Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Ceva tot se sfârșește

Sunt în fața liftului. Ezit să deschid ușa. Nu știu de unde să apuc bara verticală care servește de mâner, mai de sus sau mai de jos. Care parte o fi mai puțin contaminată de Coronavirus? O apuc cu un singur deget, cu degetul arătător, de undeva cât mai de jos, de unde cred eu că a fost cel mai puțin atinsă de alții și o trag smucit înspre mine. Ușa se deschide, intru în lift și apăs butonul de ”Parter”. Îl apăs cu cheia de la ușă pe care, după ieșirea din apartament, n-o băgasem încă în buzunar. O ținusem tocmai pentru această operațiune de ”autoprotecție”. Ajung la parter, împing ușa cu umărul (aici problema e mai simplă, dat fiind faptul că ușa se deschidea spre afară) și repet gimnastica cu deschisul ușii de la ieșirea din bloc.
Doamne, ce frumos e afară! Primăvară! Un aer proaspăt și curat. Un soare care își împrăștie vesel și grăbit peste oraș culorile începutului de viață. De peste tot vine în valuri parfumul florilor de corcoduși.
Mă uit la ceas. E 11,15 dimineața. Am voie să mă plimb o oră și 45 de minute. La 13,00 trebuie să fiu înapoi, să intru în casă. Atât îi lasă pe pensionarii de peste 65 de ani Ordonanța Militară nr. 3. Între orele 11,00 și 13,00 aceștia au voie să iasă din casă pentru cumpărături, pentru plimbare sau pentru nevoile animalelor de companie, dacă au asupra lor Declarația pe Propria Răspundere în care să precizeze numele, prenumele, data nașterii, adresa, de ce au ieșit afară din casă și pe ce străzi au de gând să meargă. Restul timpului din zi… în casă. ”Nu ieșiți din casă” se poate citi pe afișele din vitrine, sau se poate auzi la televizor, la radio și la megafoanele montate în magazine sau pe mașinile de poliție care patrulează pe străzi.
Pe străzi pustiu, ca după un atac atomic. Câțiva pensionari grăbind târâș-grăpiș spre magazinele alimentare, alții mai în putere, cu un cățel în zgardă și, din când în când, câte un ins mai tânăr mergând în treaba lui atent înscrisă și justificată în Declarația pe Propria Răspundere păstrată cu grijă în buzunar, gata să fie arătată oricând la un control al poliției. Toți cu măști chirurgicale care le acoperă nasul și gura. De deasupra măștilor aruncă priviri preocupate atunci când trec pe lângă tine, având grijă să păstreze distanța recomandată de 1,5 metri ca să se evite contaminarea de la unul la altul.
Pe Bd. Al. Ioan Cuza, corcodușii cu flori roșii de pe startul din mijloc unde iarba a crescut un lat de palmă și cu flori albe, cei de pe marginea trotuarelor, se leagănă ușor în adierile ca niște mângâieri furate de adierea primăverii. Tresar înfiorați, mirați de ce li se întâmplă și de nefirescul liniștii din jurul lor. E liniște în cartier. Nici cățeii din spatele gardurilor nu latră. Pândesc sosirea unui trecător la care să se uite și la care să dea din coadă. Trece trecătorul dar, e cu gândurile și simțurile aiurea. Cât o să stea în casă? Cât o să țină Covid-ul 19, boala ciudată indusă de și mai ciudatul virus Coronavirus, venit de nu se știe unde? Ce or să mănânce dacă nimeni nu mai lucrează, dacă s-au închis toate unitățile de producție? Ce ne așteaptă? Ce se întâmplă de fapt. De Coronavirus se moare mai puțin ca de o gripă sezonieră. Atunci de ce această nebunie nemaiîntâlnită în istoria omenirii?
Uite Parcul Kiseleff, supraviețuitor restrâns și încăpățânat al nemărginitului Codru al Vlăsiei prin care românii, de la începutul istoriei lor pe aceste pământuri, l-au străbătut în lung și-n lat. În care s-au ascuns, și-au oblojit rănile și din care au ieșit apoi mai dârzi și mai încrezători ca să își apere libertatea furată de cotropitori de toate felurile năvăliți din toate părțile. Astăzi românul nu mai are voie să intre în Codrul Vlăsiei, în ce a mai rămas din el, în Parcul Kiseleff. Bariere așezate la fiecare intrare interzice accesul în parc. Nimeni nu are voie să mai pășească pe aleile dintre starturile de lalele ce stau să se deschidă, dintre peluzele de iarbă crescută-n verde crud în acest sfârșit de martie prea timpuriu. Nimeni nu mai are voie să se așeze pe băncile de sub copacii înfloriți, cu mugurii frunzelor sfios crăpați înspre lumină. Porumbeii se îngrămădesc în fața intrărilor în parc, dar nu intră nici ei dincolo de bariere, pentru că oamenii le-au pus firimiturile de pâine dincoace de ele, adică acolo până unde au avut voie să meargă.
Parcul Kiseleff, închis. Cișmigiul, închis. Herăstrău, Carol, Titan, închise. Toate parcurile închise. Pădurea Băneasa închisă. Bine că nu sunt închise și pădurile din Carpați unde tăietorii de lemne își continuă nederanjați jaful și despădurirea munților.
Toate teatrele închise. Ateneul și Opera închise. Restaurantele, cafenelele, cofetăriile, barurile, bufetele, închise. Frizeriile, saloanele de coafură, închise. O să umblăm netunși? Femeile nu se mai coafează, nu-și mai vopsesc părul, nu-și mai fac unghiile, machiaje, tratamente faciale? Ne întoarcem cu secole în urmă? Toate magazinele, în afară de cele alimentare, închise. Unitățile de producție, închise. Și totul, se zice, pentru protecția populației. Ca oamenii să nu moară de Coronavirus. Dar cum pot trăi oamenii, cum poate funcționa societatea fără mișcare? Ce corp sau ce sistem poate subzista fără mișcare? Mișcarea însemnă viață. Imobilitatea însemnă moarte. Pentru salvarea pe termen scurt a unui procent de sub 3 la sută din populație, victime probabile ale Coronavirusului asociat întotdeauna cu o altă boală cronică, că altfel nu e mortal, se condamnă o societate întreagă la dispariție sigură prin anchilozare fizică și socială?
Sau se condamnă numai o parte din societate? Care parte?
Care este logica? Dacă lumea nu mai muncește de unde o să mai aibă bani? Și dacă ar avea bani ce ar mai cumpăra cu ei dacă nu se mai produc bunuri?
Și iar întreb, unde este logica? Nu este nici o logică?
Atunci care este scopul?
Cât timp se estimează că populația globului va suporta teroarea, amenințarea, îngrădirea în țarcuri precum vitele la abator? Până când se va depăși criza economică de supraproducție teribilă în care ne aflăm și despre care nimeni nu suflă o vorbă? Și atunci, când va fi fost depășită, oare lumea nu va cere explicații pentru ceea ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat?
Sau lumea se sfârșește-aici?
Nu, nu cred că lumea se sfârșește-aici, dar sunt sigur că aici ceva tot se sfârșește.





Ovidiu M. Curea    5/1/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian