Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Delicatesele literare ale Otiliei

„Îmi învățam cuvintele să iubească
le arătam inima
și nu mă lăsam pînă când silabele
lor nu începeau să vorbească...”
Nichita Stănescu – Ars poetica

Drușca. Povești de la marginea pădurii (Editura Eikon, București, 2017) face parte dintre cărțile care mușcă din tine, ca și Cozonac. Transilvania a îngeresei cu pălărie verde, Adina Kereneș. Domnuca Otilia Țeposu e o aleasă a Cuvântului, și în poezie, și în proză. Deține memoria durerii ca nimeni altcineva, e o virtuoză a prozei scurte (esențe în sticle mici, decantate cu răbdare). Jitia de cărțar, cum scrie Varlaam, omul Sfintei Cazanii, presupune smerenie. Personajul său, micuța drușcă, este panteistă, sentimentală, melancolică. Sunt trăsăturile prime (să nu uit candoarea) ale copilei care nu s-a grăbit să vorbească; nici autoarea nu s-a grăbit să tipărească, poate pentru că e leită personajului său. Orice prozator când scrie se și descrie. E calamburul lui Octavian Paler.
Otilia stă răbdătoare în scriptoriu, știe ( de la Arghezi) că „suișul e greu și-l sui cu povara mea încet-încet”, cuvintele bune vin pe vârful picioarelor și nu în fugă.
Otiliei Țeposu nu-i place să iasă în vitrină, ca „popularii” de scenă deschisă, cu prea multe orgolii, cu prea multe vise de mărire. Îmi veți spune că nu-i mare lucru ce ai de aflat despre viețuca unei fetițe, că nu intră în „orizontul de așteptare” (Hans Robert Jauss, Erwartungs) al „genialoizilor”. Numai că ei nu știu ce pierd: poveștile Domnucăi se citesc febricitând, febricitând... Îți dorești să nu termini lectura, să fie un long- seller. Un best-seller se fabrică, un long-seller se creează. În ce mă privește, găsesc că autorii „ex-centrici” sunt, de multe ori, cei mai buni. Ce scrie Otilia Țeposu nu e proză mainstream, literatură de centru, ci literatură pur și simplu. Și asta „pe cititelea, nu pe necititelea”. Să știi să pierzi ca un câștigător e o poruncă după care mă conduc și eu când scriu proză. Strategia succesului îmi rămâne ca o limbă neînțeleasă, străină. Îmi amintesc mereu de Joseph Brodsky. Întrebat de o judecătoare ce ocupație are, i-a răspuns cam încurcat: „Poet, presupun.”
Și-am zis fir de calomfir: Otilia ne spune lucruri mici, la îndemână, care aduc zâmbet, dar și o tristețe grea, o amărăciune amară. N-am citit demult o carte atât de tristă, care să mă întristeze atât. Am încheiat lectura, povestea a fost spusă, s-a sfârșit, dar am luat-o de la capăt. Era acolo o lume pierdută și de mine, și de Til; o îngustare a vieții, comună mie și Otiliei Țeposu. Am împărțit timpul cu Petru 50 de ani. Când m-am întors de la clinica aceea blestemată, definitiv singură, lumea devenise dez-armonică. Da, am scris corect: dez-armonică. Bătrânu meu a plecat de Pobrejanie, de Schimbarea la Față, din august 2013, „când se răsucea căldura spre frig, ultima mare sărbătoare a verii.” Pe urmă, nicio vară n-a fost vară. Nicio „vară a bătrânilor” (vara Sfîntului Martin ,vara indiană ,vara de noiembrie, sau cum mai vreți să-i spuneți) n-a mai venit. Ultima a fost în 2012.
Otilia (Tilike), cu umbra pădurii de la marginea casei după ea, are o delectare preferată: dialogul interior. E o micuță filosoafă. Copila nu vorbește mult; n-are nevoie decât de dialogul ei interior. E și greu să vorbești cu cuvintele astea arhaice; să spui la dulap credenț și la dop astupuș, la raft stălajie, la sobă șporiu, la fierăstrău sirisău, la leagăn huțuț, la voalul miresei șlaier, la petrolul pentru lampa cu gaz fotoghin și bunicului Nicolaie, Mikloș. Aromânii spun la a vorbi: a zburra. Și Otilia, când a vorbit, în fine, a zburat.
Prozatoarei nu-i pasă de mode literare, de experimente epice, nu-i atentă la mutațiile gustului. Blaga n-a fost „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”? Fetița are ludopoietica ei. Spune „minciuni înflorite”, cum îmi spunea și mie Petru. Le credeam, era foarte convingător. În primăvara când ne-am cunoscut, m-a păcălit că puful de la plopi era puf de cuci. Un cal albastru nu mi-a cumpărat, ca Otiliei tatăl ei, dar am avut mulți câini imaginari. Iar poveștile Bunei sunt uluitoare, exagerate, „mult peste realitate”, așadar de crezut. Înainte de Crăciun, îi spune Buna, când cade prima ninsoare, îngerii își scutură penele. Și copila face îngeri pe zăpadă, căzînd pe spate, în omăt, cu mâinile (a aripi) desfăcute.
Cine vorbește de carențele comportamentului românesc generalizând (detest generalizările antiromânești și orice fel de generalizări) ar fi trebuit s-o cunoască pe Buna. A avut Buna năzuință spre lux, îmbrăcăminte scumpă, trai pe vătrai, fără grijă, doar consum-consum-consum? Nici pomeneală. Lumea ei n-a fost atinsă de macdonaldizare. Bucătăria amiroase a „petrinjei, morareu și zeleru”, „caveiul” de dimineață e din cicoare. Ceai din mentă pisicească îmi făcea și țărănușul meu, în timpul deselor, sâcâitoarelor mele răceli și, la nevoie mare, „ceai popăsc”.
Buna Catița e socăciță de nunți, bucătăreasă peste oale și cratițe uriașe, gătind cu exact „șasă sute trizăci și două de ouă proaspete, fărină, un sac, mniere, douăzăci și cinci de kile”, ceea ce i-ar fi intimidat pe „chefi la cuțite”. Din protocol: la sfârșit, „scurgea un păhăraș de răchie”, îndulcită cu „miere amestecată cu chimin prăjit”.
„Iar când Buna n-a mai fost, am știut că au murit poveștile socăcițelor de altădată”. Au înmormântat-o cu năframa ei albă, de „văduvă curată”, singură de 30 de ani. Cum i-ar spune prozatoarea Mihaela Malea Stroe: călugăriță albă. Nu, Domnucă, poveștile socăcițelor n-au murit. Le-a înviat un scriitor „de colecție”, Radu Anton Roman, pedagogul târgoveț, iubitor de rafinată bucătărie țărănească.
Otilia Țeposu e și ea iubitoare de rafinate bucate, ca R.A.Roman, dar de „rețetele cercate” ale Bunei. În răspăr, ca și R.A.R., cu robotizarea mesei, după codul americanului grăbit: Înghite pe repede chifteaua în pâine, aripioara KFC, baconul fierbinte, gogoașa rece. Spunea cineva, pe un canal TV, că nu avem bucătărie românească, națională. Cum îndrăznim să ne comparăm cu francezii și cu cele 365 de feluri de brânză, câte una pentru fiecare zi a anului? Sarma, musaca, ciorbă, tuslama vin de la turci, enumera satisfăcut teleastul.
Cum veacul înaintează, mâncările europenești au luat locul celor turcești. Bonjuriștii au adus cofeturile pentru duduci (nu baclavale), „oranjate”, cum le zicea Kogălniceanu, limonade (nu brahă), înghețate (nu sorbete turcesc), caramele (nu alune și năut) și altele, și altele. Totuși, Abatele de Marenne a fost sedus de modelul alimentar țărănesc, de care râdea teleastul subțire pe motiv că „ fas’fudul” e mai curat. Trebuia să fim judecați ca barbari, ca primitivi care consumă nespălați, cu mâna, mici, când ar putea consuma hamburgher. „FAST-FOOD înseamnă higienă venită din SUA, nu din China”, conchidea chicotind insul, în emisiune. Așa-i când te bagi într-o oală care nu-ți fierbe: nu auzise de „lunea curată”, de „marțea vaselor”, de marea „spălăcanie a oalelor”, purificate în vederea postului. Râdea de ce nu înțelegea: rânduiala mesei ritualice de Paște, cu lumină, ouă înstruțate și vin curat. Coeziune de grup la fast-food? Ce departe este de ospățul comun sătesc, la mari sărbători. „Turtele nedospite nu le-a inventat fas’fudul , cât despre müsli am mâncat toată copilăria: boabe de mei, orz, porumb, pisate în piuă de lemn, măcinate mare la râșniță de piatră, împreună cu laptele”, ricana Petru. Țăranca pune-n scăldătoare nu cola, ci lapte. Franța ne-a culturalizat gastronomic. America? America ne-a analfabetizat.” Cartea lui Petru Ursache, Gastrosofia sau Bucătăria vie, despre hrană ca marcă a identității etnice, e memorabilă, de recitit. Cu Bătrânu meu, bucătăria devenea bookătărie, aflam ce voiam să știu despre zile și munci, despre zile și sărbători din calendarul alimentar, respectat cu strictețe.
Otilia Țeposu nu uită nici de ofranda moșilor, ca spirite tutelare: „Când se culegeau merele, în fiecare măr se lăsau câteva pe crengi, pentru păsările care nu plecau în țările calde, dar și pentru cei plecați în altă lume, ca să le lumineze calea înapoi pe cărările cerului”. „La Lăsat de Sec, îmi spunea Petru, după ce toți cei vii mănâncă, vine rândul morților. Se lasă pe masă, peste noapte, sare, pâine, vin. Resturile de pâine e bine să se arunce pe o apă curgătoare.”
Un dicton oriental hotărăște: Ești și devii ceea ce mănânci. Til, cu bucurie curată de copil, ronțăie zahăr pe sfoară, aghistine (castane) și ribizli (rebrize, în Moldova), gustă cleiul de vișin, leurdă cât de multă, măcrișul cucului și alte bunătățuri. „Leac de supărare”? Oțetul furnicilor. De aici încolo, dacă vreți să știți cum se obține, citiți cartea. Dar vă avertizez că lectura trebuie să fie empatică.
Bucătăria Bunei e magică. Bucatele sunt senzuale de-a dreptul: mărul copt, în miez cu dulceață de prune verzi, laptele de pasăre cu „garnitură” de muguri proaspeți de brad... Buna deține arta de a face țitromoc (pain de Spain de Maramureș) și silvoiz (magiun); știe cine alege hrana spirituală și cine tăria, oferită cumpătat, nu cu oala, ci cu păhărașul.
Otilia adaugă un pic de sare (sal sapientiae) în delicatesele sale literare, de care n-au habar scriitoresele care dau cu telul în sufleu. Eu, una, nu știu să gătesc, rămân o voce din off-ul bucătăriei, o ageamie de cuhnie moldavă, care nu pricepea ce-i leica, alivanca și chișca și nu deosebea pătrunjelul de hasmațuchi. Îmi place Păstorel, dar nu neapărat pentru De re culinaria; Brillat Savarin m-a atras, din sumarul Fiziologiei gustului, cu Teoria prăjelii ori cu textul Despre virtutea erotică a trufelor. O fi invraisemblable Savarin, dar eu depind de Cuvintele bune de mâncat ale Otiliei: unse cu miere, trase-n unt cu hrean ori în țidără (oțet de mere pădurețe), dezosate, împănate cu „nunta usturoiului”, cu ochi negri de piper... Nu rămân nepăsătoare la exercițiul calofil, dimpotrivă, dar mă țin că stilul e y compris, îl ai înăuntru ori nu. Abia dacă-l dorești e Fata Morgana.
În cartea Otiliei Țeposu personajele sunt de poveste: și Ciurli, motanul gras și plictisit, și fratele de iarnă, câinele Leuțu, și măgarul lui Ioli care mănâncă aritmetica, de rămâne copila cu tabla înmulțirii neînvățată, și capra lui Feri, poreclită Cerbu, luptând cu coarnele contra câinilor și lupilor, ba chiar îi învinge. Personajul cel mai drag lui Til e Matrona, bivolița mare și neagră, cu cel mai dulce lapte din lume. Noaptea, întunericul se face mare și cald, ca burta Matronei. Eu am ales dintre toate vulpea căzută în caliscă. Preferă să se elibereze rozându-și piciorul, lăsându-l însângerat în urmă, ca să scape de capcană. Prețul libertății.
Unchiașul Petrea a avut de-a face cu Muma Pădurii care l-a prins tăind lemne și l-a bătut măr (ce bună ar fi Muma asta, să oprească defrișările ilegale, în locul președintelui nost’!). Trebuie spus că ele, poveștile, sunt personaje însuflețite, alături de oameni, animale, ulițe, case. Într-un soi de hartă afectivă a casei, se află pragul și podul; într-un joc de-a geografia, „pădurea de la capătul gardului”, făcută cu pasul pe cărări și poteci, privită mult, până când o vezi. „Așa mi-a spus Buna, să tac în pădure, ca să aud mai bine”. Și „Păstrăvoaica”, poreclită așa din cauza obrazului pistruiat de soare, punctat ca păstrăvii, care crește în ploaie ca o plantă, privește până când vede. Seara vine totdeauna „pe furiș”, din pădure, primăvara la fel, toamna la fel. Totul e frumos acolo. Și Muma Pădurii e frumoasă. Fetița colindă copacii, ciocănindu-le în trunchi: „Slobod îi a colinda?” și le cântă la fiecare colinda cu „măruțu mărgăritar”. Unde să fugim de acasă decât în pădure? Otilia tot trage la pădure, cum o ceartă Buna când fuge de acasă, dar ajunge în pădurea narativă, cum o numește Umberto Eco. Unchiașul Andriș, fratele Bunei, merge la pământul lui, departe de casă, să stea de vorbă cu el, cum ar sta cu un prieten. Iar bunicul Niculaie sădea câte un măr pentru fiecare băiat născut – patru – numindu-l cu numele omenesc. În grădina dragii mele Simona Fusaru se află un nuc sădit de ea. Se cheamă nucul lui Petru. Petru Ursache.
Cum trăiești așa mori. „O viață și cu-a morții două”, spune marele anonim. Seara, vara, bărbatul își bate coasa cu meșteșug, înainte de a începe cositul. Până la capăt. În lan, pe crucea de tablă și scândura de lemn stă scris că acolo a murit trăznit Ion a lui Bud și că „doarme amu pe veci cu coasa dempreună”.
Urmăresc aproape cu neliniște incipit-ul autorilor importanți. Antonio Tabucchi începe astfel Piața Italiei (trad. Grigore Arbore): „Unicul lucru pe care Garibaldo nu-l înțelegea de la viață era moartea”. „Nu știam atunci (de „ziua dușilor”, nota mea, Magda U) ce înseamnă moartea”, scrie Otilia Țeposu. O privește până când vede și știe. Și eu cred că nu călcâiul e vulnerabil, ci privirea. Moș Petrea, care aducea bradul cu o zi înainte de Crăciun, nu s-a mai întors din pădure. A căzut pe marginea Văii Albe și l-au găsit copiii. „Atunci, în anul acela, am văzut iarna din ochii lui încremeniți de ger.” La patru ani, au făcut-o drușcă. În Sadoveanu, însoțitoarea miresei; la Otilia Țeposu, însoțitoarea mortului. „Drușca mortului, că zicea mătușa lui Sâmnionuc că nu se poate muri fără drușcă, dacă nu s-a însurat încă.” Til a fost drușcă pentru băiețelul de 11 ani, mort de „gălbinare neagră”. A stat cu cununa din flori de hârtie pe cap, lângă copârșeu, să țină lumânarea-melc, simbolul trupului celui plecat, cu grijă să nu se stingă. Til a auzit și a văzut pentru el, dar n-a putut mânca tăițeii cu lapte de la pomană: „Nici atunci și nici niciodată de atunci înainte, pentru că morții nu mai mănâncă”. Dar poate că cei duși se întorc, an de an, „să se încălzească la focul Crăciunului nostru”, deși acolo la ei e lumină neînserată. Ni se așează alături, așa, mai „stingheri ca și cum le-ar fi frig.”
Când omori din greșeală o vietate, o furnică, un brotac, o gărgăriță, trebuie să stai lângă ea până ce sufletul îi zboară în altă lume. Asta credea și Petru. A rămas de veghe o noapte lângă cioruca adusă în casă, căzută din cuib. A încercat s-o hrănească. Dimineață, a dat din cap: „Nu”.
Otilia Țeposu se pricepe la moarte, dar se pricepe și la îngeri. Am și eu unul pe umărul stâng, al inimii. E ușor ca o boare, deși, la greu, îngerului îi pot crește în loc de aripi cârji. De sprijin. Unde poate fi deslușit îngerul? Într-o lacrimă de bărbat e ca de-acolo. „Odată în sclipirea rece, argintie a unei seringi, altădată în dunga subțire lăsată de-un vin bun pe buza unui pahar și într-o dimineață, devreme de tot, chiar în stropii străvezii pe care spuma mării i-a lăsat pe-o piatră”. Prozatoarea are pasiunea detaliului. Și eu sunt captată de detalii. Sorin Lavric crede că „viața e detaliu, iar literatura, sesizând detaliul, înfățișează viața.” A scrie = a trăi, oricât de banală e formula.
De la Serge Doubrovsky cetire: „Scriindu-mi existența, mi-o oxigenez.” Așa este, dar în confesiunile Otiliei, ca de la prieten la prieten (un romantic german definea cărțile ca „scrisori mai groase scrise prietenilor”), se simte teama autoarei de a „literaturiza” momentul grav, tragic: „dar povestea asta chiar nu pot să v-o spun”. E povestea celei dintâi născute, „cu aripile strânse frumușel”, înger mic „lipit de îngerul mare”.
Da, Drușca este alt-ceva, cum ortografiază optzeciștii. E o lectură-minune, într-o lume urâtă, pentru ceasuri de restriște. Într-un Babilon al modelor împrumutate, up-datate, Otilia Țeposu nu se lasă momită de Zeitgeist. Poveștile ei „au coborât de foarte departe, printr-o ciudată alchimie a neamurilor și a generațiilor, din vremuri pe care nu le-am trăit, dar de care totuși, în mod ciudat, îmi amintesc uneori, așa cum poți să-ți aduci aminte de o umbră străvezie.” Ciudat? Ba firesc, pentru cei cu Einfühlung, cu simțire. Vin de la Mama, de la Buna, de la Buna Bunii, „de la Buna cea mare, Buna tuturor din care se trag toate câte sunt pe lumea asta, oameni, lucruri și animale”.
Cu Otilia am stat de vorbă într-o locantă a Ieșilor. Pe perete, un afiș vechi, o reclamă la filmul Casablanca. Humphrey Bogart îi spunea pianistului: Play it again, Sam!
O rog și eu: Spune-ne din nou o poveste de demult, Domnucă, întoarce-ne la matcă!







Magda Ursache    5/23/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian