoase, vrăjmașii de puternici, necazurile de mari. Cele ce par cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu și la sfinți.
Conducătorii noștri, fie că sunt români sau străini, fie că sunt creștini ortodocși sau de alte confesiuni, trebuie să înțeleagă aceste aspecte. Ele fac parte din psihologia poporului român, din sufletul lui. Nimeni nu are dreptul să intre încălțat în sufletul unui popor. Cei ce fac legile, ordonanțele și ale reglementări legislative trebuie să ia în calcul aceste realități spirituale și faptul că oamenii sunt oameni, ci nu roboței și marionete.
Lozinca ,,Nu ne furați sfinții!” nu este numai a pelerinilor de la Iași din zilele trecute, ci este strigătul de disperare al unui neam întreg, al poporului român, creștin-ortodox din tată-n fiu.
*
Suflet călător(V). Moartea este prilej de meditație a celor rămași în viață. Ei cugetă asupra vieții și asupra morții, asupra rostului existenței omenești pe acest. Altfel spus, este momentul prielnic de a ne pune întrebările fundamentale, care au frământat lumea în toate timpurile și în toate locurile unde au existat comunități umane. Într-un bocet din Mărășești întâlnim versuri tulburătoare, care privesc condiția umană: ,,Omu-n lume-i ca o floare,/Când îi vine ceasul,moare./ Floarea tot mai înflorește,/Iar omul putrezește./Vine moartea-ntr-un clipit/Ca să-l ia de pe pământ,/Lasă masă, lasă casă,/Lasă viața frumoasă./C-așa-i viața omului/Ca și frunza codrului;/ O bate ploaia și vântul,/S-amestecă cu pământul./O suflă vântul pe toată,/Parcă n-a fost niciodată./Lasă casă, lasă masă,/Lasă viața frumoasă/De bea paharul de moarte,/Atunci le uită pe toate./C-așa-i viața trecătoare,/Unul naște, altul moare./Stai, soare, nu te grăbi,/Pânʼ cutare s-o găti/Ci podoabe de mătasă,/C-acu pleacă de acasă,/Cu podoabe de argint,/Că pleacă de pe pământ./Pământu-i veșmânt uscat,/Ai trecut și te-a uitat./Te-ai stins ca o lumânare/Într-un răsărit de soare./Ai trecut cum trece bruma,/Te-ai dus pentru totdeauna!”
Cel ce moare are de făcut un drum lung prin lumea de dincolo, până ajunge la Domnul Hristos: ,,Să se ducă la Hristos,/C-acolo-i locul frumos./Acolo-s mesele-ntinsă/Și făcliile aprinsă”. Plecarea însă e definitivă, pentru totdeauna: ,,Lunca-i luncă,/Iarba-i verde,/Cutare nu se mai vede,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”/
Despărțirea e sfâșietoare însă, nu numai pentru cei rămași, ci și pentru cel care pleacă. Convingerea că cel mort continuă să trăiască prin sufletul său este puternică, incontestabilă. Au loc dialoguri între cei vii și sufletul celui răposat: ,,Plecași, cutare, plecași,/Oile cui le lăsași?/ Le lăsași la copilași./Pe lume cât ai trăit,/De ele tot ai văzut,/De-adăpat le-ai adăpat,/De mâncare tu le-ai dat./ ,,- De-adăpat cinʼle-adăpa?” ,,- Copilașii când or vrea!/De mâncare ei le-or da,/De-o putea, de n-or putea!”/,,Oilor, oițelor,/Voi lâna să v-o cerniți,/Jumătate s-o-negriți,/Pe cutare să-l jeliți!”.
Mortul pleacă în lumea de dincolo, dar dorul, grijile și legătura cu lumea de aici rămân puternice. ,,Ră jale-am prăvit,/De m-am despărțit/De-ale mele vaci/Și de-al meu grajd!/Cine mâncare le-o da?/Cine le-o mai adăpa? Cine grij-o mai avea/De turmița mea de oi/Care-o pășteam prin zăvoi?/ Cine-acu le-o mai păștea?/Cine le-o mai adăpa?/Că eu nu le-oi mai putea,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”
Ar fi o soluție de atenuare a acestor griji prin înmormântarea ,,lângă casă”, ,,în grădină”, ,,lângă stână”, oricum, cât mai aproape de familie, de vite, de locurile dragi: ,,Și noi, dragă, te-om rugare/Cu rugare mare,/Cu rugare tare,/Ca să mi te-ngroape/Lângă noi, aproape,/Să-ți facă groapa sub scară,/Să fii tot cu noi pe-afară./Să-ți facă groapa-n obor,/Si fii tot cu noi la zbor./Să-ți facă groapa-n grădină,/Să fii tot cu noi la cină./Să-ți facă groapa-n luncă,/Să fii tot cu noi la muncă./Să-ți facă groapa-n zăvoi,/Să fii tot cu noi la oi!” Este și dorința ciobanului mioritic de a fi îngropat ,,în dosul stânii/Ca să-mi aud câinii.” Lucrul acesta este foarte interesant. Spunem aceasta, gândindu-ne la momârlanii de peste munți, dintre Petroșani și Hațeg, populație străveche, foarte probabil dacică, care-și îngroapă morții în curte, în grădină, până astăzi. E foarte posibil ca și dacii să fi avut acest obicei, în ideea că astfel sufletele celor decedați nu se vor supăra pe cei rămași, nu se vor transforma în strigoi sau moroi și nu le vor face rău. Îngropându-i în curte, lângă casă, în grădină, morții vor continua să facă parte din familie, legătura dragostei va străbate perdeaua morții și va uni cele două tărâmuri ale existenței. În felul acesta despărțirea nu mai era atât de dureroasă, de apăsătoare.
Despărțirea de cel răposat nu o resimt și nu o exprimă numai oamenii, ci și animalele, pomii, florile etc.: ,,Scoală, Angelică, scoală,/De mai ieși în prag afară,/Să vezi vitele cum zbiară/Și nu zbiară după fân,/Zbiară dup-a lor stăpân./Iar, Angelică, iar, Ia mai ieși în prag afară,/Să vezi pomii cum te plângu!/Plânge-mă, să faceți lac,/Că eu n-am ce să vă fac!”
*
Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Sfântului Tihon de Zagorsk am selectat pentru azi un fragment intitulat Oaia rătăcită. Iată-l:
Vezi că o mioară care s-a rătăcit de turma ei aleargă, zbiară și le caută pe celelalte, până când iarăși le găsește. Asemenea i se cuvine să facă și creștinului aceluia care din nevrednicie și neascultare s-a depărtat de turma oilor lui Hristos: să caute, să ceară, să bată și să plângă, până când se va alătura acestora din nou; și, dimpreună cu David să-I ceară Lui, rugându-se stăruitor: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută pe robul Tău” (Ps. CXVIII, 176). Se depărtează de turma lui Hristos tot nelegiuitul, desfrânatul, preacurvarul, tâlharul, furul, șperțarul, cămătarul, necăjitorul, vicleanul, clevetitorul, bețivul, iubitorul de plăceri trupești, vorbitorul de rău, mâniosul și alții asemenea lor; fiecare dintre aceștia este o oaie pierdută, care s-a rătăcit de turma lui Hristos. Căci oile lui Hristos ascultă de glasul Lui, după cum El Însuși zice nouă: „Oile Mele ascultă de glasul Meu” (Ioan, X, 3). Și chiar de socotesc unii că aceia se găsesc și ei în turma Mântuitorului, prin firea lor sunt străini de aceasta și vor rămâne străini de Hristos Însuși și de viața veșnica până când nu se vor întoarce cu adevărat, unindu-se cu turma Lui. Întâmplarea și cugetarea aceasta te povățuiește să te cercetezi pe tine, căutând dacă nu cumva, din nepăsare, te-ai rătăcit și tu de turma lui Hristos. Și dacă vei zări în conștiința ta această pustiire, nu zăbovi să te întorci prin pocăință, lacrimi și suspine, până când mai este încă vreme și mai sunt deschise porțile binecuvântatului sălaș al oilor lui Hristos, în care intrăm prin pocăința și credința cea adevărată”.
*
Cele zece porunci ale poporului român. Circulă pe internet în ultima vreme un material cules dintr-un ziar datat 5 octombrie 1930 cu acest titlu. Îl redăm, fiind important:
1. Dați copiilor voștri nume românesc!
2. Păstrați-vă graiul, portul și obiceiurile cele vechi românești, pentru că acestea sunt temeliile întregii nații românești și stabilesc identitatea noastră ca indivizi ai unei nații.
3. Limba românească este o moștenire din bătrâni și totodată o avere care nu trebuie să se piardă niciodată, stă la baza înțelepciunii și culturii populare.
4. Adunați toate scrierile precum și toate poeziile, cântecele, chiuiturile, basmele și proverbele românești, ca nu cumva să se piardă, dați-le de la gură la gură ca să le știe fiecare; folclorul este o comoară de înțelepciune, de experiență umană.
5. Păstrați-vă legea ortodoxă, bisericile, precum și toate lucrurile din vechime; nimic altceva nu a păstrat până acum morala necesară civilizației adevărate.
6. Nu uitați la orice pas sau lucrare, că sunteți Români. Cumpărați tot ce vă trebuie numai de la Români si cereți-le să producă mai bine.
7. Fiți mândri dacă sunteți în stare de a învăța pe alții a vorbi limba cea frumoasă românească și să puteți transmite folclorul.
8. Fiți mândri de poporul românesc, de moșii și strămoșii voștri, pentru că el este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne pentru a păstra graiul românesc, moștenit din vechime, cultura românească, care a dat lumii atâtea genii.
9. Ajutorați totul ce simte adevărat românește și respectă tradițiile si cultura românească.
10. Ca buni români nu uitați niciodată de Dumnezeu, pentru că numai prin credința în El s-a păstrat binele întregii Românii Mari de azi(1930)”.
*
In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(II). ,,Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc”, a fost de acord ca Domnul Acad. Ștefan Pascu să-mi facă referatul și l-a încredințat pe redactorul Rusu-Șirianu să facă formalitățile și să trimită cartea la Cluj.
A urmat o perioadă stupidă. De la Craiova mă mințeau că vor trimite cartea, că au trimis-o, că au uitat, că iar o vor trimite. Bazându-mă pe afirmațiile oltenilor, îl deranjam pe Domnul Pascu mereu cu telefoane, ca să-l întreb dacă a primit, sau când să mă duc să-mi dea referatul. La un moment dat, bietul om, luat de avalanșa multiplelor sale obligații, a avut impresia că chiar a primit manuscrisul. Altă perioadă de drumuri la Cluj, de situații penibile, când nu știa cum să se scuze că a rătăcit manuscrisul, că nu l-a găsit etc.
La simpozionul de la Severin din 5-7 decembrie(1980), am aflat că Domnul Acad. Ștefan Pascu are serioase necazuri. Ginerele său a fugit în Anglia și acum face ,,zgomot” pe acolo ca să i se dea voie și soției să plece. Din această cauză, Domnul Pascu a căzut în desuetudine. Cu toate acestea, nu va putea fi înlocuit de un altul. Chiar la Congresul Istoricilor din vară se zice că a fost foarte amărât. L-au scos și din Comisia Internațională de Istorie. Păcat.
La 16 ianuarie 1981, Rusu-Șirianu a recunoscut că e ,,un mare-mare mincinos”. Nu trimisese cartea, dar m-a asigurat – a câta oară! - că o va trimite. Abia la 22 februarie, Domnul Pascu mi-a confirmat că a primit-o.
La 6 aprilie m-am dus din nou la Cluj. Domnul Ștefan Pascu locuia pe strada Brașov nr. 18. Avea o vilă mică, frumoasă, destul de cochetă, gard de fier solid, cu bordură de ciment, grădiniță cu flori, curte asfaltată, mașină în garaj. Întrevederea cu Domnul Pascu a durat vreo două ore. Nu știu ce să cred: ori așa face cu toți cei care-l vizitează, ori are o stimă deosebită pentru mine. Spun aceasta, gândindu-mă cu câtă greutate îmi rup eu din timp pentru a discuta cu cineva și încă un timp atât de îndelungat. M-a întrebat cu toată bunăvoința de preocupările mele, de proiecte și realizări. A privit cu toată seriozitatea proiectul cu etnoistoria românilor. A încercat de vreo 5-6 ori până a reușit să prindă la telefon pe directorul Muzeului de Etnografie și Folclor din localitate, scriitorul Tiberiu Utan. I-a spus că va veni la dumnealui un ,,coleg de-al meu oltean, care ar dori să studieze inventarul arhivei de folclor”. A încercat iarăși de câteva ori să-l găsească pe Domnul Ion Taloș, directorul de la Centrul de Studii Folclorice și Etnografice din Cluj, dar nu l-a găsit. A apreciat articolele mele cu cronografele, Transilvania și Ioan Alecsandri, pe care i le trimisesem mai înainte. Spre nenorocul meu, lucrarea cu Nicolae Iorga e într-o situație critică. Deși în urmă cu câteva zile, dumnealui îmi spusese că referatul și prefața sunt gata, cu o zi înainte, nefiind dumnealui acasă, doamna a împachetat toate cărțile, dosarele și hârtiile în lăzi, astfel încât în dimineața zilei respective, deși a căutat ,,aproape o oră”, i-a fost imposibil să găsească lucrarea mea. A stat mult pe gânduri, căutând o soluție, singura valabilă fiind aceea de a mai face un drum la Cluj. La un moment dat, s-a oferit să mi-o trimită prin poștă, dar mi-am dat seama că aș profita prea mult de bunăvoința acestui om. N-am stabilit ziua când mă voi duce din nou, dar, în orice caz, după 8 mai. Mi-era teamă, totuși, să nu se fi pierdut manuscrisul. Prea mult s-a interesat dacă eu sau editura mai avem vreun exemplar.
Am vorbit de congresul din vară(Congresul internațional de Istoria Științei). Dânsul va conduce o secție. Am vorbit despre Bibliografia istorică a României. Pentru perioada 1900 – 1944 nu s-a realizat încă o bibliografie completă, ci doar încercări mărunte, sporadice. Apreciază revista ,,Biserica Ortodoxă Român㔠și ,,Mitropolia Ardealului”.
*
Limba română. Redăm mai jos poezia cu acest titlu semnată de poetul George Sion (1822-1892), care, în ciuda timpului, a rămas tot de actualitate:


,,Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm
Și pe buze-aduce miere,
Când o cuvântăm.

Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.

Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce viețuiți!
De ce limba românească
Să nu cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce-o călcăm?

Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!
*
File de jurnal- 2 aug. 1982(IV). ,,Șoferului M. din Bobaița inginerul i-a dat să cosească prin pomii fermei, ca să-i facă lui D. I. fânul pe care i-l furase mai înainte. Fiindcă tot fânul bun fusese cosit deja la vremea lui, M. n-a avut altceva de cosit decât mărăcinișuri. Când s-a dus să-și ia fânul, D., împreună cu G. I., secretarul organizației de partid pe întreprindere, în loc să ia fânul ce îl cosise M., au luat porșorii lui P. S. Acesta era fân bun, cosit la timp și chichit în porșori. Când s-au dus duminică la stațiune, la ședință, D. i-a spus lui P.: ,,Măi P., s-a întâmplat, am greșit și ți-am luat fânul tău, dar nu le mai spune ăstora la ședință. Mâine îmi vine copilul, sparg claia și-ți dau fânul!” P. a tăcut. După ședință, D. i-a oferit lui P. tot fân de proastă calitate, mărăcinișuri, invitându-l totodată să ia și fânul ce i-l lăsase M., până nu putrezește pe câmp. S-a declanșat o ceartă cum rar se poate vedea.
Curea Gheorghe, vecinul meu, își construiește bunar. Au săpat opt metri, dar apa abia se prelinge pe pereți. Au început să-l zidească acum. S-a terminat secerișul și în satul nostru abia ieri, deși Mehedințiul a anunțat campania încheiată de acum 2-3 săptămâni. Așa se obișnuiește! Azi-noapte a dat un potop foarte puternic. Ne-a omorât patru rațe, care erau prin curte. A fost, totuși, ploaie curată. Ieri am fost la Băile Herculane și am luat pe mama și pe bunică-mea. Șezuseră acolo patru zile. Se simt bine.
Am auzit că sâmbăta trecută L. S. venea de la Severin acasă, încărcat cu tot felul de cumpărături. Tatăl său o bătuse pe G., nevastă-sa, și-i dăduse drumul. Pe S. nu a vrut să-l primească acasă. Fuseseră în ceartă mai demult. S. a dat cu piatra și i-a frânt lui taică-său clavicula de la umărul drept. Curgea sângele șiroaie. A dat vecinul lor, C. I., telefon după salvare. L-au internat imediat.”
*
*
Zâmbete. Dintre glumele care circulau prin anii ʼ80 spicuim câteva: ►Lui Bulă i-au degerat mâinile. A căutat prea mult mâncare în frigider; ►,,- Care este deosebirea dintre măcelăria dinainte și cea actuală?” ,,- Înainte scria pe firmă: ,,La Matache măcelaru” și înăuntru era carne. Acum, pe firmă scrie ,,Carne” și-năuntru e Matache măcelaru'; ►Un ascultător întreabă la radio Erevan dacă cei care au inventat comunismul erau oameni de știință. Răspunsul vine prompt: ,,Nu, căci dacă erau oameni de știință, l-ar fi încercat mai întâi pe animale!” ► ,,- Ce e mic, negru și bate la ușă?” ,,- Viitorul!” ►Pesimistul spune: ,,- Mai rău nu se poate!” Optimistul spune: ,,- Ba se poate!” ►

Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!






Pr. Al. Stănciulescu-Bârda    10/23/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian