Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Alteței Sale, Femeia! - Jurnal de pandemie.

De la femei conducătoare de state, la cele din prima linie, de la femei jonglând cu noi obligații, când școlile și grădinițele sunt închise, de la bunicile care nu-și mai pot primi nepoții în vizită, la femeile amenințate de creșterea abuzului domestic în familia obligată la izolare, sau la cele singure, pandemia a adus de toate.

Am imortalizat împreună acest jurnal, început pe Facebook, un fel de declarație de „supraviețuire“ pentru aceste vremuri absolut de neimaginat cu câteva luni înainte.
Din viața tumultuoasă, predictibilă și cu sens, pe care credeam că o ducem, am fost aruncate dintr-o dată într-o criză de proporții pe care o conștientizăm mai mult sau mai puțin.
Desigur pentru multe dintre noi, se simte diferit, pentru unele dintre noi, aflate în carantină, se simte ca un anumit vacuum existențial, pentru altele, o criză care aduce insecuritate sau amenință însăși existența.
Instalată necruțător, o criza existențială poate fi trezită de urgența medicală a celor de aproape sau de mai departe, în acel „acasă“ pe care multe dintre noi l-am lăsat în urmă, de imaginile cu iz aproape narcotic pe care media ni le alimentează, dar mai ales de „avorturi spontane“ de gânduri, vise, planuri, relații... toate ne aduc aminte de singurătatea omului, de anxietatea în fața finitudinii vieții, de nepăsarea astrelor pe care le credeam „aliniate“ și urzitoare de acest cocon comfortabil al obișnuinței după care tânjim acum.
Ne sperie sentimentele pe care le simțim? Ne sperie necunoscutul? Ne sperie criza existențială?
Desigur! Încercăm să le ținem cât mai departe posibil, căci trebuie curaj să te uiți cu onestitate la interior.
Încercăm cu muzică, cu noi rețete, alergând în dreapta și-n stânga, citind despre poțiuni miraculoase sau retrăgându-ne cu cărțile noastre, înconjurate de cei pe care îi iubim și ne iubesc, dar vine și clipa, și iată, a venit când suntem nevoite să ne acceptăm și singurătățile.
Criza existențială de care ne lovim la un moment dat în viață poate fi, conform părintelui Terapiei Existentiale/Logotherapy, Viktor Frankl, el insusi, supravietuitor al Holocaustu-lui, un divorț, o boală incurabilă, depresia, iată, o izolare forțată, care, ignorate, nasc repede alte simptome (anxietate, alcoholism, depresie, hipersex, comportări deligvente) care maschează de fapt cauza. Omul își pierde sensul, tot ce a acumulat, ce a iubit, ce a învățat, ce a construit, rămânând singur într-un univers ostil, de neconceput, într-un tablou macabru cu tușe apăsate de vascozitatea vopselelor, curgând care încotro, zvârcolite pe pânza ființei, cu guri lacome de aer și ochi scurși de tristețe.
Declanșarea epidemiei Covid-19 e o criză existențială. Timpul în singurătate poate aduce demoni peste viața activă și aglomerată de dinainte, și îi poate masca.
Putem fi un adevărat spectacol de neputință, ne putem pierdem balansul, când și când, în nedumerirea sau frica noastră, sau, din frică sau mândrie, ne îndepărtăm unii de alții.
Când citim despre creșterea violenței domestice, despre femei din prima linie care își curmă viața pentru că nu mai pot duce povara, când vedem disperarea din ochii acelora care și-au pierdut pe cineva drag, sau bunicile la geam, în lacrimi, tânjind după îmbrățișarea unui nepot, poveștile noastre pot fi stâlp de înțelepciune, putere și speranță, curaj de a privi viața în față, de a o accepta așa cum e, de a ne uita mai cu profunzime la ceea ce suntem în interior.
Chiar dacă văzute ca sentimente negative, anxietatea, tristețea, depresia, furia, ura, ca punct de plecare, pot declanșa punerea sub lupă a sensului vieții și pot avea valoare în înțelegerea de sine.
Oricât de grea, lupta cu sine poate fi o altă devenire.
“Pentru a-și regăsi dragostea de viață, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliți uneori să străbată un coșmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilați, pot spera din nou“ (Octavian Paler).
Si poate ca pentru a invăța din nou culorile cerului și gustul verii, muzica unei îmbrățișări, e nevoie din cand in cand sa ne uitam mai mult in sine. Până când viața, chiar din izolare, va triumfa din nou!


Amor Fati!
Isabela Gilcescu
Mai, 2020, Toronto

* Multumesc tuturor celor care ati acceptat provocarea cu sine mai intai si mai apoi cu cititorul pe care il puteti numai intui, de a crea acest colaj al sufletului femeii in timpuri fara precedent.

Cred ca este o idee buna sa impartasim sentimentele pe care le traim in aceste momente fara precedent din viata noastra! Profesia mea de coafeza,din pacate nu o pot face virtual de acasa! Cand am emigrat in Canada a trebuit sa ma reprofilez si am ales industria de infrumusetare in locul IT ului care era la moda acum 24 ani! Unul din motivele pentru care am ales aceasta meserie a fost si faptul ca nu conteaza cum va merge economia Canadei,eu tot voi avea de lucru,dar cum viata bate filmul, m-am trezit deodata la realitatea cotidiana! La inceput am fost frustrata pentru ca nu stiam ce sa fac cu timpul liber, dupa care mi-am dat seama ca este momentul perfect sa ma relaxez ,sa stau cu picioarele in sus si sa am grija de mine! Cum orice inceput are si sfarsit, astept cu nerabdare sa ma intorc la salon, sa imi revad clientele si sa pun zambetul pe buze la cat mai multe doamne,domnisoare ,domni si domnisori!
Nicoleta Luminita Panait, Toronto

In prima gardă, la mijlocul lui Martie, am pierdut 5 pacienti. Se decompensau sub ochii nostri fără să avem timp să îi mai aducem înapoi. Veneau epuizați de suferință, la capătul puterilor; simptomele lor se asemănau izbitor. Îi simțeam lunecând printre mâinile care le presau pieptul ritmat. Plămânii refuzau să li se mai umple cu oxygen, rămând ca niște aripi de înger, retrase cuminți, stropite cu o pulbere pisată de stele.
Cam așa arătau infiltrațiile virusului pe radiografii, dar mai ales pe imaginile de tomograf. Până și cuvintele li se opreau pe buze sufocate, învinețite, hipoxice.
Între resuscitări repetitive și aparate ce țiuiau disperat, îmi veneau în minte personajele lui Hugo jucându-se de-a v-ați ascunselea cu moartea. Cam asta făceam și noi, prinși într-o joacă absurdă, “mizerabilă”, în camera de urgență, chinuindu-ne să aducem pe cât mai mulți la viață, înapoi, dintr-un alt fel de joacă printre gloanțele unui virus, aruncat la nimereală în noi.
Niciodată nu am pierdut atâtea vieți într-o singură gardă. Niciodată nu l-am auzit pe Rilke mai intens: “Mare e moartea, peste măsură; Suntem ai ei cu râsul în gură”. Începutul pandemiei a fost cel mai dur: funcționam fără un protocol de tratament, fără a avea un test confirmator, intuind cauza deceselor. Imaginea camioanelor parcate în spatele spitalului, încărcate cu trupurile celor plecați, îmi pare încă ceva ireal. Cu ani în urmă povesteam cu Catalin Florescu despre morții din New York: “Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți”, scria. Aveam certitudinea că oamenii aceștia erau primiți în ceruri ca niște oameni deosebiți, blajini, plecați mult prea devreme.
La 5 săptămâni de la începutul pandemiei, spitalul la care lucrez are un protocol de tratament prestabilit și o rată mare de cazuri vindecate, cu mult peste 1000. Camioanele nu mai stau la ieșire să își primească morții, se aude la intervale de timp o muzică în difuzoarele spitalului celebrând o altă viață, o altă externare după un tratament de success de Covid."
Dr. Anca Stuparu, New York

Ma alatur cu drag cu cateva ganduri care mai degraba au fost constientizari in aceasta perioada interesanta din viata mea. Perioada acesta de izolare m-a facut, mai mult ca oricand sa fiu recunoscatoare pentru tot ce am si pentru deciziile anterioare atat de mult blamate de mine in anumite momente de rasfat si lipsa de maturitate :)
Astfel, am descoperit ca decizia de a ma muta la tara mi-a oferit sansa sa ies la aer, in proria curte ori de cate ori imi doresc. Fata de cei care locuiesc la intr-un apartament de bloc, eu traiesc un lux.
Am descoperit ca spatiul casei nu este atat de mare si nici atat de prost impartit pentru ca uite ca ne ofera confort tuturor membrilor fara sa ne sufocam. Un alt lux.
Sa fac curatenie in casa a devenit o actiune de familie si inlocuieste exercitiile sportive de sambata. Am descoperit ca pot, vreau si imi place sa fac sport in fiecare zi. Un concept complet nou pentru mine.
Am descoperit bucuria de a sta la masa de pranz impreuna fara sa fie sarbatoare sau weekend. Am descoperit ca exista si un alt ritm de viata si nu doar cel impus de societate, cel al familiei mele.
Desigur ca avem propriile frici, ingrijorari dar luptam sa ne pastram un psihic sanatos. Ne provocam in fiecare zi sa gasim bucurie in lucrurile simple.
Sunt bucuroasa ca am decis sa fac tranzitia de la corporatie la coaching pentru ca tot ceea ce am acumulat din psihologie, mindfulness, dezvoltare persoanala, ma ajuta sa gasesc mai usor energia pozitiva a fiecarei zile. Loredana Iacob, Bucuresti

Pentru mine este o perioada foarte confuza, nu stiu ce as putea sa scriu sa ridic moralul cititorilor, caci asta mi-as dori sa fac.
Munca de acasa…nu este exact ceea ce eu cel putin mi-am imaginat. Cred ca am muncit mai mult decat in office.
Sunt multe aspecte placute: te trezesti dimineata mai tarziu, ai timp sa iti enjoy cafeluta, sa savurezi o dimineata insorita, sa te bucuri de prezenta persoanei iubite. Dar in acelasi timp ai si unele dezavantaje: nu mai ai posibilitatea de a te refugia in lunch time intr-un shopping spree, nu mai imbraci o multime din hainele cumparate, unele au inceput chiar sa revina mai mici (se micesc stand in dulap).
Am avut multe planuri pentru aceasta perioada, inclusiv o vacanta in Romania ( trebuia sa punem parastas de un an pentru mama).
Sunt anumite evenimente in viata noastra care nu se opresc, nu dispar pentru ca este pandemie. Oamenii se nasc, mor, se casatoresc, se iubesc, viata merge inainte. Viata invinge in cele din urma. Exact ca si acel firicel de floare care sa incapataneaza sa creasca si sa infloreasca in crapatura minuscula din cimentul unei strazi, ori curti.
Am invatat in aceste saptamani ca puterea si fericirea este in noi. Depinde de noi sa fim fericiti ori sa intram in depresie din anumite motive.
Ma gandesc foarte des la mama si parca o aud spunand: " ai doua optiuni, sa iti plangi de mila ori sa faci ceva sa schimbi ce nu iti place" . Am ales intotdeauna schimbarea.
Asa si cu aceste vremuri. Ma bucur ca sunt mai mult timp cu familia, am timp sa povestesc cu fetele mai mult, avem timp sa mergem la plimbri lungi in parc. Sa facem o multime de planuri pentru viitor. Visam ( deocamdata) la vacantele care o sa le avem , traseele care o sa le facem, uneori visele sunt asa reale ca simti adierea vantului , ciripitul pasarelelor ori aerul curat pe varful muntelui
Omul este un animal foarte adaptabil si creativ daca vrea.
Nicoleta Loga, Toronto

Mi s-a propus sa scriu despre experienta mea din aceste vremuri de restriste si am acceptat. Nu stiu de ce? Sunt sigura ca nu am o experienta diferita de-a altora. Probabil ca toti am trecut sau trecem, mai mult sau mai putin, prin aceleasi etape si sentimente. Asadar, sa incep.
Cand am inceput sa lucrez de acasa n-am crezut c-o sa dureze atat de mult dar trebuie sa recunosc ca la inceput m-am bucurat. Si chiar am avut de ce sa ma bucur: mai mult timp sa petrec cu familia, sa dorm, sa gatesc. Dar dupa vreo 2-3 saptamani a inceput dorul. Dorul de a lucra si vorbi cu colegii, de a merge undeva. Imi trebuia un motiv sa ma imbrac frumos, sa ma aranjez… Intr-o zi m-am machiat, mi-am pus masca si m-am dus la cumparaturi la No Frills. Bineinteles ca fata mea a ras.
Dar dorul e mare si nu am “un singur dor”, cum zicea marele Eminescu, ci am multe, multe doruri, cum zice Cristina cea necunoscuta.
Mi-e dor de elevii mei de la Scoala Romaneasca din Toronto! Am avut prima lectie online in sambata de Paste. M-am bucurat sa le vad fetele lor mici si zambitoare. Mi-au raspuns la intrebari, unii timorati, probabil pentru ca vorbeau cu un calculator, altii curajosi si vorbareti – probabil obisnuiti sa vorbeasca pe Skype cu bunicii din Romania.
Mi-e dor de prieteni, sa ne vedem, sa povestim, sa radem, sa ne vizitam!
Mi-e dor de petreceri romanesti, mi-e dor sa dansez, sa povestesc, sa vad sclipirile de bucurie in ochii romanilor cand se incing la o hora, o sarba sau altceva, doar dans sa fie! Mi-e dor de dansurile cu grupul nostru, Datina!
Mi-e dor de parcuri, de paduri, de plimbari cu bicicleta, mai ales ca a venit in sfarsit si primavara. Au innebunit salcamii de atata primavara, vorba lui Tudor Gheorghe. De fapt salcamii nu au inflorit inca in Canada, dar magnoliile sunt superbe si in curand pomii de liliac salbatic de pe dealuri vor fi violet. As vrea sa-i pot vedea…
Mi-e dor de vacanta de vara, cand trebuia s-o vad pe mama mea, pe fratele meu, si toata familia din Romania. N-am mai fost in Romania de multi, atat de multi ani! Prea multi! Si facusem atatea planuri pentru vacanta asta… Mi-e dor de mama, mi-e dor de frate, mi-e dor de tine, Romanie!
Dar trebuie sa fiu optimista, trebuie sa fim optimisti pentru ca se va termina curand… Speranta nu ne-o poate lua nimeni… nici macar acest virus.
Cristina Mares Vlad, Toronto

Eu am avut sentimentul ca aveam nevoie de pauza asta, ca uitasem de tot de mine si de noi, aleragm de colo-colo in comuniate si la prieteni, la petreceri, zile de nastere si activitati, la servici etc... In perioada asta am re-descoperit casa minunata in care locuiesc, am re-descoperit gatitul, familia, spectacole urmarite linistit la TV din toata lumea, m-am reconectat virtual cu prietenii din toata lumea.... Astea toate pentru ca mie imi place sa ma concentrez pe ce e bine, pe ce e frumos si nu pe ce imi lipseste. Desi nu imi lispeste nimic (atat eu cat si sotul lucram de acasa si nu am fost afectati material prea mult deocamdata), mi-e dor sa imbratisez din nou o fiinta umana care nu e din familia mea, sa calatoresc (a trebuit sa cancelez excursia mea in Romania pentru intalnirea de 35 de ani care probabil ca nu se mai tine..), si sa ma imbrac frumos, si sa ma machiez ca sa merg la servici sau sa ma intalnesc cu lume. Mi-e dor sa merg intr-o sala de concerte sau de teatru, si sa maninc la un restaurant. Stiu ca unele din cele de mai sus vor reveni la normal mai curand ca altele care sunt considerate "non-esential" (desi esentiale pentru suflet). Incerc sa alimentez cu grupul acesta (AREC, Ladies Group) partea de suflet, care probabil va dura cel mai mult pana va reveni la "normal", daca va reveni vreodata.
Simona Cheoreanu, Toronto

Timpul e stors de energie. Acel „timp liber” la care visam a îmbrăcat o cămașă de forță. Paradoxal, când nu aveam timp, reușeam să facem mult mai multe decât acum când aparent nu mai avem nicio urgență, nicio obligație, decât să stăm cuminți în casă. Timpul e neputincios de a ne mai îndeplini dorințele, de a ne da vând în aripi, liniște sau odihnă. Iar pamântul pare mai mic ca oricând. Singurătatea se numește acum izolare, solitudinea seamănă cu o cușcă plină cu anxietate. Timpul s-a dereglat, zilele sunt când prea lungi, când inexplicabil de scurte. Timp greu și pentru solitari, timp greu și în cuplu. Cei mai mici nu înțeleg de ce sunt pedepsiți și nu mai sunt duși la grădiniță, nu mai au voie nici în parc, nici la bunici. Suntem răbdători, trecem prin primăvară de la fereastră, dar teama rostită sau subconștientă plutește în aer. Virusul fricii s-a întins cu rapiditate. Nici nu știi de ce ți-e mai frică, de prezent sau de viitor. Când se va termina coșmarul?
Va mai fi lumea așa cum o știam? Cine înghite zilele noastre?"
Carmen Firan, New York
Fragment din "Viata inainte si dupa"

Ce ne-a invatat si ne invata pandemia/izolarea/starea de urgenta? Ca viata bate filmul si ca omul propune si Dumnezeu dispune!
Am retinut replica unui fost sef “don’t complain, do something” – bun sfat si mereu actual!
Deci in loc de vaicareli am transformat aceasta perioada intr-una de vis…
Am refuzat si refuz sa ma uit la partea goala a paharului si am purces la drum ca pionierii TOT INAINTE!
Nu cu un pozitivism bolnavicios, dar cu realism...am luat taurul de coarne cum s-ar zice...
Unde aveam inainte luxul sa ajung in 5 min la job si sa lucrez in pijamale daca asa vreau?
Adio tockens, adio gas … deci un budget mai mare pentru restul…
Cand aveam atata timp sa il petrecem si sa ii cunoastem pe cei dragi ca acum?
Putem gati, manca, dansa, plimba, alerga impreuna!
Nu imi aduc aminte sa am luxul sa cos la goblen, sa citesc atat si sa fac o infuzie de opera, teatru ca acum…si toate astea gratis, gratis mama-soacra .
Da, lipsesc contactele cu fetele oamenilor, dar cine doreste sa tina legatura o face si asa...! Cel mai bun prieten e in noi, sa nu fim dependenti decat de noi pentru ca si umbra ne paraseste noaptea…
Daca suntem fericiti cu noi, nu vom fii singuri niciodata!
Ne vom intoarce si la noul normal, unii cu entuziam ,altii cu greu…dar sigur mai bogati cu o noua experinta sau mai multe. Important este sa ne tinem tigla pe casa!
Si inchei cu ceea ce apreciez eu cel mai mult – daca avem sanatate si ne avem pe noi suntem bogati!
Sanatatea – sa nu uitam sa multumim ca o avem! Restul e bonus!
Denisa Pislaru, Toronto

...sincer a fost atât de liniște la mine la job încât pot spune ca stresul și neliniștea dar mai ales panica au venit din știri , articole in ziare și Facebook, străzile pustii in drum către job , magazine închise , oameni cu măști pe fata in grocery stores cu priviri rătăcite printre rafturile destul de goale , Lines up pana la intrarea in magazin cu buline linii sau x URI care sa îți spună exact unde sa stai și sa păstrezi distanța. Da , astea mi au rascolit amintiri și cel mai mult frica inoculata zi de zi cu zvonuri și știri și am simțit vremurile adolescentei pe timpul dictaturii cand îți era frica sa vorbești liber , când stăteai la cozi la magazinele alimentare .Din păcate ... Deci spitalul și jobul atunci când sunt acolo simt ca lucrurile sunt normale , in afara jobului lumea a luat o razna...
Florea Luise Daniela, Toronto

Sufletul femeii in timpul pandemiei??? Cum spunea Steinbeck frumusetea poate exista doar avand la baza uratenia, altfel nu se poate defini. Poate ca si conceptul de femeie poate exista doar in prezenta conceptului masculin, altfel femeia este doar o persoana. Nu pot spune ca fiind inchisa de una singura in casa ma simt femeie. Pot insa vorbi despre efectul acestei carantine prelungite asupra mea, ca persoana. In primul rand , in mod paradoxal ma simt libera, sa fac ce vreau, sa nu fac nimic, fara sentimente de vinovatie. Am constatat ca imi trec zilele in mod placut si ma duc la culcare bine dispusa. Invat italiana pe duolingo, cant toate trei partile din concertul italian de Bach binisor, rezultat al orelor de exersat petrecute la pian.Am citit multe carti. Datorita necesitatilor producerii de material didactic de postat pe site-ul ministerului invatamantului, pentru elevii mei, am invatat o gramada de lucruri noi, privind tehnologia. M-am abonat la netflix si am urmarit mai multe seriale. Vorbesc aproape zilnic la telefon cu o colega, consider ca ne-am imprietenit mai strans in aceasta perioada.Ma ocup de florile de pe balcon, ma bucur ca au inflorit freziile, gura leului... Sunt ingrijorata in privinta urmarilor economice ale acestei crize. Sunt de asemenea ingrijorata in legatura cu drepturile noastre democratice in lumea de dupa carantina. Am vazut cat de usor ni s-a impus arestul la domiciliu. Sufletul meu in timp de pandemie? Ma simt impacata cu mine, in armonie cu propria persoana, mandra de progresul pe care l-am facut in diverse domenii care ma intereseaza.Poate ca aceasta pandemie este o incercare necesara prin care trebuia sa treaca omenirea pentru a intra intr-o noua faza de evolutie? Cine stie?
Manuela Arghiriu, Atena

Last night we operated what was probably the last Air Canada Rouge flight for the foreseeable future, AC 1806 YYZ-SJO 2020/03/31. For much of us flying isn't just what we do for a living but a lifestyle we fell in love with. We've had our heads in the clouds for so long it feels surreal and bittersweet to come back down to earth. In these unprecedented times I'd like to give a huge thank you to all the airline workers including all my fellow flight attendants and pilots for not only working so hard to bring Canadians home but also putting themselves at risk to do so. Ioana Zaporojan, Toronto

Modul in care reactionam la ceea ce ni se intampla zi-de-zi sunt rezultatul experientelor pe care le-am trait de o viata. Crescand in Romania sub regim communist, eram adeptii filozofiei” Just suck it up”, care surprinzator m-a pregatit foarte bine pentru ceea ce s-a intamplat in ultimele saptamani in NYC. Sa accepti ce se intampla, sa te adaptezi cat poti mai bine la situatie si sa mergi mai departe. Trebuie sa resisti ca nu ai alta varianta. In plus, faptul ca am continuat sa fiu platita m-a pus intr-o categorie privilegiata, care nu a trebuit sa isi piarda zilele si noptile gandindu-se cum va plati urmatoarea chirie, cos cu mancare, etc.
Cum m-a afectat carantina COVID-19? Profesional si personal.
Emotional, nimeni nu poate ramane imun la pierderile de vieti si mai ales la discrepanta in pretul platit de diferite grupe ale societatii, divizate in principal de situatia materiala. Si in fiecare zi, toate programele de stiri, conferinta de presa a guvernatorului, social media, nu te lasau sa uiti nici un moment tragedia pe care o traiam.
Desi oficial am lucrat de acasa, laboratorul fiind inchis, am fost la spital de cateva ori pe saptamana in profida riscului de a ma expune la infectia cu COVID-19, pentru ca de, suntem crescuti cu o perfecta etica a muncii. Mental, fiecare zi petrecuta in spital a fost un stress, ajungand acasa epuizata emotional si incapabila sa mai fac ceva pentru restul zilei. In plus, mesajele pe care le vedeam in jurul spitalului, de multimire si incurajare pentru sutele de asistente si doctori care se expun zilnic pericolului, imi aduceau permanent aminte de cei care desi lucreaza practic la doi pasi de mine, traiesc intr-un cu totul alt univers, al pericolului infectiei, socului de a pierde pacienti zilnic, spaima de a-si infecta familiile. Era ireal faptul ca intrand in spital nu vedeai nimic din zbuciumul si drama ce se petrecea zi de zi in spatele usilor inchise. Parea o alta zi linistita de duminica, fara vizitatori si pacienti. Singurul lucru care ma trezea la realitate era numarul mare de sirene de ambulanta pe care le auzeam toata ziua, stiind ca fiecare sirena semnala un alt caz grav de covid-19 care probabil isi va pierde viata in urmatoarele zile. Si nu poti dezvolta toleranta la acest sunet si la ceea ce significa.
In zilele in care am lucrat de acasa, am lucrat foarte multe ore, mult mai multe ore decat daca as fi fost la serviciu, dar recunosc ca m-am bucurat sa fiu productiva, sa pot sa imi urmaresc firul gandurilor, sa nu fiu intrerupta din cinci in cinci minute de personalul pe care il conduc. Pentru o perioada limitata, lucrul de acasa a fost benefic pentru mine.
In acelasi timp, m-am bucurat sa petrec mai mult timp cu familia care intotdeanuna are parte de cea mai putina parte din timpul meu. Am reusit sa comunicam ganduri, sa apreciem interactii, sa impartasim hobby-uri, pur si simplu sa fim in aceeasi camera pentru o lunga perioada de timp, lucruri pentru care in mod normal nu prea avem timp.
Social, pretul a fost mai mare. A trebuit sa asist neputincioasa la tristetea copilului meu caruia ii lipsesc prietenii. Sedintele saptamale de zoom cu prietenii mei a fost o palida substituire a vietii mele sociale. Grija pentru familia ramasa in Romania, stiind ca nu au acces la aceleasi resurse de protectie ca mine, a adaugat o grija in plus.
Dar mai presus de toate, sentimentul care imi domina fiecare zi este de neputinta, ca nu pot face nimic ca om de stiinta pentru a scurta aceasta perioda de carantina si a reduce numarul victimelor. Nici acum, nici in viitor, cand urmatorul val ne va lovi.
Mihaela Anca Stavarache, New York





Isabela Gilcescu    5/4/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian