Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
" Sfârsitul lumii .. la Mura "

(Mura era un sat izolat în Gorj, între dealuri atât de abrupte că nu se putea urca decât pe picioare.)

Ce bătrâni de la Mura, povestesc despre ce au aflat și ei de la cei bătrâni din vremea când erau copii, despre… „sfârșitul lumii” de la Mura…
… Era cam prin 1895-1900. Nu existau telefoane mobile, televizoare, radiouri! Și lumea trăia. Nu existau nici ziare, adică de fapt existau, însă ele nu ajungeau la Mura. Era un poștaș care urca la ei așa, cam o dată pe săptămână. Un singur om făcuse un abonament, dar renunțase, deoarece nu-i convenea să citească deodată șase ziare. E drept că-l „ajuta” nevastă-sa, care cam înjumătățea ziarele, mai cu împachetatul mâncării la plecarea la muncă, ba cu ștergerea sticlei de lampă (nici curent nu era) și a geamurilor. Poștașul a fost încântat, acum venind și mai rar pe acolo.
Cu alte cuvinte, satul era complet izolat. Știrile mai ajungeau la ei când mergeau oamenii, destul de rar, după cumpărături la târgul din apropiere. Cam ce cumpărau: gaz (petrol lampant), sare, zahăr și chibrituri! Astea nu „creșteau” pe la ei. Mai cumpărau pânzeturi mai „domnești”, dulciuri pentru copii, rechizite pentru școlari și cam atât. Restul își făceau singuri. Ba uneori se mai duceau și vindeau brânză, vite și… țuică.
Nu se duceau ei pe la alții, dar nici alții nu veneau pe la ei. Pe alții i-ar fi interesat fânul, care era destul la Mura, însă, din cauza drumului imposibil, nu-l puteau aduce în vale.
Într-o zi de început de vară, o femeie din Mura a mers la târg și tocmai vânduse niște brânză, când vede undeva, lume buluc și aude țipete. Curioasă, se duce să afle ce și cum. Acolo se ajunsese la o încăierare de la un aldămaș, unde se verificase… țuica de Mura. Unul l-a ajutat pe cel lovit, altul pe cel ce a lovit primul și tot așa, până ce s-a lărgit cercul „luptătorilor”. Femeile țipau, lumea se îngrămădea, bătaia se încingea, ce mai, spectacol… pe gratis.
Femeia din Mura s-a apropiat și s-a ciocnit cu o femeie țipând, care tocmai ieșea din acea îngrămădeală.
- Ce-i, soro?
- Ce să fie! A înnebunit lumea. Vine sfârșitul lumii! Așa cum ne-a citit popa din Apocalipsă!
Femeia din Mura a întins-o, speriată la culme și a urcat în viteză până la jumătatea dealului. Apoi a stat jos să mai respire ca omul, nu ca locomotiva și s-a uitat în urmă. Și iar s-a speriat : un nor gros de fum se înălța din vale.
- E clar! A venit Apocalipsa! Exact așa cum zicea și preotul din Mura. Oare, mai apuc să ajung acasă, ca să mor cu ai mei?
Și a luat-o din nou la alergat pe coastă. Or pe acea coastă e greu să urci încet, dar acum, alergând… Asta așa e, însă odată vine sfârșitul lumii… Iar de sfârșitul lumii îi e frică oricui.
Aproape leșinată de oboseală, femeia a ajuns în sat și, tot alergând, i-a spus unei femei ce și cum, apoi și-a continuat drumul până la preot. Acesta era acasă, foarte necăjit din cauză că niște copii îi furaseră merele din mărul lui cel dulce, mere pe care și le protejase cu grijă. Preotul s-a speriat și el și a plecat la biserică. Nici n-a intrat bine în bisericuța lor, că s-a pomenit cu aproape tot satul venind în fugă. Bisericuța era prea mică pentru atâta lume, așa că s-a făcut acolo o înghesuială…
Satul aflase imediat de la femeia ce vorbise prima cu cea venită de la târg, apoi, din gură-n gură, fumul acela… s-a umplut de flăcări care au cuprins tot târgul, începuse să curgă smoală fierbinte din cer, vitele și câinii urlau, venise o apă foarte mare și tot așa… Fiecare femeie transmițătoare de vești își adusese contribuția și originalitatea…
Popa, necăjit din afacerea cu merele, a început o slujbă obișnuită, apoi a căutat Apocalipsa din Biblie și le-a citit o parte. După aceea a ținut o predică în care a condamnat oamenii care păcătuiesc (chiar și când fură un măr!) și a amenințat. În concluzie le-a spus că venise sfârșitul lumii, prin urmare toți trebuie să se pocăiască. Le-a zis apoi că acest sfârșit nu va avea loc în ziua Domnului, adică duminică, deci va veni, probabil, luni. Acest „probabil” a fost neglijat de lume, care era convinsă acum cum că luni… gata! Popa i-a chemat la slujbă în acea seară și duminică, spunându-le că va ține slujba afară și le va citi multe din Biblie despre sfârșitul lumii.
Toți au plecat spre casele lor, comentând și încercând să spere că poate, poate cu slujbele astea „peste program” vor fi iertați.
Popa a luat câteva cărți cu el și s-a dus acasă, unde a început să caute în Biblie ce se spune despre sfârșitul lumii.
Seara, popa a fost la înălțime. Adunase din cărțile lui detalii despre sfârșitul lumii. Iată câteva extrase care i-au îngrozit pe oameni:
„Și împărații pământului, cei mari, comandanții, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii liberi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților și ziceau munților și stâncilor „Cădeți peste noi și ascundeți-ne…”” [Apocalipsa 6 – 15,16].
„O grindină mare, de greutatea unui talant, a căzut din cer peste oameni.” [Apocalipsa 16-21].
„Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerului vor fi clătinate.” [Matei 24,29]
„Tot așa cum a fost în zilele lui Lot… a plouat foc și pucioasă din cer și i-a distrus pe toți…” [Luca, 17-28,29]
„Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor. Oamenii își vor da sufletul de groazㅔ. [Luca 21-25,26].
„… în ziua aceea, cerurile vor trece cu un zgomot șuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi și pământul, cu toate lucrările de pe el, vor fi arse.” [Petru, 3-10].
Doamne, ce spaimă pe bieții oameni! Femeile erau pur și simplu disperate. Se și vedeau cuprinse de flăcări, lovite de grindină, luate de ape…
Oamenii din sat s-au împărțit însă în două tabere: unii care se rugau de mama focului pentru iertarea păcatelor și alții care ziceau că au prea multe păcate, prin urmare sigur vor ajunge în iad.
- Dar… până ajung în iad, ia să-mi fac eu de cap cât se mai poate!
„Neică, cât trăiești pe lume
Petrece și du-o bine!”
Și s-au ținut de cuvânt…

Bietele … garnițe!
… Bătrânii bătrânilor noștri nu aveau frigidere, congelatoare, vitrine frigorifice și totuși… trăiau. Iată cum.
Porcul de crăciun era pregătit după obiceiuri diferite de la o zonă la alta. Pielea era pusă la uscat și se folosea la făcut opinci, mușchii, cârnații și părțile mai grase erau atârnate la ger, undeva sus pe o „culme” adică un băț suspendat, pentru a nu ajunge pisicile, caltaboșii se mâncau de Crăciun și la Anul Nou, iar picioarele erau folosite la piftii.
Cam la topirea zăpezilor, se „topea carnea”. Gospodina lua o căldare mare din aramă, dacă avea, sau din tuci (fontă), o atârna de lanțul de pe coș, deasupra vetrei de la bucătăria de vară, apoi toca carnea mai grasă în bucăți cam cât un măr mijlociu și le arunca în căldare, unde pusese puțină apă, apoi făcea un foc mare. Sus pe coș erau puse și câteva bucăți lungi de slănină la afumat, care, după afumare se dădeau cu boia și se mânca până la crăciunul următor.
În căldare carnea grasă se topea, devenind „jumeri”, (atenție, nu „jumări”), mari cam cât niște prune. Apa se evapora iar untura topită depășea grămada de jumeri. Când jumerile erau aproape gata, se puneau bucăți de cârnați (trandafiri) și mușchi, care se frigeau. Mușchiul devenea „mușchete”. Acum se scotea căldarea, se punea jos, pe pământ, se punea ceva sare, se amesteca și totul era turnat în „garniță”. Garnița era un vas din metal, cu smalț în interior, înaltă cam de o jumătate de metru, cu diametrul mai mare jos și mai mic sus (cam cât o strachină, sus). Dacă nu avea garniță, gospodina își cumpăra de la târg o oală mare, tot cam cât garnița, din pământ, cu „mănuși” ca să fie ușor deplasată.

Se trecea apoi la o nouă umplere a căldării, dacă mai era carne și eventual la altă garniță. Dacă nu mai erau trandafiri și mușchi, se făceau doar jumerile care se aruncau în câte o … postavă, de aia mică, în care fuseseră scăldați copiii. Aceste jumeri erau mâncate toată iarna și chiar primăvara, așa cum erau sau… în zăbic. Acesta, tot specific local, era făcut din turtă (mălai din… făină de porumb), sfărâmată în tigaie, cu untură și câteva jumeri, puse la foc și frământate mereu în timpul coacerii… Și iată … micul dejun! Și dacă se mai adăuga și un pahar de vin…, ehe, „mâncare domnească”, domnule!
La garniță nu se umbla decât la zile mari. În general acolo era rezerva pentru muncile din vară! Ehe, ce bune erau o jumară, o bucată de trandafir și una de mușchete, la coasă sau la săpat! Neapărat cu vin!
Gospodina îi cam ținea din scurt pe ai casei, să nu cumva să se atingă de garniță! Garnița era rezerva strategică de bunătăți!
… Ei bine, acum la „sfârșitul lumii”, s-a dat iama la garnițe în tot satul!
- Hai să mâncăm totul! Doar n-o să lăsăm pământului bunătate de mâncare!
Singuri sau cu toată familia, cu prietenii, în orice fel, s-a ajuns însă la golirea garnițelor. Ba s-au mai tăiat orătenii și să te ții chefuri! Cei care mai aveau băutură, au atacat-o!
E drept că femeile, mai ales cele mai în vârstă, au ținut post, s-au retras pe undeva și se închinau, făceau mătănii, spuneau rugăciuni.
Vitele au fost scoase din curți și lăsate în seama lor, așa că au intrat în porumbii dați în spic, în livezile necosite, peste tot.
Și orătăniile, porcii, toate vietățile și-au căpătat… garnițele lor. Au atacat cu curaj grădinile, ba li s-au scos sacii cu grâu și porumb și li s-a dat la discreție, boabele fiind aruncate prin curte.

Polițele…
- Păi dacă tot e sfârșitul lumii, hai, domnule, să ne plătim… polițele!
Și au început. Unul, cu un par în mână, a intrat în curtea vecinului și a început să-i distrugă tot ce întâlnea în cale: ferestre, uși, tencuiala casei, pomi, flori. A început să țipe să iese vecinul din casă, că are o vorbă cu el. Și, înaintea ieșirii acestuia, a început să-i strige:
- Zici că m-ai păcălit, `ai? Află, nene, că tot eu am ieșit mai bine! Tu mi-ai cosit niște fân, nerespectând mejdina, dar eu ți-am furat un car de porumbi, ți-am tăiat teiul ăla din deal, ba ți-am mâncat și câteva orătenii.
Tocmai atunci iese vecinul din casă, râzând și cu o sticlă de țuică și două pahare în mână. Cel cu parul era hotărât să dea, dar a fost dezarmat de veselia celuilalt.
- Hai, vecine, să nu ne mai certăm, că ce-a fost a fost, iar ce vine, e… destul pentru toți! Așa că mai bine: hai noroc!
Omul a aruncat parul, apoi au stat jos pe băncuța de sub dud.
- Uite, că tot suntem la mărturisiri, află că nici eu n-am rămas dator. Ții minte când ți s-a cules via într-o noapte? Ei bine, eu am făcut-o! O dată ai pierdut doi boi; ei bine află că eu m-am dus la târg și i-am vândut!
Și au ținut-o tot așa.
- Măi, frate, dacă tot am mărturisit, poimâine om avea ceva avantaje acolo sus?
- Să sperăm că da.
În timp ce stăteau ei sub dud, iată vine de pe drum, băiețelul celui cu țuica, vede parul jos, îl ia și începe să dea în taică-său:
- Mai mă bați, mă? Câte curele am luat eu de la tine, criminalule! Lasă că-ți vin eu de hac acum. Ce dacă am pierdut vitele și au distrus porumbii oamenilor! Ce, tu când erai mic nu te jucai pe câmp? Ei!
Omul a rămas blocat. Mai ales că băiețelul îi vorbea cu „tu”, știind că tot timpul i-a zis „dumneata”. De-abia după ce a luat câteva lovituri bune, și-a revenit, i-a luat parul, iar copilul a fugit.
- Vezi mă ce zace și în copii? A ținut în el atâta ură, iar acum, având ocazia, că doar nu mai contează nimic, hopa cu răzbunarea! S-a sucit lumea, domnule!
- Lasă, bă, că de aia ne ia Dumnezeu pe toți! Hai noroc!
Fiind sâmbătă, unele clase de copii mai erau la școală. Când au aflat vestea au început și ei cu polițele. Au aruncat cu cărțile în învățătoare, au spart geamurile, au rupt băncile, ce mai, au devastat tot. Ba au intrat în cancelarie și au găsit cataloagele pe care le-au făcut bucățele. S-au dus apoi la casele lor și au atacat toate dulcețurile existente: magiun, dulceață de … mure, miere cu sâmburi de nucă, zahăr cubic.
Alți oameni și-au scos banii de pe unde-i aveau ascunși și i-au dat copiilor pe cei mărunți, iar pe cei mari i-au aruncat peste gard perceptorului, strigându-l să vină puțin, că… au ceva cu el! Omul a luat-o la fugă prin grădină, a sărit gardul și a fugit pe deal spre pădure.
Câțiva copii, având acum bani, pe care și-i doriseră atât, au fost mai practici. Și-au luat praștiile, s-au împărțit în două tabere și au stabilit : unii pornesc dintr-un cap al satului, ceilalți de la celălalt. Misiunea era clară: să spargă toate ferestrele din sat. Ba cu banii de metal, ba cu pietricele, sau la vreun geam mai încăpățânat, cu pietre mari, aruncate cu mâna.
N-a fost ușor pentru ei, deoarece în acea vreme erau puține ferestre cu geamuri. Se moștenise de pe vremea turcilor, când erau fel de fel de „impozite” suplimentare: „fumăritul sau coșeritul, oieritul, vinăriciul”. Ei bine, venise o dată o alt㠄dare” și pe dimensiunile ferestrelor: cele peste o anumită suprafață erau impuse la dări mari. Oamenii găsiseră soluția: făceau la case ferestruici mici de tot, cam de două palme lungime și un lat de palmă lățime, așa, ca niște creneluri de cetate. Și cum geamurile erau greu de găsit și scumpe, omul punea o bășică de porc, pregătită special, care se întindea pe ferestruică și se bătea în cuișoare. Era cât de cât transparentă și lăsa ceva lumină să intre în casă.
Acum „la spartul târgului”, copiii nu prea erau avantajați: era greu să nimerești acele ferestruici mici, iar înlocuitorul geamului era greu de străpuns, fiind elastic. Așa că până la urmă apelau „bieții copii”, la pietre. Oricum, și-au făcut datoria complet… Cei din case se speriau la început, apoi începeau să râdă. Doar, oricum se alegea praful de tot…
Și tot așa! Fiecare avea de plătit niște polițe, iar fantezia îi ducea pe toți pe căi de neimaginat.
În altă parte a satului, un om între două vârste, s-a dus în grădina sa și și-a văzut peste gard vecina făcând mătănii pe o pătură, sub un măr, în grădina ei. Ehe, de când îi pusese el gând rău (de fapt bun, pentru el) vecinei! O urmărea de ani de zile, o dorea continuu, însă ea nu-i dădea absolut nicio șansă. Ei bine, acum a venit și șansa lui. Nici una nici două, a sărit gardul și…
Și!
După un timp, femeia a reînceput rugăciunile pentru iertare păcatelor ei: toate, plus unul…
Venise de curând în Mura un învățător tinerel, la vreo 20 de ani, înalt, bine făcut, cam timid, însă frumușel, mânca-l-ar fetele! Așa că, vreo patru fete au zis că acum e momentul… S-au adunat la una acasă, l-au urmărit, iar când a ajuns în dreptul lor, gazda i-a ieșit în cale și l-a rugat, cu lacrimi în ochi, să intre puțin ca să-i scrie o scrisoare de adio adresată Cerului. Băiatul s-a tot rușinat, a încercat să se retragă, însă fata, mde, țărancă cu putere, l-a tras înăuntru. Ce a urmat… nu se știe. Ce se știe e că abia spre dimineaț㠄bietul” dascăl a fost „eliberat”. Era cam zăpăcit, nedormit, vlăguit… Mde, doar o dată e sfârșitul lumii…
Ideea însă le-a venit multora din sat : fete, băieți, bărbați, femei.
Fetele și-au zis că ce, la o adică, să moară ele fără a gusta din… merele oprite? Se hotărâseră ca a doua zi să se spovedească pentru a nu se duce „acolo” cu păcate. Cu asta rezolvaseră problema „judecății”, așa că acum au plecat să păcătuiască. Ehe, de câte ori le rugaseră iubiții lor…, dar ele „nu și nu”! Acum aveau să zic㠄da și da”, chiar de mai multe ori…
Ce mai, ce a fost în acea noapte… nu se poate povesti.
Astea, da… polițe!

Polițele inverse…
Și a venit duminica, penultima zi. S-au adunat cu toții pe izlazul de lângă biserică. Popa a făcut o slujbă lungă de tot, a citit iar din Biblie, apoi a spovedit pe toată lumea, dar cam în viteză, doar erau atâția. Și-au lua toți „adio”, s-au îmbrățișat și au plecat la casele lor. Aici au continuat preocupările din noaptea trecută: unii cu rugăciuni, alții cu chefuri, iar alții cu… amorul! Dascălul a fost chemat într-o altă casă și s-a dus fără a protesta, ba chiar cu bucurie! Acum avea acolo… cinci fete, tot una și una. Dar și noaptea a fost destul de lungă…
Luni dimineața, toți și-au luat poziții de rugăciune și se rugau pentru iertarea păcatelor. Au ținut-o așa până pe la prânz, apoi, venindu-le foame, au mâncat zdravăn „măcar să murim sătui!”.
S-au mai rugat ei, și iată, au venit niște nori negri de tot. Și a început o ploaie repede, se auzeau bubuituri, se vedeau fulgere, adică acum chiar începea sfârșitul… Însă furtuna aceasta a ținut doar vreo jumătate de oră, apoi a apărut soarele și un curcubeu superb!
Oamenii s-au uitat uimiți unii la alții. Furtuna a trecut, păsărelele au început din nou să cânte, totul era cam normal și nu prea se întrevedea sfârșitul lumii…
Și tot așa până a venit întunericul. Era o noapte tare frumoasă, cu cerul plin de stele. Nu prea semăna cu ce le spusese popa…
Unii erau gata, gata să urle, alții însă i-au potolit, așa că au amânat totul pentru a doua zi.
S-au dezmeticit ei a doua zi și nu știau ce să facă! Unii au strigat că trebuie să meargă iar la biserică să discute cu popa.
S-au adunat din nou pe izlazul de lângă biserică. Unii, indignați, au vrut să-l bată pe popă, însă acesta i-a potolit imediat cu un citat din Biblie:
„Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni, nici chiar îngerii din ceruri, cu numai Tatăl” [Matei, 24 – 36].
- Păi bine, părinte, n-ai zis dumneata că vine luni sfârșitul acesta?
- Eu am zis „probabil”, nu „sigur”! Am spus că nu poate veni duminica, doar e ziua Domnului și că dacă e să fie acum, va fi luni!
- Atunci unde-i femeia de a adus vestea?
Nu era acolo! Se rugase continuu toate aceste zile, iar acum o doborâse somnul.
- Cuuuuuuuuuuuuuum? Nu e acum sfârșitul lumii? Ei, păi atunci se schimbă treaba! Cine-i vinovat? Porumbul s-a terminat, grădinile s-au terminat, garnițele s-au terminat, băutura s-a terminat, porumbul și grâul din saci zac aruncate prin curți, banii i-am aruncat. Ce-o să ne facem acum?
- Ce-o să ne facem noi, nu știm! Știu însă ce-o să te faci tu, care ai recunoscut că mi-ai vândut boii, că…
Și a ieșit cu păruială. Ehe, toți aflaseră ce necazuri le făcuseră alții și a început plătirea… polițelor inverse!
În vacarmul general s-a impus o voce puternică. Era omul cel mai respectat din sat.
- Oameni buni! Suntem într-o situație tare grea. Nu mai avem de niciunele, vitele s-au împrăștiat, geamurile sunt sparte, gardurile sunt rupte, multe fete și-au pierdut ce aveau mai de preț și câte și mai câte. Acum avem de ales: strângem din dinți și începem să ne refacem, adică să reparăm din relele făcute, să ne adunăm vitele, să mai recuperăm ce se mai poate din porumbi și grădini, să facem repede câteva căsătorii și să ne iertăm unii pe alții, sau să ne batem, să ne omorâm și să se aleagă praful.
- Așa e! intervine preotul. În „Evanghelia după Matei” este scris ”Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora. Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” [18-34,35].
- Vedeți că și Biblia ne ajută? Acum, că tot am ajuns aici, trebuie să facem o înțelegere: nimeni, dar absolut nimeni, să nu povestească de asta timp de 50 de ani! Altfel ne facem de râs și nu ne mai scapă nimeni de batjocura celorlalte sate. Nu e cazul să jurăm, doar suntem din Mura, adică UNIȚI!
Acum în final, dacă tot n-a venit sfârșitul lumi și putem zice că am scăpat, hai fraților să râdem zdravăn de toată tărășenia asta!
Și a început omul să râdă. Apoi a zâmbit și preotul. După aceea a „intrat în hor㔠un altul și tot așa, s-a ajuns la un râs general, cu hohote și cu lacrimi.
Pe drum, oamenii deveniți veseli, tot ziceau:
- Măi, a fost cum a fost sfârșitul lumii, dar un așa râs n-am văzut de când sunt!…


Fragment din romanul "Oameni șireți și … veseli. de Iulian Popescu,





Iulian Popescu    9/4/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian