Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Convorbire cu poeta, eseista, scriitoarea Daniela Gîfu

Vasilica Grigoraș: În primii ani ai venirii mele în Vaslui, ca profesor de științe umaniste, am cunoscut o parte dintre colegii de la Bârlad. Adevărați profesioniști, cu o cultură solidă și oameni de omenie. Am cunoscut și elevi ai școlii bârlădene cu ocazia concursurilor școlare, apoi, în anul 1983 mergând cu grupul de olimpici ai județului Vaslui la Olimpiada națională de filosofie și economie, la Baia Mare. M-au impresionat în modul cel mai plăcut acei copii minunați, studioși, politicoși, cu simțul umorului și reale disponibilități de comunicare. În următorii ani, fiind bibliotecar la Biblioteca Județean㠄Nicolae Milescu Spătarul” am participat la o serie de activități culturale, literare, artistice, spirituale bârlădene. Învățământul de calitate, tradiția și mediul intelectual reprezentate de școli de prestigiu, Biblioteca Municipal㠄Stroe Belloescu”, Teatrul „Victor Ion Popa”, Muzeul „Vasile Pârvan”, Societatea cultural㠄Academia Bârlădean㔅, au constituit pilonii de rezistență ai formării generațiilor de copii și tineri. Dintre aceștia face parte și poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista…, Daniela Gîfu. Ce ne puteți spune despre Bârlad, orașul copilăriei și adolescenței?

Daniela Gîfu: Da, sunt originară din Bârlad și această mândrie locală am purtat-o mereu cu mine, mândrie pe care am mai divulgat-o în urmă cu câțiva ani Prietenului nostru, jurnalistul și scriitorul George Roca. Am venit pe lume un secol și jumătate mai târziu, după Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova și Țara Românească. Bârladul (Baaadul de altădată) a fost vatra multor personalități dragi atât copiilor, cât și adulților cu spirit viu. Mă gândesc la poeta Elena Farago care a scris îndrăgita poezie „Gândăcelul”. Sau la Nicolae Tonitza, pictorul inegalabilelor portrete de copii. Sau la lingvistul Alexandru Philippide care disprețuia formele fără fond. Sau la dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă și Teatrul din urbe, autorul piesei „Tache, Ianke și Cadâr”. Sau la savantul fizician Ștefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenței, dar care a avut neșansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului. Și, special l-am lăsat la urmă, pe fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol și nu pe Nicolae Ceaușescu, cel din urmă nici nu votase. Întrebarea mă supune la un efort cel puțin responsabil... Se adună în mintea mea aproape toate întâmplările din trecut, mă refer la trecutul meu în acest spațiu binecuvântat. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Și se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuție se afla – pe atunci era atât de chipeș! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Știu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare și sala a izbucnit în râs!!! Dar copilăria pălește în fața adolescenței pe care am trăit-o! Dincolo de inocență, bun simț, reținere, în lăuntrul meu își croiau drum ambiția, consecvența, responsabilitatea. Amintirea bunicii mele din partea mamei, a cărei prezență o simt mai ales atunci când timpul e îmbrăcat în haine de sărbătoare, m-a stimulat să progresez, mereu. De parcă ar dori să-mi risipească bucuria de a trăi altundeva decât pe prispa casei ei modeste, unde scrijelisem pentru prima oară tabla înmulțirii. Satul bunicii, Bălăbănești, aflat la 16 km de Bârlad, rămâne simbolul paradisului pe care fiecare și-l închipuie opusul vieții pământene ezitante. Să revin. Am avut un trecut bogat, mai ales spiritual.

V.G.: Citind interviul pe care l-ați acordat poetului, scriitorului, eseistului, jurnalistului, animatorului cultural, George Roca și eseul „Scrisul mă fericește”, publicat în Antologia „Taina scrisului” (București, ANAMAROL, 2019) m-am trezit în fața unui portret fascinant al unei tinere inteligente și ambițioase care s-a construit pe sine treptat, prin muncă și perseverență, în varii domenii ale cunoașterii umane. Curiozitatea debordantă, setea de știință și învățătură, seriozitatea omniprezentă și dăruirea v-au ajutat să adunați un portofoliu bogat: absolventă de fizică, specialistă în comunicare, doctor în filosofie și doctor în informatică… Un adevărat diamant uman. Vă propun să discutăm, pe rând, fațetele personalității Danielei Gîfu.
Așadar, Daniela Gîfu - omul de știință, cercetătorul…

D.G.: Mda, cum precizam, sunt o femeie curioasă, abilă, asemenea unui “argint viu”,... cred că sunt câteva atuuri necesare ca să reușești. Studiile postdoctorale m-au ajutat să revin în mediul academic, devenind pe rând cercetător științific la cele mai prestigioase instituții academice din țara noastră și cadru didactic asociat la mai multe facultăți ale Universității ieșene. Sunt pietrele de temelie pe care am mizat și pe care le păstrez cu recunoștință… Într-o zi, sacrificiul pe care-l făcusem a început să se materializeze. Da, după o activitate de mai bine de 10 ani la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, unde predasem cursuri de operare pe calculator, de grafică pe calculator și de formatori, timp în care studiam permanent, finalizând un masterat în comunicare și relații publice și un doctorat în filosofie-comunicare, am obținut o bursă postdoctorală la UAIC (o cotutelă între Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației și Facultatea de Informatică) de 30 de luni. Cred că a fost cea mai revigorantă perioadă din viața mea. Deși era un domeniu nou, prelucrarea limbajului natural (în engleză, NLP – Natural Language Processing), noua realitate m-a ambiționat peste măsură. Îmi demonstram mie însămi, în primul rând, că cercetarea, chiar dacă nu în biofizică, așa cum îmi dorisem, este ceea ce mi se potrivește cel mai mult. După finalizarea studiilor postdoctorale am obținut un post de cercetător științific III (echivalent poziției de lector) la Facultatea de Informatică a Universității ieșene, devenită a doua mea casă profesională. Aici mi se oferiseră condițiile să mă dezvolt și să-mi construiesc cariera după care tânjisem. Și cum cercetarea este în simbioză, cel puțin în cazul meu, cu activitatea didactică, am pus bazele propriului curs, fiind titulara cursului de „Semantica și pragmatica limbajului natural” (în cadrul masteratului de Lingvistică computațională), elemente din acesta fiind folosite și la Tehnici de Ingineria Limbajului Natural. De altfel, atât de mult m-am atașat de colectivul de aici, încât am decis să mai fac un doctorat în informatică, finalizat în anul 2016.

V.G.: Intelectualul cu preocupări în filosofie și știința comunicării…

D.G.: Un început îndrăzneț, privind peste Carpați. Poziția de referent la Casa de Cultură a muncipiului Cluj-Napoca mi-a deschis câteva ferestre de unde puteam privi cu îndrăzneală. Începutul carierei mele... Am profitat de comunicarea pe Internet, în cel mai “ortodox” mod, drum care mi-a alimentat ambiția. Dialogul pe care l-am purtat cu oameni deosebiți, acum PRIETENI pe viață!, mi-a insuflat suficient carburant spiritual ca să îndrăznesc. Parcursul pe care mi-l pregăteam își avea seva în această instituție privită cu prea puțină socotință de mulți dintre noi. Ei bine, aici în instituția gândită de Carol al II-lea cu diferite funcțiuni, după bunul plac al autorității publice locale, am cunoscut minți strălucite care se bucurau de o audiență selectă, deși seniorială. Este și motivul pentru care acum, când merg la Cluj, resimt un tip de emoție aparte. Îmi lipsește filosofia acelor ani care a însemnat, mai mult decât oricând, schimbări importante în modul de a privi viața, în special reflectate în discurs. Mi-a călăuzit preumblarea perspectiva pragmatistă a lui Rorty despre solidaritate și diferență culturală (și implicațiile acesteia asupra modului în care concepem azi politicile culturale pentru integrarea comunităților etnice, într-un oraș multicultural cum este Clujul). Încadrată, așadar, în așa numitul neo-pragmatism, m-am “abandonat” analizei limbajului, în 2010 susținându-mi teza de doctorat în filosofie la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, teză care a fost primită ca deschizătoare de drumuri, filosofia mână-n mână cu informatica. Era o temă centrată pe violența simbolică în discursul electoral, analizată cu metode computaționale. Invitată să urmez studiile postdoctorale la aceeași Universitate, de data aceasta la Facultatea de Informatică, am cunoscut o nouă lume, cea a prelucrării limbajului natural. Și cum eram preocupată de analiza discursului public, începând cu anul 2011 am început o minunată colaborare cu prof. univ. dr. Dan Stoica la două catedre: Jurnalism (Facultatea de Litere) și Comunicare și Relații Publice (Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice). În semestrul al II-lea al aceluiași an universitar, împreună cu prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu am colaborat în cadrul masteratului de Relații umane și comunicare organizat la Facultatea de Psihologie și Științe ale educației și tot așa. În fața studenților, am respins ideea că există o singură descriere a lumii. Obsesia pentru adevăr a filosofilor ar trebui înlocuită cu speranța într-un viitor mai bun al omenirii.

V.G.: Jurnalistul experimentând atât presă scrisă, cât și radio, tv…

D.G.: Pentru mine jurnalismul nu e o profesie, ci o pasiune. Este și motivul pentru care am investit în el mai mult de pe margini. Dar, îmi aduc aminte de vremurile când urmam cursurile studiilor aprofundate în Biofizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC). Atunci am făcut mai multe reportaje pe teme culturale la o televiziune locală din urbe. A fost un moment de cotitură în viața mea, înțelegând fascinanta lume jurnalistică pe care aveam să o cultiv permanent. Începând cu anul 2002, aflată deja la Cluj-Napoca, lucrând într-o instituție de cultură în care se întâlneau remarcabile personalități clujene, am început să mă implic în presa scrisă. Începând cu publicațiile clujene – „Curierul Primăriei”, „Cetatea culturală”, „Orașul” etc. dar și cele online, aflate în plin avânt, condeiul meu începea să prindă consistență. În paralel, din dorința de a-mi pune bazele teoretice ale comunicării de masă, am urmat și cursurile masteratului de Comunicare și Relații publice, organizat de SNSPA, București, și ale școlii doctorale în Filosofie și Științe Social-Politice, în cadrul UAIC, finalizată cu teza „Discursul presei scrise și Violența simbolică. Analiza unei campanii electorale”. Din 2011, aveam să fiu redactor șef adjunct și, la scurtă vreme, redactor șef la revista „Destine literare” din Montreal. De altfel, sub oblăduirea unor scriitori și jurnaliști prețuiți în țară și în afara ei - îi voi aminti în ordine alfabetică - Virgil Bulat, Alexandru Cetățeanu, Virgil Cisteianu, Dan Culcer, Dan Ionescu, Lucian Hetco, Corneliu Leu, Marcel Mureșeanu, George Roca, Victor Roșca, Artur Silvestri și mulți alții) am început să fiu prezentă și în presa de limba română din Canada, SUA, Franța, Germania, Australia ș.a.m.d. Din anul 2013, când am devenit parte din familia Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), condeiul meu jurnalistic a fost primit cu deschidere și validat, de trei ani fiind și redactor șef al Revistei UZPR. În egală măsură, ca cercetător științific la Facultatea de Informatică, în cadrul UAIC și la Institutul de Informatică Teoretică, Academia Român㠖 filiala Iași, am o activitate extrem de bogată în colectivele de redacție ale multor reviste de prestigiu din domeniul prelucrării limbajului natural / inteligență artificială din USA, Australia, India etc. Ceea ce pot spune, activitatea jurnalistică este o provocare continuă. Este normal ca un jurnalist bun, adevărat, să se „descurce” la fel de bine în toate domeniile presei. Se pare că am reușit să le îmbin inspirat. Cel puțin asta afirmă despre mine jurnaliști mult mai vechi și mai experimentați. Sigur, față de acești maeștri ai artei jurnalistice, eu mă consider încă o novice, dar constat cu satisfacție că evoluez în fiecare zi.

V.G.: Scriitorul, poetul, eseistul…

D.G.: În urmă cu mulți ani, m-am întâlnit cu doi amici de condei, îndoiți de faptul că și-au rătăcit neașteptat inspirația în timpul trecerii lor. Impresia pe care mi-o lăsaseră cu privire la nesiguranța lor, apreciați de-a lungul vremii de un public pestriț, dar constant, e că implorau o falsă empatie. În acea perioadă eu învățam să supraviețuiesc, făcând uz de emoția resimțită într-o lume complet străină. Inspirația, ca proces divin, include promisiunea prezenței vii a imaginilor și figurilor de stil aflate sub semnul contemplării native și a neviciatei relații emoție - cuvânt. Forțată de mâna vanității, inspirația este împinsă mai departe, în faza de expirație care, fiind un proces pasiv, exclude prezența metaforei. Cele două stări se succed într-o manieră instinctivă, adesea irațională. Ești atât năucit, cât și înfricoșat de faptul că starea de epuizare emoțională acuză purtătorul de crize motivaționale. E asemenea asteniei de primăvară care poate fi combătută cu variate infuzii din amestecuri de ierburi robuste și aromate. Ceea ce apărea ca dislocare a imaginației ne pare acum clar ca expresia unei pasagere pustiiri spirituale. Imaginația dislocată se reconstituie într-un alt fel de coerență alinătoare. De aceea, trebuie reluate temele marilor clasici care au experimentat deșteptarea și menținerea spirituală. Este și motivul pentru care refuz să mai privesc la cele care mi-au mâhnit pasul și mi-au slăbit cugetul. Un prieten drag mie mi-a tot spus că vede în scrisul meu (ba chiar și în felul în care mă exprim de multe ori în conversații) un talent literar autentic. Spusele lui - pentru că am încredere în judecata sa - m-au ambiționat. Am început prin a scrie un jurnal, în care am notat, între 1 ianuarie și 31 decembrie a anului în care împlineam 33 de ani, „vârsta Hristică”, într-o formă trecută prin judecata mea legată de învățăturile creștine, observații din cursul fiecărei zile. Așa s-a născut prima mea carte, 33. Jurnal de inițiere spirituală, binecuvântată de mitropolitiul Bartolomeu Anania, care a fost lansată în Catedrala Ortodoxă din Târgu-Mureș și s-a bucurat de succes. Asta m-a încurajat și am continuat. Am scris o nouă carte de eseuri, temele fiind legate de pilde biblice, după care am îndrăznit să scriu poezie. Am deja trei volume de poezie care, după părerea mea, dar și a criticilor, “desenează sentimente și stări cu linii clare” (Ștefan Mitroi). Cred că acum pot îndrăzni să mă consider și scriitoare.

V.G.: Raționalitate și sensibilitate. La prima vedere un cumul de contrarii. Știința presupune rigoare, logică imbatabilă, poezia înseamnă trăire, transmite stări, emoții. Cum se împacă una cu cealaltă?

D.G.: Doar la prima vedere pentru că, așa cum spunea matematicianul și poetul (sau invers…) Ion Barbu (pe numele său adevărat Dan Barbilian), referindu-se la geometrie și poezie: “Oricât ar părea de contradictorii acești doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia.” Eu consider că raționalitatea și sensibilitatea, știința și poezia sau, dacă vreți, realismul și romantismul, sunt forme ale cunoașterii care se completează și se întrețin reciproc. Astfel, continuând de la “punctul luminos”, invocat de Ion Barbu, pot spune că prin raționalitate și știință putem descoperi legile fizice ale mișcării fotonilor, cuantele de lumină. În același timp însă, sensibilitatea ne face să ne bucurăm intens la apariția, pe cer, a miracolului curcubeului spectral al luminii albe. Un alt exemplu, de data aceasta din cultura universală este Johann Wolfgang von Goethe, un mare poet și, în același timp, un ilustru gânditor, filozof și om de știință. Referindu-se la satisfactia pe care o ofera cunoașterea filosofică, Goethe spunea: “Acum pentru prima dată mi se pare să-mi surâdă o teorie”. Să amintesc și cunoscutul roman ”Rațiune și simțire” al scriitoarei engleze Jane Austen (1811) în care autoarea analizează în profunzime aceste stări, trăiri, prin intermediul personajelor pe care le creează. Cred că gândind și acționând cu raționalitate, realist, putem să ne construim starea de echilibru și siguranță care “protejeaz㔠sensibilitatea noastră și ne permite să ne bucurăm de frumusețea zilei. Pe de altă parte, sensibilitatea, emoțiile plăcute, bucuria vieții, ne oferă hrana pentru regenerarea sufletească, atât de necesară ca să putem gândi și acționa rațional, realist, eficient. La aceasta se adaugă și facultatea sensibilității de a-ți deschide dimensiuni ale existenței pe care rațiunea doar le bănuiește, dar la care nu poate accede. Poetul persan mistic Jalalluddin Rumi ilustrează diferențele dintre rațiune și simțire printr-o grăitoare pildă în versuri. În poezia ”Zugravii din Râm și cei din China”, povestește cum, odată ca niciodată, un sultan, dorind să-și împodobească palatul, a chemat la el pictori vestiți din China și pictori renumiți din Roma. Fiecare colectiv de pictori se lăuda că este cel mai bun. Acceptând să-i testeze, sultanul le-a distribuit spre împodobire două săli alăturate ale palatului (săli din acelea, despărțite după moda orientală doar de draperii și nu de ziduri și usi). Pictorii chinezi au solicitat pigmenți scumpi din care să prepare măiestrite culori. Pictorii romani au solicitat doar unelte de șlefuit. Zilele au trecut și pictorii chinezi l-au anunțat pe sultan că au terminat de pictat sala lor. La foarte puțină vreme și zugravii romani au anunțat că și-au terminat munca. Iată că veni și ziua minunată a verdictului sultanului asupra echipei câștigătoare. Sultanul vizită întăi sala chinezilor. A fost vrăjit de pictura acestora… totul părea viu. Apoi, trecu în sala romanilor. Pentru asta a dat la o parte cortina care despărțea cele două săli. Și ce credeți ? Toată pictura chinezilor se reflecta pe un perete șlefuit de romani precum oglinda. Dar în reflexia oglinzii, toată pictura chinezească părea și mai frumoasă! Morala lui Rumi este înălțătoare: ”Gândirea amuțește ori face să mă-nșel. / Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El. /A inimii oglindă în veci o să arate / imaginile pure-n adâncu-i reflectate. / Acei ce-o șlefuiră scăpat-au de culoare. / Divina frumusețe-o privesc fără-ncetare.” Cred că avem de-a face, în acest context, cu un adevărat dualism.

V.G.: Sunteți o persoană cu multă adrenalină. De unde vine satisfacția cea mai mare?

D.G.: Am să răspund cu vorbele lui George Enescu, de la “odihna din muncă prin muncă”. Continui să trăiesc în numele adevărului, trăindu-l în metafore simple care mă țin pe un piedestal din ce în ce mai șubred.

V.G.: Vă considerați în continuare un explorator în ale vieții, profesiei, ori v-ați stabilit ținta și vă concentrați cu toate forțele spre a o atinge? Dacă da, care este aceasta și prin ce mijloace, pârghii veți accede la rezultatele dorite?

D.G.: Cum spuneam, sunt curioasă precum cei mici... Da, continui să explorez. Pot spune că domeniul inteligenței artificiale, căruia m-am dedicat de 10 ani încoace, este inepuizabil. Deși pentru unii pare de domeniul fantasticului, domeniul este regăsit și în mitologia greacă, când, de exemplu, se vorbește despre creațiile mecanice ale zeului Hefaistos. Un alt exemplu, pe înțelesul majorității, este monstrul doctorului Frankenstein care face referire la ideea de inteligență artificială creată de om. Ideea construcției unei minți artificiale, pe care o întâlneam în anii ’40, nu doar a prins contur, ci a atins apogeul în zilele noastre. Este și motivul rămânerii mele profesionale în acest domeniu. Fiecare țintă atinsă trezește în mine nevoia de mai mult... Consecvența, ambiția, sacrificiul sunt mijloacele pe care personal am mizat. Cel puțin, acestea mi-au adus cunoaștere și profunzime. Și aici există un exemplu mitologic. La nordici, zeul suprem Odin, pentru a afla secretul fiecărei rune (deopotrivă literă și semn magic cu valențe creatoare) a trebuit să stea nouă zile spânzurat de un picior de Arborele Lumii, în piept având înfiptă o lance, fără mâncare și fără băutură. Mai mult, a trebuit să-și scoată un ochi și să-l ofere ca ofrandă.

V.G.: Cu un asemenea CV extrem de bogat, care oferă mari oportunități de realizare în alte țări, nu ați fost tentată să emigrați? Nu ați avut oferte, ori, în ciuda acestora, ați decis să rămâneți în țară? Cum explicați/argumentați această decizie?

D.G.: Am mai spus-o: străinătatea, cu atât mai mult în acest context în care mă aflu, e pentru mine doar experiență turistică, științifică și literară. Nu m-am născut și format în România ca să slujesc o altă țară. Probabil sună prea patriotic, dar chiar îmi iubesc rădăcinile. Pe oriunde am fost, în deja multe țări aparținătoare altor 3 continente, nu am uitat să promovez și să fac cunoscută originea mea și Universitatea care mi-a dat aripi.

V.G.: În România generației mele și mult după, știam că, dacă urmăm o facultate, avem o profesie/meserie, ne perfecționăm în domeniul respectiv și lucrăm până la pensie în acea sferă de activitate. Prin tot ceea ce ați realizat, prezentați o cu totul altă perspectivă a instrucției și formării tinerilor. Ce le puteți împărtăși, recomanda în acest sens?

D.G.: “Timpul nu a mai avut răbdare”, cum spunea Marin Preda. Cu alte cuvinte, vremurile s-au schimbat. Le sugerez tinerilor ca, atunci când își aleg facultatea pe care doresc să o urmeze, să se asigure că specializarea, calificarea pe care o vor dobândi la absolvire, să fie una utilă, căutată pe piața muncii, cel puțin pentru un orizont de timp previzibil. Știu că acest lucru nu este întotdeauna ușor, orientările din mediul economic fiind într-o continuă evoluție. Pe de altă parte, noțiunile care au fost predate în facultăți evoluează rapid, capătă noi valențe, chiar pe durata de timp în care o persoană este în puterea activității și împlinirii profesionale. Și pentru că eu “vin” din tehnologia informației, apreciez că aceasta constituie o expresie a adaptării tehnologiilor la arhitectura și organigramele funcționale ale societății viitorului care au și început a fi construite, pentru c㠓viitorul începe azi”. Le recomand tinerilor, absolvenți de facultate și nu numai, să aplice conceptul de învățare pe tot parcursul vieții, asa numitul “Life Long Learning” pe care eu l-am utilizat încă de la sfârșitul anilor ’90, fiind deja la Cluj. Cu alte cuvinte, să se perfecționeze continuu în domeniile lor de activitate sau în cele complementare, conexe. Este bine însă ca ei să se orienteze spre specializări cu un pronunțat caracter aplicativ, acestea fiind de interes pentru angajatori. De multe ori, la interviurile de angajare, întrebarea “ce știi să faci?” este adresată prioritar. Ca obiectiv al formării profesionale, în meseria aleasă firește, se află modelul specializării largi, în care știi “câte puțin din fiecare”, dintr-un evantai larg de probleme, sau specializarea de tip “niș㔠sau “lamă”, în care știi “din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin”. În condițiile diviziunii muncii, orientate spre creșterea eficienței și performanței economice, al doilea model poate fi considerat unul care oferă sustenabilitate unei cariere profesionale. Făcând legătura cu tehnologia, de care depindem atât de mult cu toții, modelul de dezvoltare profesională și socială, pe care l-am expus anterior, este similar modelului “amplificare (putere) – banda spectrală”, folosit în fizică, în tehnologia informației și a comunicațiilor. Astfel, se poate transmite informația utilizând un spectru larg de frecvențe, dar cu o amplificare (putere) redusă sau, aceeași informație poate fi transmisă cu putere mare, dar într-o bandă îngustă, într-o “niș㔠spectrală. Iată cât de fin se leagă, se întrepătrund lucrurile, cum se corelează tehnologia cu dezvoltarea profesională, cu modelele evoluției sociale.

V.G.: Sunteți un bun exemplu de schimbare a mentalității în ceea ce privește flexibilitatea pe piața muncii, un model de succes și demn de urmat de tineri. Cum vedeți acest aspect în societatea românească actuală? Au avut loc schimbări, se constată o adaptare la noile cerințe?

D.G.: Pregătirea mea în filosofie, prin teza de doctorat pe care am susținut-o, mi-a înlesnit înțelegerea conceptelor din diverse sfere de activitate, fapt care mi-a facilitat abordarea flexibilă a diferitelor domenii profesionale. Flexibilitatea pe piața muncii poate fi privită ca un mod sau o soluție prin care mediul de afaceri se adaptează constant la schimbările și provocările economice și sociale. Mentalitățile angajatorilor și angajaților evoluează și se modifică în consecință. Schimbările din societate, progresul acesteia, influențează relațiile de producție și forțele de producție. Din punctul de vedere al relațiilor de producție, dezvoltarea culturii antreprenoriale a cetățenilor reprezintă o modalitate de adaptare individuală la noile cerințe ale mediului de afaceri. Înființarea propriei firme, a deveni din angajat – angajator, fiind propriul tău șef, este o oportunitate din ce în ce mai atractivă pentru tineri, fie că sunt, sau nu, absolvenți ai învățământului superior. Avem în România firme înființate de tineri, cu profilul de activitate în tehnologia informației, de exemplu, care au deja succes și o poziție bună pe piață. Fondurile europene și naționale accesibile prin programe de finanțare, de tip start-up de exemplu, pot fi o bună soluție pentru susținerea finanțării acestor firme dinamice, stimulându-le capacitatea de inovare. Tendința dezvoltării antreprenoriale va conduce la dezvoltarea clasei de mijloc în România, beneficiară a unui nivel bun al calității vieții. Din punct de vedere al forțelor de producție, schimbarea și adaptarea majoră a mentalității angajatului, în cadrul procesului muncii, și-au găsit o expresie importantă chiar în cursul pandemiei COVID-19, prin așa numitul “lucru de acas㔠(în engl. “teleworking”), desigur în sferele de activitate unde acest lucru este posibil. Activitatea în regim online s-a dovedit în multe cazuri eficientă, contribuind și la menținerea stării de sănătate a angajaților. Tehnologia informației și a comunicațiilor își face din plin datoria de a susține economia bazată pe cunoaștere. Cred că putem propune, în contextul actual, o nouă sintagmă, mai cuprinzătoare, și anume “economia bazată pe sănătate și cunoaștere”!

V.G.: Familia, școala și biserica sunt cei trei „actori” care trebuie să colaboreze cu dibăcie în educația copiilor; care este rolul și contribuția statului în procesul instructiv-educativ din România?

D.G.: Constituția României stipulează clar ce îndatorire are statul în privința educației. Iar această îndatorire este nu doar importantă, ci, o responsabilitate esențială. O bună lege a educației trebuie să corespundă nevoilor concrete ale României și să aibă consensul tuturor partidelor, pentru a nu fi schimbată de fiecare dată când ajunge la putere un alt partid. De departe cea mai bună lege a învățământului românesc este cea elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea de Spiru Haret care ar trebui luată drept model pentru o bună lege corespunzătoare actualului moment de dezvoltare a societății românești. Ținându-se cont de ceea ce Spiru Haret susținea - și avea perfectă dreptate - c㠄sistemul școlar al unei țări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiunilor și caracterului național al poporului care o locuiește”.

V.G.: Ce calități trebuie să aibă cineva pentru a reuși în viață?

D.G.: Deloc puține, iar media online nu se lasă mai prejos în a le descrie… Ați avut curiozitatea de a căuta pe Google? Pagini întregi de sugestii cu “Cele n aptitudini / calități pe care orice om de succes trebuie să le aib㔠vi se vor afișa, gata să te instruiască. Nu trebuie decât să te uiți în oglindă și să vezi câte ai. Cu siguranță, trebuie să fii serios, cultivat, creativ, ambițios, neobosit, onest cu tine însuți, să-ți cunoști bine meseria, să-ți propui țeluri importante, să te gândești mereu și la ceilalți, la binele comun. Știu că unii - și nu puțini - reușesc în viață și prin necinste, prefăcătorie, minciună, falsitate, fățărnicie, micime sufletească. Dar „realizările” acestora sunt artificiale și adevărul iese până la urmă la iveală, iar de acești oameni sperjuri până la urmă nu-și va mai aminti nimeni. Chiar dacă vor acumula bogății materiale.

V.G.: Vă rog, precizați câteva idei, concluzii despre societatea românească desprinse în urma cercetărilor sociologice realizate! Unde ne aflăm, ce ar trebui să mai facem?

D.G.: Dialectica ne învață ca societatea omenească evoluează constant, iar acumulările cantitative conduc la salturi calitative. În 1989, pentru societatea românească s-au încheiat câteva decenii de dictaturi succesive, care au constituit un obstacol în calea evoluției și manifestării dinamismului autentic al societăți civile. După 1990, societatea românească s-a înscris pe drumul dificil al revenirii la democrație iar, în economie, sectorul privat a început să își dovedească eficiența. Din punct de vedere geopolitic, al alianțelor și al parteneriatelor, România se află într-o poziție extrem de ofertantă. Eu cred că este bine să facem în continuare eforturi pentru ca scara normală a valorilor, bazată pe moralitate, toleranță, educație, competență, și performanță, să se manifeste la toate nivelurile societății românești. În acest fel, forța de muncă foarte bine pregatită, inteligența românească vor putea rezolva majoritatea obiectivelor pe care societatea noastră își va propune să le realizeze pe parcursul timpului, facând față provocărilor viitorului.

V.G.: Cum vă considerați: optimistă, realistă ori pesimistă? E nevoie de schimbare a viziunii și a modului de a acționa? Dacă da, care ar fi primii pași?

D.G.: Sunt foarte realistă. Văd și apreciez lucrurile bune, le văd și le critic pe cele necorespunzătoare. Modul de a acționa trebuie să corespundă unei asemenea viziuni. Și trebuie acționat cinstit, legal, hotărât, urmărind binele țării și al semenilor, nimic altceva. Primii pași? Să eradicăm minciuna, falsitatea, prefăcătoria, urmărirea interesului personal, al interesului de partid, să nu ne ploconim în fața intereselor, a poruncilor sau „sfaturilor” venite din străinătate și dăunătoare nației române și, implicit, a fiecăruia dintre noi.

V.G.: Ce calificativ ați da școlii românești de ieri? Dar celei de azi?

D.G.: “Viitorul unei națiuni este hotărât de modul în care aceasta își pregătește tineretul”, spunea umanistul olandez Erasmus din Rotterdam. Noi, românii, îl avem pe Spiru Haret, părintele învățământului românesc modern, pe care l-a creat fără să dispună de resurse bugetare remarcabile, fiind animat însă de patriotism și de o pasiune deosebită. Spiru Haret a înființat 1305 școli în zonele rurale, cu 2230 de posturi și 2660 săli de clasă. Pe savantul român Spiru Haret noi trebuie să îl considerăm de referință, când se pune problema realizării unei reforme a învățământului românesc. În această perspectivă istorică și dialectică, școala românească este parte integrantă a vremurilor de ieri și de azi, trebuind să se adapteze acestora. Există similitudini importante între școala românească de ieri și de azi. Astfel, ieri și azi ne dezvăluie olimpici remarcabili care sunt doriți de marile universități ale lumii. Ieri și azi, practica meditațiilor este încă o soluție pentru realizarea unei pregătiri superioare a elevilor, în vederea admiterii la universitățile bine cotate din țara noastră și nu numai. Într-un eventual demers de acordare a unui calificativ școlii românești de ieri și de azi, trebuie să avem în vedere că școala este nemijlocit influențată de contextul economic, social, politic, în care aceasta funcționează. Cel puțin la nivelul unei medii statistice, acest context influențează direct calitatea orelor de curs, motivația dascălilor și nivelul de promovabilitate al elevilor la examene. Cred că putem considera calificativul acordat școlii noastre ca fiind determinat de cel acordat societății românești.

V.G.: De ce aceste diferențe?

D.G.: Într-un anume fel, răspund prin continuarea răspunsului de la întrebarea precedentă. Înainte învățământul beneficia, din partea statului, de o relativă susținere și stabilitate economică fiind, în schimb, controlat din punct de vedere politic și ideologic. Astăzi acest control a îmbrăcat alte haine, resursele financiare alocate învățământului sunt adesea insuficiente. Înainte de 1990, era încurajată raportarea promovabilității de 100%, pe ansamblul învățământului, în timp ce astăzi ne alarmăm, pe bună dreptate, de ratele scăzute ale promovabilității, subiectele fiind din ce în ce mai ușoare. În ciuda acestor probleme ale învățământului, aflat într-o prelungită tranziție, trebuie recunoscut că elevii care doresc cu adevărat să învețe se vor evidenția, căci, într-o bună măsură, instruirea proprie devine cea mai validă formă de succes. Mai ales acum, când Internet-ul oferă posibilitatea accesului rapid la un volum imens de informație. E drept, trebuie să știi să filtrezi sursele de informare. Consider benefică încurajarea orientării și pregătirii practice a viitorilor absolvenți ai diferitelor forme de învățământ, deoarece doar Școala îi pregătește pe tineri în mod concret pentru profesiunea viitoare. În fond, “O privire în cărți și două în viață, vor da spiritului forma adevărată (Goethe).

V.G.: Cum vedeți școala în perspectivă - în evoluție, ori involuție? Ce ar trebui făcut pentru a spori gradul de eficiență? Cum poate fi oprit abandonul școlar?

D.G.: O adaptare la standardele europene, nu asta ne-am dorit? Aici, mi-ați atins o coardă sensibilă. Școala românească de altădată, căreia i-am trecut și eu pragul, trebuia să rămână de neatins. Dar se pare că avem nevoie de mase de manevră, nu de o școală de înțelepți… Școala noastră este de multă vreme într-un proces de involuție. Programele nu urmăresc pregătirea unor intelectuali care să posede cunoștințe solide, cu adevărat folositoare în sensul de a cultiva în elevi un spirit civic, cu iubire de țară și calități morale superioare. Vedeți, în acest sens, lipsa oricărui recurs la textele scriitorilor latini sau greci, texte care au format caractere patriotice in veacurile trecute. Avem din ce în ce mai puține cadre didactice de calitate și pasionați de profesia de dascăl. Statul nu-i prețuiește pe dascăli, nu le creează condiții bune pentru a desfășura o activitate de succes, nu-i răsplătește nici salarial, nici moral, pe măsura importanței muncii lor. Conducătorii de azi nu înțeleg marele adevăr haretian: „Cum arată astăzi școala, așa va rămâne țara”. Oprirea abandonului școlar este o problemă foarte importantă, dar și foarte greu de realizat. Și oricum de lungă durată. Cred că ar trebui, pe de o parte, să se ia o serie de măsuri care să demonstreze concret și foarte convingător că cei cu școală sunt mai prețuiți, din toate punctele de vedere, decât cei fără. Pe de altă parte, ar trebui să existe școli de toate gradele, pentru ca și cei care nu au capacitatea intelectuală de a urma școli mai pretențioase, să poată învăța undeva, pentru a ajunge, printr-o formă de școlarizare, să-și însușească o meserie utilă în societate. Și nu e vorba doar de școli de meserii, ci și de școli mai puțin pretențioase chiar și decât acestea.

V.G.: O altă problemă exptrem de importantă pentru România este faptul că inteligența românească a luat drumul emigrării, din varii motive. Este o pierdere incomensurabilă pentru țară, neam, economie, cultură… Exportăm inteligență și nu câștigăm nimic, din start este o „afacere proast㔠și extrem de neispirat gestionată. Ce ar trebui să facă factorii de decizie pentru a determina revenirea acestora în țară?

D.G.: Cred că majoritatea celor care emigrează nu o fac luând în considerare doar câștigurile mai bune de afară. Motivul principal este, cred eu, că la noi nu au condiții bune pentru a desfășura o activitate cu adevărat creativă, cu rezultate pe măsură, nu au echipamente tehnice de ultimă generație, sprijin material, înțelegere, susținere, o recunoaștere pe măsură a rezultatelor lor bune. De multe ori, șefi obtuzi, nepricepuți dar plini de sine îi umilesc. Cei care studiază în străinătate, cu rezultate bune și foarte bune și care vor să se întoarcă în țară, să aplice cunoștințele în folosul țării originare, sunt primiți, de cele mai multe ori, cu ostilitate. Cei mediocri, aflați în funcții de decizie, nu îi vor aici pentru că le-ar deveni concurenți redutabili. Rezolvarea constă în crearea unui alt climat, de susținere, prin toate mijloacele, a performanței.

V.G.: De ce vă este cel mai dor din Moldova (Bârlad, Iași)? Ce este acolo deosebit și nu ați regăsit la Cluj?

D.G.: Moldova are pentru mine, și e normal să fie așa!, un farmec aparte. Este un tărâm care mustește de tihnă... Timpul pare că își încetinește curgerea, ritmul activităților zilnice devine mai domol, oferindu-ți răgaz să auzi cum crește iarba sau cum cântă păsările... Moldovenii au ceva din vigoarea sufletească a oamenilor din vechime. Se bucură, se ceartă, dansează, se luptă… Pun suflet în tot ceea ce întreprind! Uneori, am impresia că sunt suflete cu o pojghiță mai fină ca pergamentul de carne. Este un lucru bun, dar în lumea dură de azi, acest dar se poate transforma într-un viciu. Suferința trăită intens dă naștere unei furii zgomotoase! Noroc că trece repede, aducând după o perioadă tulbure, din nou, acalmia. Ceva din liniștea codrilor seculari în care colindau zimbrii, mai vibrează în sufletul moldoveanului. De aici și filonul poetic inepuizabil și vitalitatea ce răsună din muzica populară cântată cu orchestră de fanfară!

V.G.: Ce are Clujul în plus față de Iași? Ce v-a atras, ce v-a determinat să decideți a fi ardeleancă adoptată de Cluj?

D.G.: Clujul are un climat și un civism aparte care, chiar dacă nu e chiar perfect, este, totuși, mult superior celor din alte orașe. Și apoi, eu fiind în primul rând om de știință și cadru universitar, nu pot să nu fiu atrasă de faptul că UBB-ul este singura universitate din România aflată în Top 1000 al celor mai bine cotate universități din lume. Candidând la funcția de primar îmi doresc ca, în timpul mandatului meu, colaborarea între mediul universitar și cel antreprenorial clujean să devină mai consistentă, mai vizibilă. Vreau să încurajez crearea de parteneriate între acestea, pentru realizarea de proiecte și obținerea de finanțări care să conducă la creșterea nivelului calității vieții, culturii și educației în municipiul Cluj-Napoca.

V.G.: Din întreaga evoluție de până acum, este limpede determinarea dvs. de a merge întotdeauna la esența lucrurilor; ați avut nenumărate împliniri. Ați avut și neîmpliniri? Poate, și dezamăgiri… Ce ne puteți mărturisi în acest sens?

D.G.: Neîmplinirile, dezamăgirile… au fost acel imbold de a continua cu și mai multă dârzenie. E o zicală la noi, pe cât de lipsit de eleganță, pe atât de adevărată. Și uite așa, din șut în șut, putem face pași importanți mai în față. Preferabil, mai înspre bine.

V.G.: Realizările obținute vă aduc bucurie, vă relaxează, vă încântă, vă încarcă sufletul... Cu atât de multe preocupări, implicări, mai aveți timp personal, privat? Ce hobby aveți?

D.G.: Am foarte puțin timp doar pentru tihna mea. Îmi place să ascult muzică, să vizitez locuri deosebite. Când mă duc în străinătate, la conferințe și alte evenimente științifice, încerc să iau contact cu cât mai multe din valorile acelei civilizații, valori artistice și istorice. Vizitez muzee, expoziții, biserici, cartiere vechi, cu aer traditional și încerc să le imortalizez cu sufletul și cu camera foto. Când am două-trei zile libere mă duc să văd sau să revăd o mânăstire, un castel, o cetate, un oraș istoric cum e, de pildă, Sighișoara. Iar șofatul mă relaxează inimaginabil. Nu în ultimul rând, îmi face plăcere să-mi întâlnesc prieteni și să vorbim „câte-n lună și în stele”.

V.G.: Ce vă supără, deranjează, întristează?

D.G.: Cândva răspundeam că mă supără minciuna, lașitatea și snobismul. Odată cu trecerea anilor, am învățat să trec peste ele, dar nu și peste autosuficiență. Autosuficiența este un fel de negare tacită a utilității personale în folosul altora sau a utilității altora în folosul personal. Sună a comportament național, așa-i? De asemenea, mă supără faptul că avem atât de puțini oameni politici de valoare și de mare anvergură. Mă întristează faptul că majoritatea celor cinstiți, bine intenționați și bine pregătiți, care ar putea face multe pentru țară, refuză să se implice, iar cei care totuși o fac sunt atât de puțini încât fie sunt izolați, fie cad pradă jocurilor politice.

V.G.: Ați avut momente în care ați simțit nevoia să vă reinventați? Cum ați conștientizat acest lucru? Dacă, da, care au fost primii pași?

D.G.: Drumul meu profesional mi-a oferit șansa de a învăța și lucra în multe domenii de activitate pe care le consider complementare: fizica, filosofia, informatica, activitatea didactică, cercetarea științifică, literatura, jurnalismul. Eu consider că aceasta reprezintă o fericită conlucrare între domeniile real și uman vizibilă atât în dezvoltarea personală, cât și în perfecționarea profesională. Astfel că da, am simțit nevoia să mă reinventez permanent. Rezultatul este cel la care asistați! Nu a fost greu să conștientizez acest lucru, să fac primii pași, deoarece am început prin a învăța și a mă specializa în fizică. Un domeniu care m-a ajutat să înțeleg și să descriu realitatea și în care este necesară, pe lângă matematică și informatică, multă imaginație și observarea atentă a fenomenelor, evenimentelor care se petrec în jurul nostru. Apoi am simțit imboldul de a descrie minunata realitate, în care trăim cu toții, și într-un alt mod, apropiat sufletului. Și am făcut-o în eseuri și în metafore. Așa am început să am preocupări literare și jurnalistice care încă se diversifică. Într-adevăr, atât știința, cât și poezia, sunt forme ale cunoașterii în care îmi regăsesc inspirația și motivația.

V.G.: La pregătirea dvs., cu un potențial intelectual excepțional, cu o activitate profesională prodigioasă, cu o implicare merituoasă în sfera științifică, jurnalistică și de comunicare, literară, culturală, curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb: Ce v-a determinat să intrați în politică?

D.G.: Fiind un om de acțiune, am simțit nevoia să fac mai mult pentru orașul meu adoptiv, și, cine știe, poate mai târziu, pentru țara mea. Am conștientizat, însă, faptul că activitatea mea științifică, oricât de bogată ar fi, nu e suficientă pentru acest deziderat. Cred că, având un rol politic, aș putea realiza mai multe în acest sens.

V.G.: Ce v-a motivat și când v-ați decis? De ce PRM?

D.G.: Sunt femeie curajoasă și nu am găsit în niciunul dintre partidele contemporane determinarea, responsabilitatea față de destinul tinerei generații, a populației descumpănite și dezamăgite la cote îngrijorătoare vizavi de politicienii îndrăgostiți de funcții, avantaje și câștiguri personale. Da! PRM, oricât ar fi dorit unii să îl distrugă, nu a pierit! Partidul România Mare a renăscut, asemenea păsării Phoenix, încât chiar și afilierea mea la programul acestei formațiuni politice dovedește schimbarea radicală a profilului și programului său. Prin sigla sa, tinerii trebuie să recunoască un Partid Revoluționar Modern, o formațiune care crede în valorile românești și luptă cu îndrăzneală pentru păstrarea identității culturale. Un partid modern, dar autentic românesc, european totodată, care luptă pentru demnitatea vorbitorilor de limbă română, cu nimic mai prejos de idealurile fondatorului acestui Partid, poetul Corneliu Vadim Tudor. Sunt, la rândul meu, poetă și nu am niciun fel de sentiment de inferioritate în fața celor care se cred elitiști, manifestând o discutabilă morgă intelectuală, drapată în ideologii politice și curente culturale de import.

V.G.: Care este motto-ul dvs. în viață? Care este sloganul politic în această campanie electorală? Care ar trebui să fie limbajul politic în fața electoratului, care ar trebui să fie atitudinea vis-à-vis de oponenții politici?

D.G.: “Totul este trist în lume…”, o extindere a versului lui Eminescu din poezia “Floare albastră”, pe care l-am schimbat în timp cu “Să te odihnești de muncă prin munc㔠de la Enescu. Cred că îmi vine mai bine, privind experiențele de până acum, mai mult sau mai puțin înălțătoare. În privința atitudinii față de opozanții politicii, cred într-o dezbatere rațională, politicoasă și în căutarea unei soluții armonioase! Limbajul politic trebuie să fie corect, pe înțelesul omului simplu, dar cu toate acestea decent și elegant prin simplitate.

V.G.: Creionați, vă rog portretul politicianului zilelor noastre! Care ar trebui să fie cuvântul, fapta și crezul politicianului când e vorba de soarta omului, țării și poporului?

D.G.: Eu consider că în politică există trei categorii de persoane: oameni de stat, oameni politici și politicieni: 1. Oameni de stat sunt cei care, în întreaga lor activitate, se gândesc numai la binele țării și al poporului, un bine gândit și pentru imediat, dar mai ales pe termen lung. Ei nu fac nimic pentru ei înșiși. Asemenea personaje nu cred că există azi în politica românească. 2. Oamenii politici se gândesc atât la propria lor carieră cât și la binele țării și al poporului, pe termen scurt și mediu (mai rar pe termen lung). Asemenea personaje sunt extrem de puține, azi, în politica românească. 3. Politicieni sunt cei care mimează interesul pentru țară și popor, dar, în realitate, sunt interesați doar de binele propriu. Vor să facă avere din politică. În realitate, țara și poporul nu-i interesează. Asemenea oameni avem cu nemiluita în România. Un adevărat om de stat sau om politic trebuie să-și stimeze adversarul politic, să-i recunoască cinstit meritele, nu să-l împroaște cu noroi, cu invective tot timpul pentru a arăta că acela nu are niciodată dreptate, că numai el știe ce e bine și cum trebuie acționat. Crezul omului de stat și al omului politic trebuie să fie întotdeauna: „Totul pentru țară, nimic pentru mine”. Politicianul, în schimb, nu are niciun crez pentru țară și popor.

V.G.: Mai are România asemenea oameni?

D.G.: Categoric, DA!, dar sunt cufundați în masa votanților. Partidele politice le duc lipsa dar nici nu reușesc să-i capaciteze.

V.G.: Ce proiecte de viitor aveți? Cu ce veniți nou, deosebit față de ceilalți candidați? De ce are nevoie Clujul acum?

D.G.: Proiectele mele sunt acum proiectele clujenilor care știu că merită mai mult. Toate acestea se împletesc armonios cu nevoile fiecărui concetățean. Principala mea preocupare este reducerea poluării care este cu adevărat o problemă care cere imperios rezolvare. Se spune că într-o încăpere fără ferestre aerul curat este declarat nesănătos. Este exact ce se întâmplă astăzi în municipiul Cluj-Napoca. Vreau să deschid ferestrele, la propriu și la figurat, acesta este angajamentul meu în acest moment. Nu insist asupra poluării politice, care este “pandemică”. Dar municipiul Cluj-Napoca este - la propriu – unul dintre cele mai poluate orașe din România. Culmea, există o soluție chiar la noi acasă. E vorba de o tehnologie românească de purificare și oxigenare a aerului care zace de ani de zile în așteptare, în timp ce România plătește penalități usturătoare la Uniunea Europeană pentru nivelul inacceptabil de poluare. Voi face tot posibilul să implementez această tehnologie, ca și pe cea a transformării gunoaielor în sursă de energie, cu sau fără sprijinul celor care ar trebui să fie direct interesați. De asemenea, mă gândesc la demararea demersurilor pentru utilzarea, implementarea BIM (Modelarea Informatică a Construcțiilor) la nivelul administrației publice locale prin procese inteligente bazate pe modele 3D care oferă profesioniștilor din construcții și instalațiile aferente perspective și instrumente pentru a planifica, proiecta, construi și gestiona mai eficient clădirile și infrastructura. Extrapolând, Clujul acum are nevoie de un climat curat.

V.G.: Modul de a ne comporta și reacționa la ceea ce se întâmplă în societate depinde de educație, de gradul de cultură, de modul de a gândi/raționa. Există o expresie latină, ale cărei rădăcini se regăsesc în textul Asinaria de Plaut (195 Î. Ch), „homo homini lupus est”, omul este lup pentru om; Acum, parcă este mai actuală ca niciodată. Privind evoluția a ceea ce se întâmplă în țară, dar și plan mondial, credeți că într-acolo ne îndreptăm? Dacă da, ce-ar trebui făcut pentru schimbarea mentalului colectiv și a atitudinii sociale și civice.

D.G.: Trebuie să avem înțelepciunea să alegem, să numim în funcții decizionale oameni cinstiți, dedicați interesului țării. Cei care se dovedesc a nu fi așa, trebuie înlăturați fără întârziere. Cei care ne conduc trebuie să fie mândri de țara lor, să-i apere interesele de azi și de mâine, să nu cedeze nimic din suveranitatea națională de dragul globalizării și al așa numitei „corectitudini politice” care s-au dovedit nefaste, care ne îngenunchează și ne pun în situația de aserviți ai unor forțe străine care doresc doar să exploateze din altă parte.

V.G.: Se vorbește de frățietate transpartinică a partidelor din România. Ce părere aveți: există aceasta? Dacă da, în ce constă?

D.G.: Frățietatea transpartinică este la noi întotdeauna de conjunctură. Ea se rupe imediat ce interesele de moment ale politicienilor hrăpăreți nu mai coincid. O colaborare serioasă a două sau mai multe partide trebuie să se bazeze pe slujirea cinstită și neabătută a interesului național.

V.G.: Cum vedeți România în context european? Dan Puric spunea (parafrazez): România trebuie să spiritualizeze Europa, iar Europa să civilizeze România. Sunteți de acord? Care este opinia dvs. în acest sens?

D.G.: Românii au origini sănătoase din punct de vedere religios, acea “frică de Dumnezeu” a însemnat și salvarea granițelor, atât cât a fost cu putință de-a lungul vremii. Alăturarea noastră la Europa civilizată înseamnă realizarea năzuințelor dintotdeauna ale poporului nostru. Armonia, cooperarea, bunăstarea, în pofida experienței amărâtoare pe care țara noastră a avut-o câteva decenii în Europa, creează prilejul de reafirmare a nației noastre. Evoluția istorică și religioasă a Europei dezvăluie deosebiri, din multe puncte de vedere, între Estul și Vestul continentului. Geografia, la rândul ei, are un rol important în apariția și întreținerea acestor deosebiri. Un exemplu în acest sens este arcul Carpatic. Am putea spune că în România există multă, spiritualitate, “har” și talent însă, poate, mai puțin “sistem”. Prin “sistem" putem înțelege, în acest context, mod de organizare, civilizație, eficiență, performanță. În Occident există organizare și eficiență a sistemului însă, poate, mai puțină spiritualitate și har. In ambele situații lucrurile sunt nuanțate, iar o astfel de analiză și comparație, trebuie să fie complexă, să ia în considerare multitudinea aspectelor implicate. O posibilitate reală ar fi ca Occidentul să preia spiritualitate și har de tip românesc, iar România să preia eficiență și organizarea sistemului de tip Occidental. E un nou tip de negociere, s-o numim “civilizare”, realizată în ambele sensuri, pentru interesul ambelor părți. Analiza poate fi extinsă și în profunzimea planurilor religioase, privind Ortodoxia și Catolicismul. Prin realizarea integrării, a sintezei spiritualității și harului românesc, cu sistemul, “civilizația” de tip occidental, Europa poate câștiga enorm și își poate redobândi rolul de lider mondial, pe multiple planuri. Iar acest lucru se poate realiza, geopolitic, începând din “creuzetul” Europei Răsăritene și Centrale.

V.G.: Prin tradiție, în decursul istoriei, românii au jucat hora și sârba; se pare că de la o vreme dansează foarte bine doar tangou - într-un ritm lent, un pas înainte, doi pași înapoi? Credeți că România viitorului va fi salvată de români?

D.G.: Hmm…. Întrebare capcană căreia îi voi răspunde la fel. Îi vom face români și pe cei care nu sunt. Trebuie să credem că soarta României depinde de fiecare cetățean în parte. Că până la urmă se vor ridica din rândurile noastre personalități care să se situeze la înălțimea momentului și a cerințelor necesare îndreptării României pe drumul cel bun. Realismul meu devine, în acest caz, optimism.

V.G.: Sunteți o persoană plină de inițiativă, ambițioasă, tenace, toate aceastea includ și spiritul de faiplay? Acceptați că sunt și alții mai buni decât dvs.?

D.G.: Dacă nu aș fi așa și dacă nu ar fi alții mai buni ca subsemnata, nu aș intra în nicio competiție.... Da, sunt mulți oameni mai buni, mai experimentați, mai pricepuți. Totdeauna, când întâlnesc asemenea oameni mă bucur că pot schimba idei cu aceștia. Asta mă face să cred cu și mai multă tărie într-un viitor mai bun pentru România. Și mă străduiesc să învăț de la ei. Cred că viața este - sau ar trebui să fie - un permanent proces de învățare, de perfecționare.

V.G.: A fost un privilegiu și o bucurie această convorbire. Sincere felicitări, calde mulțumiri și mult suces în împlinirea tuturor proiectelor! Să aveți împliniri personale și să fiți de un real folos Clujului și societății românești!





Vasilica Grigoraș    9/2/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian