Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Din volumul "„ Gânduri pe malul tăcerii ”"__

CÂTE VIEȚI, CÂTE POVEȚI...


Motto : Sunt pe lume vieți, poveți,
Cât trăiești, ai tot să-nveți...

La iveală ieși c-un țipăt și tragi aeru-n plămân,
Căutând cu ochișorii, vreo lumină prin umbrișuri...
Cauți vocea-n șoapte calde, inima și plinul sân,
Să crești mare, să răzbați, vieții să-i fii tu stăpân,
Pas cu pas să o câștigi și trecând printre hățișuri,
Să destrami păienjenișuri...

Îți faci tolba ta de vise, culmi în zări să cucerești,
Om cu carte să ajungi, vrednic să fii-n societate...
Și la rândul tău, părinte, vrei familia s-o sporești,
După cum lăsat-a Domnul, după legile-omenești,
Înhămată ca o gloabă, vrei să-ți faci a ta cetate,
Pentru-ai tăi, cu bunătate...

Ai cătat să faci un cuib, punând pruncii l-adăpost,
Ca nimic să nu lipsească, cu de toatele-adunate...
Și din răsputeri muncit-ai, fără să ții cont de cost,
Doar să-ți știi că prințișorii au pe lume al lor rost,
Netede cărări să aibă, doar de soare luminate,
Cum visat-ai, destinate...

Azi gârboavă, cu toiagul spinteci căi-n singurătate,
Că nu ai băgat de seamă, cum ți s-a golit paharul...
Ți s-au-mprăștiat copiii, pripășiți prin străinătate,
Vești nu prea mai ai de ei... fetele sunt măritate ?
Și fecioru-altundeva... prin război, ca mercenarul ?
Doar te rogi, să-i uite Harul...

Ce poți să mai zici acum ? Din cetate-s doar ruine...
Și nimic nu ai pe lume, ți-a fost viața-un vălmășag...
Că atâte-ai vrut să faci, să n-ajungi pe mâini haine,
Pe aproape să ai pruncii, nu pe mări și țări străine,
Să-ți aprind-o cioată-n vatră și iară să-i vezi în prag,
Să-i îmbrățișezi... cu drag...


CU MÂNA-NTINSĂ...

Ne este astăzi viața o neîncetată fugă,
Aripi negre de năpastă, pe umeri ne coboară...
Cu fiece trecută zi, mai rău ajungem slugă,
Spinările ne frânge, în coate ne doboară...

Lațul strânge gâtul, cu-ncetul ne sugrumă,
Visele de-o viață, ni se-mprăștie sfărâmate...
Și-zilele se scurg... și lanțul lor se curmă
Lăsând în urmă trupuri, de suflet despuiate...

Amară-i existența, speranța-ncet ne piere...
Ne întrebăm de ce, dar n-avem un răspuns...
Se îmbulzesc cuvinte, gur-ar vrea să zbiere,
Dar, nimic nu se aude, nimic nu e deajuns !

Se pare că domnește, peste tot doar jaful,
Că-n legea lui fiecare, pe alt stăpân slujește...
Din tot ce-odată s-a făcut, se va alege praful,
Trăind de azi pe mâine, cu o mâna ce tânjește...

Măcar ceea spun, să fie-n vânt numai cuvinte,
La buză de prăpastie, nicicând să se ajungă...
Dar bine-i de luat, în ceasu-al doișpelea aminte,
Că-n sărăcie ne-om trezi, cu aerul în pungă !

Să nu ajungem sclavi, la acei sus-puși stăpâni,
Ce ne-or înfinge-n spate înconvoiata gheară !
Ajuns-am stat sărac, fără copii, mai mult bătrâni,
Așteptând fără speranțe, la ceasul dat să piară...

Nicicând nu mi-am închipuit... străbunii noștri cum ?
Să ajungă țara o ruină, din cum ne-a fost cetate....
Din tot ce neamul a făcut, să se vânture ca scrum,
Cu mâna-ntinsă-ne cerșind, un strop de demnitate !


POAMĂ DULCE, POAMĂ AMARĂ...
#AnnaNoraRotaru - autor

Părinții mi s-au dus, în țara ceea, dincolo de viață,
Îmi mai surâd prin vise, printre nori, pe după zări...
Copil al nimanui ajuns-am, nimenea nu mă răsfață,
Nimeni să mă mângâie, să-mi dea poate-o povață,
Aiurea pașii-mi rătăcesc, din dimineți spre înserări,
Plin de gânduri, prin uitări...

Ridic la cer privirea, goale-s mânuțele și mi le frâng,
Mi-e foame, frig și de greșit-am cer rogu-Vă iertări...
Că singur m-am trezit, din verde-al sufletului crâng,
Într-un pustiu de neiubiri, mă frământ și-ades plâng,
Căldură nu mai simt, îmi lipsesc cuvânte de-alintări,
Priviri piezișe doar și-ocări...

Îmi mai dau zorile viață și păsările cerului îmi cântă,
Spulberându-mi ceața-n gând și bruma de pe frunte...
Îmi seacă soarele lacrima-n ochi și mă binecuvântă,
Tristețea mi-o frâge, foamea, cuțit e ce se-mplântă,
Și-mi spune: „copile-aleargă, inimioara ta să-nfrunte,
Năpădite rele-or deveni grăunte...

Alearga tu, copile-al nimănui, bucură-te iar de viață,
Șterge-ți ochii, uită pe-acei ce sufletul ți-l vătămară...
Aleargă prin podgorii și livezi, puiule de om și învață,
Că daruri îti voi trimite EU, întinde mâna și le-nhață,
O să-ți învie iar speranța, ce răii lumii o sugrumară
Și zidul viselor copilărești, ce nemiloșii-l dărâmară ! ”
Ah, poamă dulce, poamă amară...


CU NOI MOR FRUNZELE DE TEI...


Era-ntr-o toamnă, în parc ne-am cunoscut,
Pe o potecă, sub bătrânele umbre de tei...
M-ai întrebat de-aș vrea... și, eu am vrut,
Să-mi fii însoțitor în viață, zalea mea și scut,
În sufletu-mi rănit, mănunchiuri de scântei...

M-ai spus: „tu ai putea cu mine să rămâi” ?
Că de timp mă așteptai, ce-ți păru zadarnic...
M-ai visat, că eu ți-aș fi acea dragoste dintâi,
C-ai vrea să mă veghezi in somn, la căpătâi,
Că n-ai simțit vreodată, ceva așa năvalnic...

Ca un fluviu-nvolburat ai trecut prin mine,
Desțelenind ascunse sentimente și voință...
Ți-am dat anii cei mai frumoși să-i iei cu tine,
Ne-am iubit și-alături ne-am avut la rău și bine,
C-o dragoste nebună, de la extaz la suferință !

Am împletit serile de-amor pline, în mănunchi,
Timpul despletindu-l în șuvițe mici de clipe...
Le-am trăit pe fiecare-adânc, până-n rărunchi
Dar azi... o altă toamnă mă pleacă în genunchi
Plângându-mă... cu frunzele de tei pe-aripe...

Astăzi, ne vedem străini, de parcă-i prima oară...
Ce n-aș da să mai simt gustu-acela de nectar !
Toamna, sălășluindă-n noi, începe să mă doară,
Că iubirea ce ne-a dăruit, o lasă-ncet să moară
Sub frunzele-i și de veste, nici n-am prins măcar...

Te văd cum pleci... cât te-aș striga să vii-napoi,
Să te mai simt o dată, măcar încă o clip-aproape...
Rămâne tristă aleea noastră, plâng teii după noi,
C-am rupt șiragul clipelor, trăite ani de amândoi
Și... frunzele s-aștern, iubirea să ne-o-ngroape !


ÎN AȘTEPTAREA DARULUI DIVIN...


Suflete pustii, noapte neagră și străzi goale...
Tăceri înmărmurite, în minte clopote ce parcă bat...
Din întunecimi răsar, ca niște umbre dând târcoale,
Ca pâlpâinde flăcărui, ca fum albastru-n rotocoale
Și eu printr-ele mă împleticesc, cad, fug, mă zbat,
Din neguri spre lumină să răzbat...

Mi-e teamă la fiecare colț să nu-mi dispară Universul,
Că-mi închipuiam că viața-i cerc, că-ntr-una se repetă...
Chiar minutarul de mă-ntrecea, nedomolindu-și mersul,
Eu tot speram în Infinit, să nu cunosc cândva reversul
Si-acum, ca zeul decăzut, ca frântă, jalnică marionetă,
În noapte-aud „Silenzio” la trompetă...

Că Timpul am sperat să-nving, purtând zalele și scutul,
Că viața înapoi am s-o câștig, din lupte ieșind biruitor ...
N-am știut că se oprește ceasul, că m-a trădat minutul,
Prea repede fugit-a clipa-mi, se revoltă în mine lutul
Si ce speranțe să mai am, când glasu-i slab, tânguitor
Printre clepsidre strigând pe Viitor ?

Acum, când noaptea se hrănește c-oftaturi și blesteme
Și-mi crapă geamătul pe buză, aer spintecând, tăcerea,
Aștept un semn de Sus, o voce pe nume să mă cheme,
Ca brațul să-mi întindă, trupul obosit de el să se rezeme,
Să simt pe sufletu-mi divina Lui, duioasă-i mângâierea,
Ștergându-mi lacrima, durerea...


IUBIND PĂMÂNTUL...

#AnnaNoraRotaru - autor
Motto : De nu ostenești, cu iubire sădind pământu-arid,
.Mai mult ca sigur e, că n-o să ai ce pune-n blid !

S-a crăpat de ziuă, soarele abia mijește printre nori,
Molatec se retrage noaptea, în culcuș pe geana bolții...
Răcoarea te pătrunde, de-ți clănțănesc dinții, te-nfiori
Și tot mai mult prin cămășuică te strângi și te-nfășori,
Ca frigul să nu pătrundă-n os, adânc, ca gheara morții,
În carnea fragedă-nfingându-și colții...

Ne ducem cu tata, să-nvățăm cum e la arat cu plugul,
Să știm ce-i de făcut și cum se sădește-n țărnă bobul...
Săraci suntem, ca să ne vină-n casă și la noi belșugul,
Trebuie s-asudăm, ne zice, să știm cum e meșteșugul,
Că pământul ce călcăm, pâine dă pe masă, altfel colbul,
Prin mărăcini ne-o croncăni doar corbul...

Tăcut, cu grijă mângâie caii și-i scoate-afară din obor,
Pios, își face semnul crucii, așa cum e după cutumă...
Cu ochii ațintiți la Cei de Sus, le cere să-i vină-n ajutor,
S-aibă la sămânța bună ploi, afânat pământ și roditor,
Zdraveni să-i fie caii, năpasta să nu cadă ca o ciumă,
Să culegem roadele din sfânta humă...

Sărutăm măicuța, pe urmă tatei fuga luând-o la picior,
C-un boț de brânză și-un coltuc de pâine-n buzunare...
S-ajungem cât mai iute, pe bucățica noastră de ogor,
Să tragă brazde plugul, sămânța sădind-o noi cu spor
Și când o fi să terminăm ultimul bobuleț de semănare,
Atunci ne-om alina durerea de spinare...


ÎN LUMEA BASMELOR...


Pâlpâie lumina pe pereți, umbre, vântul râcâie cu gheara-n ușă...
Deja s-a înserat, liniște, uneori doar latră câinele, e credincer...
În odaie-i cald, pace, bunica zgândărește cărbunii sub cenușă,
Întețește flăcăruia, zglobie, pune câte-un vreasc, câte-o pănușă,
Că toamna-i târzie, mofluză, cu-ochiu-i dezgolit, ca temnicer
Și-n astă noapte-i frig, cam ger...

Adunați pe lângă foc, tăcuți, îl privim cum mocnește în cămin...
Ne încălzim mânuțele, plăpânde, de ceșcuțele fierbinți cu ceai...
Pufăie bunicul din lulea, aromă, sorbind înghițituri mici, de vin,
Cu ochi pierduți prin amintiri, izvor, depănându-le c-ușor suspin,
C-apoi, să depene povești, fuior, cu feciori viteji și mândri crai,
Cu zâne și prințesele, cu păr bălai...

Vocea-i caldă ascultăm, mângâiere, de fiorul basmelor pătrunși,
Cu ochii neclipind, agonie, de-a afla cât mai multe-n așteptare...
Aproape nu respirăm, teamă, oricât de curiozitate-am fi împunși,
Să nu rupem magia, firul, dar nici că dorim la final să fim ajunși,
Voind parc-a uita de timp, necruțător, plutind pe-al viselor hotare,
Lăsându-ne lin sufletul, în căutare...

Ne-ntrebăm, prin ce mreajă, vrajă, trăsură se făcuse un dovleac ?
Cum se despart în două apele, cărăruie, lovindu-le cu un toiag ?
Cum împărat se preface un vampir, delir, cu aripile-i negre, liliac ?
Cum broscoiul devine prinț, frumos, prințesa-nvie cu sărutul, leac ?
Cum învârtindu-te-n jur, împrejur, de trei ori lovind cu un ciomag,
De îndată devii tânăr, din moșneag ?

Câte și mai câte auzim, vrăji, ciugulind felioare dulci de cozonac,
Cei mai mărișori sorbind, nectar, din vinul fiert cu scorțișoară...
Covrigeii bunicii s-au rumenit, aurii, cu vanilie, mult zahăr și cu mac,
De-am vrea ca seara asta, minune, să nu se mai termine în veac,
Pendula s-amuțească, tic-tacul, ce timpul in clipe ni-l măsoară,
În lumea basmelor ne lase, să nu doară...



CĂLĂTORIE ÎN DOI...


M-a dus viața cum a vrut, ca un tren pe căi ferate,
Ce-a pornit din zorii zilei, dintr-o anumită gară...
Îmi cătai locul în lume, printre multele-ocupate,
Dacă unul îmi găseam, parc-avea sârme ghimpate,
Călător parcă niciunul, să-mpart clipa-mi solitară,
Dintr-acei ce-mi alergară...

Și cu cin' să schimb o vorbă ? Parcă n-am însoțitor,
Simțăminte să împart și oceanul meu de gânduri...
Să asculte ce-am de spus, de ieri, de-azi, de viitor,
La-ntrebări răspuns să-mi dea, la dileme-mi ghicitor,
Să aștepte, să îndrume, să citească printre rânduri,
Diamant făcând din prunduri...

Om să-mi fie de înțeles și să cred în el ca oarbă,
Să prevadă de-o putea, ce va fi să se întâmple...
Când o fi ca să vorbesc, din cuvinte să mă soarbă,
Chiar nainte de-a le spune, chiar din prima lor silabă,
De-oi simți vid de plictis, precum crește să mi-l împle,
Alungându-l de pe tâmple...

Să împrăștie din drum, de sub pașii-mi bolovani,
Lin să-mi fie, plin de flori, crânguri cu-nverzită cale...
Șerpi s-alunge, șobolani, teamă mi-e și de vulcani,
De dușmani, de șarlatani, de nevrednici, donjuani,
Dar, deși-mi vreau călătorul, să-mi fie și scut și zale,
Nu-i voi pune eu zăbale...

Cer eu poate-așa și-altfel, multe vreau și las puține ?
Vă par poate nesătulă, doar primesc și dau un pic ?
Eu aș spune că sunt bună, lăsând multe de la mine,
Cred că mă împart la toate, nu mă joc eu cu destine
Cred c-ofer ce am mai bun, chiar de n-aș primi nimic...
Dar... altul vede, ce să zic ?


ÎNVINGĂTOR ȘI NU ÎNVINS...


Parcă mi-i prea scurtă viața, la câte-aș mai avea de învățat...
S-a scurs timpul fără rost... cât pot afla în ultimă instanță ?
În jurul nostru, Domnul atâte-a plăsmuit și ne-a-ncredințat,
Dar timpul nu mi-ajunge, oricât de coama lui m-am agățat
Trăgând de șirul clipelor, mai mult pierdută-s în nesiguranță,
Mai mult parcă-notând în ignoranță...

Aș vrea să văd ce-i dincolo de granițele vederii noastre,
S-aud sunetele ce nu poți auzi, nu poți să le surprinzi...
Să-nvăț răbdarea din ochii statuilor, reci, mute și sihastre,
Când cu rugătoarele priviri scormonesc din vremi prin astre,
Să aflu de-alte universe, privindu-le ca prin înșiruite-oglinzi,
Misterele ce nu știai, să le desprinzi...

De la fluturi vreau să aflu cum se bucură de viața de-o zi,
Din nimfe ies, trăiesc, iubesc, murind cu stingerea luminii...
În timp ce noi, parcă nu apucăm, ca bine-bine-a ne trezi,
Nu știm cu-adevărat ce-i fericirea, ci doar știm a mucezi,
Purtând dafinii pe frunți, unii la alții ne-arătăm caninii
Sub blestemul neputinței, vinii și rușinii...

N-am cunoscut nimic din nestăvilita sete-a arsului nisip,
Ci doar singurătatea scoicii, de fric-ascunsă-n carapace...
Nu am gustat din roua ce mi s-a cernut pe buze și pe chip,
N-am învățat cum să culeg nectarul, nici cum să nu-l risip
Nici cum din conștiința mea să evadez în liniște și pace,
Să-mi ridic Eul rănit, în mâl când zace...

Nu m-am săturat de gingășia florilor, cu șoaptele-n parfum,
Nu știu de-avântul șoimilor țintind spre-naltul cer albastru...
Nici forța apelor-nspumate, când mușcă țărmurile-n duium,
Nici semeția brazilor când cad, pierind în foc aprig și scrum
Sau, când trimit spre cer amărăciunea mormântului sihastru,
Tăcerea din marmură și alabastru...

De-aș fi aflat la timp că stăpân sunt doar pe un vremelnic azi,
Neștiind de-o fi mai mâine... îndoielnic viitor, poate neatins,
Mi-aș fi deschis larg brațele să-ntâmpin chiar zilele cu zorii fazi,
Zdrobind corbii nopților, ce făceau din vise-mi rătăcitori nomazi,
Din soare-aș fi furat flăcări, cu ele păstrând al vieții foc nestins,
Fiind astăzi... învingător și nu învins...


CE-AM FĂCUT DIN LUMEA ASTA ?


Suntem așa de mari, așa de tari și-așa puternici,
Stăpânii peste tot ce mișcă, ce există, peste toate...
Mai sus de Creatorul lumii, uitând să fim cucernici,
Ne-am transformat, unii-n ''sfinți'' și-alții-n nemernici,
Încălcând orice lege, unii-notând, alți dând din coate,
Cerșind unii, alții-având de toate...

Am schimbat roata pe Pământ, sensul și consemnul,
Că ne simțim cu mult mai mari, înșine chiar creatori...
Spatele ni l-am întors și n-am mai ascultat îndemnul
La viață cumpătată, n-am deslușit din vreme semnul,
De-a ne opri din goan-agoniselii, ajungând devastatori,
Pe-ntreaga lume exploatatori...

Orașe mari am construit, turnurile să împungă cerul,
Păduri am defrișat, munți scormonind am bombardat...
Deșerturile-am mutat, aducând ploile, taifun și gerul,
Cursul-apelor schimbarăm, explorăm adânc și-eterul,
C-am supt tot ce-a fost pe-aici, popoarele-am prădat,
De mă-ntreb: cum Domnul ne-a răbdat ?

Tancuri am făcut, tunuri, bombe-atomice și nucleare,
Că tari precum suntem, cine oare să ne-oprească ?
Țintim alte planete, bogățiile-nșfăcându-le în gheare,
Că-ntreg Pământul l-am golit, găoace e, fără valoare,
Aspirând cu mult mai sus, despicând poarta cerească
Speța-ne vrând și-acolo să domnească...

Și când ni-era lumea mai dragă, noi cruzii invadatori,
Cu schiloade conștiințe, de-averi flămânzi și de putere,
Popoare strivind sub talpă, criminali acerbi și dictatori,
De războaie nesătui, pe-oropsitele suflete dominatori,
Frângând lumea, blestem căzut, ca haite de pantere,
De vampiri, de hiene și coleoptere,

Ne-a trăsnit de Sus pedeapsa, arătând că suntem mici,
Că, ce-am acaparat în viață sunt palate doar de-argilă...
Unii vom cădea din tronuri, ca plesniți fiind de-un bici,
Bogăția nesalvând, ca banii la Moarte n-au trecere aici
Și cu toții la grămadă, Covidul, mic dușman și fără milă,
Ne-o lasă, nu pe tron ci, sub movilă...

Doar cei din vârful Piramidei, pe soarte călcând s-or lăfăi,
Că nimic nu-i poate-atinge, ținând și securea și-antidotul...
La rece, făcând planuri de dezastru, Havanele și-or pufăi
Jucând partide cu omenirea, șah-mat scoțând-o or molfăi,
Cătând tertipuri de cipare, urzind vaccinurile cu complotul,
Din cai de tras, nebuni, făcând biorobotul...


PESTE UCISE VISE, IZVOARE PURPURII...


Miros de moarte-i-n juru-mi, sânge închegat, fum de pirită,
Ochii-mi nu-ndrăznesc să îi deschid, de groază și de frică...
Neclintită-s, cu faț-ascunsă în țărână, respir colbul împietrită,
Sub alte trupuri nemișcate, de cald înc-al lor sânge-acoperită,
De-abia trăgând suflarea, inima se zbate, cât purice de mică,
Neștiind de-s printre vii sau morți, la o adică...

Astup urechile, urlet să nu mai aud, geamăt, răpăit de arme,
Rugându-mă să înceteze ploile de gloanțe și ghiulele de tun...
S-așterne mantia Morții astupând gurile, vaietele din larme,
Încet vazduhu-ncremenește-n ghearele ei lungi și-adoarme,
Odată c-ultimul horcăit al agoniei, din vieți sărmane ce apun,
Din neînsuflețite trupuri, ce-n lut se descompun...

Mă târăsc încet, c-unghiile-nfipte în pământ de sânge reavăn...
Mâini, picioare, zdrențele de carne, la o parte împingând...
E ce-a rămas din frați, surori, din trupul mamei mele, țeapăn,
Acea ființă dragă, ce-n poală ne strângea, cu cânt de leagăn
Și ura mă cuprinde, să mă răzbun, cu mânuțele-mi frângând,
Pe-ăști haini, ce se hrănesc cu sânge, ucigând...

Printre mormane de molozuri zăresc și trupul tatei, nemișcat,
Goliți ochii de viață, holbați spre cer, de gloanțe burta găurită...
Mă-ntreb: copii ai cărui Zeu suntem, aprig, așa neînduplecat ?
Ce păcate săvârșit-am, că ne-a osândit și crud ne-a judecat,
De pace parte să n-avem, trăind cu frica-n piepturi cuibărită,
Prin miasmele de carne arsă, de moarte și pirită ?

Încolo, văd cum soldații cu bocancii zgâlțâie morții... ucigașii...
Nici muriți nu-i lasă-n pace, ghiontindu-i cu întinse carabine...
Cea din urmă lovitură vrând să dea, cea de grație, vrăjmașii,
Să nu scape unul de-a binelea ucis, Morții tribut plătind, lașii,
La rând luând pe fiecare-n mormanele de trupuri, gropi, ruine,
Cuceritorii, cu inimile de piatră și suflete haine...

Deodată, simt bocancu-n coastă, la tâmplă, rece țeava de pușcă...
În aer, ca pe-o zdreanță, o mână mă ridica, mă pune pe picioare...
Văd ochii dușmănoși, sfredelitori, parcă de suflet cum mă mușcă,
Degetu-apăsând ușor trăgaciul... un ultim gând, că mă împușcă
Și, simțind speranța-n mine-ncet cum pâlpâie, se stinge, moare,
Privindu-l drept în ochi, întreb:"copii tu n-ai ? Pe tine nu te doare,
La gândul că, poate-un altul, fără milă, ca tine vrea să îi omoare" ?
A lăcrimat... și-n țeava puștii-am pus o floare...






Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou    10/9/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian