Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Mircea Eliade - Un spirit renascentist

Moto: ,,A renunța la "românism", înseamnă,
pentru noi românii, a renunța la viață,
a ne refugia în moarte.”(M. Eliade)

Cel mai mare istoric al religiilor din secolul al XX-lea, Mircea Eliade, continuă în cultura românească pleiada enciclopediștilor, începută cu Dimitrie Cantemir și continuată de Heliade Rădulescu, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și George Călinescu, dacă am dori să menționăm numai vârfurile de aisberguri într-o listă, desigur, mai lungă. Drumul formării sale intelectuale este la fel de interesant ca semnificație a victoriei omenescului, precum ar fi și o călătorie printre bornele afirmării personalității lui recunoscute internațional.

Încă din anii dintâi ai învățăturii primite la București în Școala din str. Mântuleasa, ochii lui Mircea Eliade sunt slăbiți, dar această deficiență fiziologică nu-l împiedică să citească mult, pe ascunse, în locuri mai tainice ale locuinței, adică acolo unde scăpa de supravegherea părinților. Tatăl, Gheorghe Ieremia, spera să-l vadă pianist. Proiectul acesta îl supune pe Mircea unui regim al studiului de câte două ceasuri zilnic, ambițiosul părinte organizând chiar și un concert într-o sală închiriată în capitală, dar el clachează de emoție . Din acest moment, în mod decis exercițiului instrumental îi va lua locul lectura, dar una care nu consona cu imperativele școlii, unde nu face defel impresie de elev sârguincios. La Liceul ,,Spiru Haretˮ, renumit pentru exigența profesorilor, Mircea este corigent la un moment dat chiar la 3 discipline, limbile - română, franceză și germană, iar în examenul de bacalaureat nu va intra decât după ce în vară se pune pe treabă ca să ia corigența la matematică. Fără îndoială că Romanul adolescentului miop și vol. I al Memoriilor lui Eliade sunt cea mai fidelă oglindă a efortului pe care îl presupunea studierea matematicii și a celorlalte materii în liceul acelui timp. După ce într-un an, când studiase cu profesorul Moisescu literatura română, disciplină la care fusese lăsat corigent, în clasa următoare, liceanul Eliade se ambiționează și scrie cu fantezie 15-20 pagini, iar noul profesor de literatura română, mucalitul domn Mazilu, uimit, îl întreabă de unde a copiat. Elevul tace, încurcat. Profesorul recunoaște, în sfârșit, valoarea eseului: ,,Bravo! Sunt nevoit să-ți dau 10!” Este evidentă părerea proastă de la care pleca profesorul Moisescu, care, auzind în cancelarie de o asemenea performanță, precipitat, vine la el și îi cere să citească acea ,,primă compoziție norocoas㔠, cum o va numi autorul ei. Hotărârea lui Eliade este exprimată clar: ,,Ei mă cred o haimana și sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză.” O asemenea formulare vădea faptul că liceanul Eliade se construia pe sine cu deplină luciditate. El avea un țel clar, cel de a ajunge cândva ,,savant, pianist sau scriitor” și urma un program de lucru, alimentat de o enormă poftă de lectură: „Dar cum aș fi putut (și mă întreb, acum, cine ar fi putut?) să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuși să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau și mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăița de alături și mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închiși, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.” În ciuda miopiei care avansa necruțător, liceanul citește cu pasiune din opera lui Honoré de Balzac, apoi nuvelele lui Giovanni Papini, pe care, dorind să le înțeleagă mai bine, el începe să învețe limba italiană. În Romanul adolescentului miop îi închină florentinului un capitol, descriind tulburătoarea impresie pe care i-a lăsat-o cel mai cunoscut volum al său, Un om sfârșit: ,,Papini mi-a fost cel mai neîndurat dușman și cel mai darnic prieten. M-am chinuit și m-am desfătat cetindu-l. M-am aflat pe mine însumi.” Așadar, o revelație supremă era aceea de a se regăsi pe sine însuși, urât fizic, miop și frământat, în oglinda plămădită de un mare scriitor, cum îl socotea el atunci pe Papini. Aprecia terapeutic faptul că ,,proza frenetică, vijelioasă și totuși aspră, caustică a lui Papini m-a ajutat mulți ani să lupt contra melancoliei. De abia mai târziu mi-am dat seama că Papini nu era un ,,mare scriitor”, de statura lui Leopardi, bunăoară, sau a lui Carducci.” Dorința lui de cuprindere nu-l părăsește ani la rând, tânărul cititor din România neezitând să-i scrie, pe când era student, și chiar răspunde invitației lui Papini de a-l vizita la Florența, unde va ajunge în 1927, la prima sa vizită în Italia.

Îl captivează studiile social-antropologice ale lui James George Frazer și, ca să le pătrundă, studiază engleza. Simte nevoia unor deschideri spre alte orizonturi de lectură, astfel că în particular începe să studieze persana și ebraica. Intenția de a beneficia de deschiderea pe care asemenea limbi i-o ofereau anunță un program de tip renascentist, în sensul unor cuprinderi cât mai profunde, uneori chiar enciclopedice. Ca să-și poată cumpăra cărți, el acceptă să facă pentru niște publicații bucureștene traducerea unor articole din limbile germană, franceză și italiană. ,,Pentru 100 de pagini de manuscris îmi oferea 1000 de lei. Nu era mult, dar tot îmi puteam cumpăra 10-15 cărți cu banii aceia…” Dintr-un tipar renascentist transmutat în plin secol al XX-lea, elevul bucureștean preia pasiunea pentru științele exacte, chimia și botanica, mineralogia, zoologia și alte asemenea. Și-a păstrat în mansarda unde îi plăcea să se izoleze, ca într-un cuib al plăcerilor spirituale, insectarul, ierbarele și acvariul. Preocupările lui erau de acum cu totul elevate, dar nu ținteau spre canoanele disciplinelor școlare: ,,Evident, neglijam școala și mai pe față ca în trecut.” Schimbul de cărți inițiat între colegii de clasă îl determină să citească lucrări din domenii variate. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, fără să înțeleagă tot, dar citea cu o pasionată poftă de cuprindere. Cercetează lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga, care îi devine model la propriu. Îl va și cunoaște nemijlocit, scrie despre el, făcând chiar unele observații negative, ca aceea privind ,,cultura asistematic㔠a istoricului, care se lipsea de lectură filosofică. Ia la rând opera lui B.P Hasdeu, de la care primește lecția deschiderii spre marile construcții. Iată cum era preludiată și pregătită sistematic afirmarea sa de anvergură renascentistă din deceniile ce vor urma.

Prima sa operă originală a fost publicată cu precocitate în 1921 Inamicul viermelui de mătase , urmată de Cum am găsit piatra filosofală . Așa prinde gustul gestului publicistic. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca sa pentru a debuta editorial, cu volumul autobiografic Romanul adolescentului miop. E coleg cu Arșavir și Haig Acterian, cu Petre Viforeanu, Constantin Noica[15] și Barbu Brezianu, care vor scrie apoi interesante amintiri din anii de liceu. Arșavir Acterian îi menționează, între altele, pe colegii lui Constantin Noica și Mircea Eliade făcând parte din cercul de filozofie Criterion prin 1940. Barbu Brezianu apelează la autoritatea lui Mircea Eliade, care a stabilit cel dintâi factura de filosof-poet a colegului lor de liceu Dinu, atunci când susține că ,,prin limba literară pe care o scrie, Constantin Noica rămâne categoric cel mai complet scriitor, mânuind tot atât de sigur, pe cât de discret, nuanțele pasiunilor.”
O etapă decisivă în proiectul construcției de sine îl constituie anii 1925- 1928, când Eliade studiază la Facultatea de Filozofie și Litere din București, numărându-se printre emulii lui Nae Ionescu, profesorul de logică și metafizică, filosoful trăirismului, care îi va deveni prieten și ghid. La profesorul său l-a frapat pledoaria pentru ,,emanciparea de jargonul academic” și modul cald în care se raporta la studenți, încurajați să gândească liber. Din mărturisirea lui Eliade putem desprinde ce i-a datorat el profesorului maieut: ,,El a introdus în gazetăria românească o dimensiune europeană. Scria cum scria Unamuno, discuta într-un articol de ziar probleme de filozofie, de etică, de teologie. (…) El ne-a învățat, bunăoară, să nu citim cărți despre, ci să mergem la izvoare.” Recunoscându-i talentul, dar și cunoștințele neobișnuit de vaste și profunde, Nae Ionescu, care i-a vizitat mansarda, apreciată ca un minunat loc pentru studiu, i-a dat lui Eliade o slujbă în redacția ziarului ,,Cuvântul” . Acolo el publică în 1928 un serial intitulat Itinerariu spiritual, considerat drept crez al generației în fruntea căreia el de pe acum se situa. Pofta lecturii, prin nimic diminuată în ciuda dioptriilor în continuă creștere, îi scurta simțitor odihna nopților. ,,Lupta contra somnului, - va mărturisi tânărul filosof - ca și lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăși condiția umană. Pe atunci, nu știam că acesta era tocmai punctul de plecare al tehnicii yoga.”
În 1928 Eliade va absolvi facultatea cu teza Filosofia Renașterii, o temă care nu întâmplător îl preocupă, aceasta fiind în consonanță cu propria devenire, mai ales că efectuase două călătorii în Italia, vatra acelui Rinascimento pornit din Florența. Rezumându-ne la un singur exemplu de aplicare a conceptului-pivot la cultura noastră națională, el considera că ,,gestul spiritual, dominant al secolului al XIX-lea românesc, este un gest al Renașterii: creații pe mari modele, planuri gigantice, conștiința demnității umane, mesianismul românesc.,,Dumnezeu era cu noi”.”
Eliade studiază sanscrita și pleacă în India pentru 3 ani, unde va ajunge să locuiască chiar la maestrul său, o somitate a domeniului istoriei religiilor în India, profesorul Surendranath Dasgupta din Calcutta. Se îndrăgostește de fiica profesorului, Maitreyi Devi, și își propune să se convertească la hinduism spre a-i rămâne alături. Profesorul nu acceptă o asemenea legătură și îl alungă, aruncându-i cuvinte grele. Pleacă în Munții Himalaya, trăind ca sihastru, experiență descrisă în India, un carnet de drum publicat în 1934. Aceasta este prima carte, pe care am descoperit-o, într-o vreme când autorul era interzis în România socialistă, în biblioteca părinților mei. Din acel exemplar al ediției princeps apărută la Editura Cugetarea din capitală, am înțeles ce experiență de cunoaștere autentică trăise Eliade în India. Iată cum este descris primul moment al visului de ascet indian ce tocmai se împlinea pentru Eliade: “A doua zi, mi-am adus din Rishukesh bagajele, am măturat Kutiar-ul dat de mahant - cămară solitară cu prispă de ciment și umbra ,,pomului lui Shiva”, cu un pat de lemn și o lampă - mi-am încuiat pentru mult timp hainele și, înfășurat în cele două fâșii albe, m-am coborât să mă scald în Gange. Douăzeci de pași printre stânci, și Gangele curge, curge. Ape verzi, reci, cu mireasma tare a zăpezii…”

Învață pe mai departe limbile bengali și sanscrită, cu care avea să avanseze apoi în cercetare. Experimentând tehnicile Yoga și viețuind în liniștea kutiar-ului din Himalaya, tânărul român a deprins un stil de studiu pe care l-a valorificat apoi întreaga sa viață. Despărțit de fiica mentorului său, va mărturisi: ,,Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, odată cu Maitreyi pierdusem India întreagă.” Este prețul unei iubiri de excepție, un moment sacru irepetabil și ireversibil, pe care Mircea va încerca mai târziu să-l explice iubitei lui bengaleze, atunci când mărturisește: ,,eu te-am scos din spațiu și din timp.” Iată și tema unei cărți care i-a sporit celebritatea lui Eliade, căci în 1933 el publică romanul său Maitreyi, care la început nu este observat în librării, ca apoi să facă un succes național și imediat apoi unul internațional. La Hollywood se va realiza și un film după această carte. Povestea de iubire a lui Allan pentru Maitreyi face înconjurul lumii, ca și cea dintre Romeo și Julieta shakespeariană, ca să menționez doar unul dintre cuplurile celebre ale iubirii neîmplinite. Fata profesorului simte nevoia să dea o replică și în 1972 publică romanul Dragostea nu moare, în care îl va socoti pe Mircea ,,lacom de faimă și de erudiție” . Avea dreptate Amrita, căci totul a fost sacrificat în existența omenească a lui Eliade acelui maraton de continuă sporire a erudiției. Totul, da, totul trebuia sacrificat pentru rodirea sa în plan beletristic și în spațiul la fel de vast al științei care era istoria religiilor. Dornic de glorie, Eliade publică pe rând romanele Întoarcerea în rai și Huliganii.

Păstrez cu sfințenie în biblioteca mea ,,romanul indirect” al lui Eliade, intitulat Șantier, apărut în ediție princeps la Editura Cugetarea, mai ales că poartă pe pagina de gardă o dedicație misterioasă, cea a lui Emil Cioran, care scrisese pe cartea semnată de bunul său prieten un îndemn: ,,Adu-ți aminte de cei trei. Cu drag de la Luțu.” Nu apare nicio datare și nici subiectul dedicației, iar ,,cei trei” par să fie Eliade, Cioran și Sorana Țopa, actrița care i-a cunoscut pe cei doi tineri celebri la societatea Criterion și le-a devenit pe rând iubită. Identificarea ,,celor trei” nu-mi aparține, ci ea mi-a fost sugerată de prof. Sebastian Doreanu din Denver, Colorado, familiarizat la rândul său cu biografia lui Mircea Eliade. Actrița blondă care a avut succes ca poetă la societatea ,,Sburătorulˮ a lui Eugen Lovinescu și va fi autoarea unor piese de teatru, niciodată nu l-a uitat pe Eliade și, în mod ciudat, a murit în anonimat în același an 1986 ca și Eliade, însă fără să fi perceput adevărata glorie internațională a iubitului ei de altădată. O dedicație prețioasă în biblioteca mea este și cea de pe romanul lui Mircea Eliade Lumina ce se stinge, în care pe foaia de titlu stă scris: ,,Dlui Acsinteanu, Această carte simplă și fugoasă. Omagiul lui Mircea Eliade Mai ‘934.“ Prozatorul George Acsinteanu (13 iulie 1905 Axintele, Ialomița - 13 decembrie 1986, Sibiu) s-a făcut cunoscut în capitală ca autor al romanului Piatra neagră 1930, urmat de Povestiri pentru îngerii pământului, 1932, Convoiul flămânzilor 1935 etc. Rămâne un mister modul cum a ajuns la noi cartea dedicată prozatorului Acsinteanu, care a murit la scurt timp după Constantin Noica, tot la Sibiu, ca și acest bun prieten al lui Mircea Eliade. Autograful celebrului scriitor este în cerneală albastră și așezat pe colțul din dreapta sus al paginii de gardă. Valoroasă este nu numai semnătura autorului, ci și scurta prezentare din care deducem opinia lui Eliade despre propria creație.
Vom continua să urmărim linia ascendentă a destinului pe care tânărul filosof și-l construia în perioada interbelică. Neobositul Eliade își adună eseurile, pe care le tipărește sub titluri ca Oceanografie, Fragmentarium și Insula lui Euthanasius. Acum își editează și teza sa de doctorat în filosofie despre Yoga, volumul fiind lansat atât la București cât și la Paris, unde numele lui începe să fie tot mai bine cunoscut.
Ca profesor de istoria religiilor la Universitatea din București până în 1939, el uimește asistența care îl ascultă în amfiteatrul ,,Titu Maiorescuˮ al Facultății de Litere și Filosofie. Rostindu-și prelegerile, Mircea Eliade era ,,purtat de vârtejul erudiției sale” cum îi va recunoaște Emil Cioran talentul de orator academic. De aici începe cariera sa universitară care va culmina peste două decenii în America.

Eliade se raportează în articolele de presă, în studiile și chiar sub formă epstolară la personalitățile cele mai prestigioase ale lumii în domeniile sale de interes și numele său este remarcat pretutindeni. În perioada interbelică atât de înfloritoare spiritual, România îi dăduse tot ce se putea obține, cum chiar el a recunoscut adesea. ,,A fost șeful necontestat al generației 1930 și profesorul de o viață, fără să abandoneze vreodată hărnicia elevului care adună informație cu informație, într-o bibliografie extenuantă, continuată până la sfârșit. Aproape nimic din prefigurările de atunci nu a rămas nevalorificat. Aproape tot ce se află în marea construcție definitivă, a fost anticipat în intuițiile din clasa și mansarda de început. Iată un examen suprem de constanță și continuitate… Opera lui științifică și filosofică cuprinde, pe de o parte, seria de monografii tematice, prin care spiritul său analitic se manifestă cu o acribie dezlănțuită și cu putere de sistematizare greu de egalat. Pe de altă parte, statura savantului este aureolată de câteva lucrări de mare sinteză, unice prin viziunea integratoare și prin coerența arhitectonică.“ . Astfel meditează profesorul indianolog Mircea Ittu, scrutând acel drum per aspera ad astra urmat de Eliade.

Fenomenolog al religiilor, în cursurile și cărțile științifice el face un studiu comparativ al ideilor religioase de-a lungul istoriei, independent de formele concrete ale ritului fiecăreia dintre ele, sintetizând creștinismul, hinduismul, iudaismul, buddismul și islamismul. Hermeneutul cu o cuprindere enciclopedică a fenomenului religios înțelesese că Dumnezeu se arată într-o multitudine de chipuri sacre, cel mai autentic fiind arhetipul indian.
Cu o biografie intelectuală strălucită, în 1940 el este trimis ca atașat cultural la Ambasada României din Londra, ca în 1941 să se mute la Lisabona, unde rămâne până în 1945. În acest răstimp definitivează Tratatul de istoria religiilor, pe care îl publică în 1949. Savantul care elabora continuu trebuia să fie înțeles și de cei cu care coabita. După moartea primei sale soții, Nina, mama fiicei lui adoptive, el se va recăsători în 1950 cu Christinel Cotescu, stabilită în străinătate, provenind dintr-o familie boierească. Emil Cioran le-a fost naș, ca dovadă că vechea dispută erotică din tinerețe era acum deplin uitată. Luna de miere ei au decis plini de entuziasm să o petreacă în Italia, împreună cu niște rude. Mircea va cere soției să plece doar cu rudele spre Italia, unde el îi va întâlni numai după ce termină lucrarea aflată atunci în șantierul său de creație. Prioritară era, chiar și într-o asemenea situație excepțională a vieții familiale, munca lui științifică. Christinel a conviețuit cu Mircea 36 de ani numai pentru că și-a înțeles rolul și locul în existența lui. Pentru că la Paris, unde se stabilise cu fiica sa adoptivă, nu a reușit să obțină o catedră, cum sperase, iar în România socialist trecutul său politic i-ar fi periclitat libertatea, el va accepta oferta venită din S.U.A. unde la Divinity School din Chicago i se propune să țină un an de conferință. Se stabilește definitiv împreună cu soția sa acolo, pentru că în 1957 este titularizat și va primi apoi și cetățenia americană. Ideea cursurilor sale era aceea că dincolo de formele concrete ale riturilor religioase, există o unitate profundă și indivizibilă a spiritului uman, care s-a afirmat de-a lungul istoriei. Șamanofilia, orientofilia, dezbaterile pe teme ca magia și mistica ajung să atragă atenția noii mișcări hipy, care a răbufnit prin anii ’60 ai secolului XX. Profesorul Eliade era iubit nu numai de studenții lui, ci și de adepții noului curent. Savantul se consacră științei, în detrimentul creației beletristice, care intră într-o derivă tot mai accentuată. El afirma că niciodată nu a scris opere beletristice decât în limba maicii sale, limba în care continua să viseze, singura limbă în care a putut spune ,,Te iubesc”. Dimpotrivă, lucrările științifice puteau să circule în lumea largă numai dacă erau scrise în limbi de circulație, ca engleza sau franceza. El publică în limba engleză lucrări dedicate gândirii mitice și religioase precum Yoga, imortalitate și libertate, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Sacrul și profanul, Aspecte ale mitului.

Creația sa literară se completează cu o capodoperă, căci la Paris apare antologia de proză fantastică La țigănci. În 1967 Eliade este elogiat în capitala Franței la împlinirea a 60 de ani. Cel mai amplu studiu al său este Istoria credințelor și ideilor religioase, din care poetul Cezar Baltag a tradus în limba română primele trei volume, pentru că la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu intelectualitatea diasporei române trebuie să comunice cu țara de origine. În 1977 se face o invitație oficială pentru ca Eliade să participe la Centenarul Războiului de Independență, dar el refuză, reproșând faptul că chiar și în țări socialiste vecine, ca Polonia și Rusia, opera sa este mult mai bine cunoscută decât în România.
În plină epocă ceaușistă apariția în țară a Istoriei credințelor și ideilor religioase produce o vâlvâ fără egal. La ordinul venit de la centru, primii care aveau dreptul să le primească erau demnitarii PCR din capitală și din fiecare județ, mereu privilegiați, prin tradiție. În birourile secretarilor de partid din țară, acele volume erau așezate la loc vizibil, precum medaliile ori diplomele, dar posesorii lor nici nu aveau curiozitatea să le deschidă. Îmi amintesc că eu judecasem atunci că era o plasare cum nu se poate mai nepotrivită la politrucii comuniști a unei asemenea cărți înțelese numai de specialiștii domeniului. În librăriile din România socialistă cartea aceasta se găsea greu, se dădea pe sub mână. Renumele personalității internaționale a lui Eliade o luase înaintea cunoașterii reale a operei lui. O librăreasă de la selecta Librărie ,,Mihai Eminescuˮ din Sibiu mi-a mărturisit foarte ofensată că solicitarea cărții era formulate cam așa: ,,Vă rog să-mi dați și mie cartea aia scrisă de un român din Chicago.” Desigur că librăreasa a refuzat-o pe femeia aceea care nu știa nici numele autorului și nici titlul cărții, dar ținea să participe în felul ei la miracolul unei asemenea apariții livrești neașteptate. Ca profesoară de literatură, am valorificat din plin studiile din volumele Aspecte ale mitului și De la Zalmoxis la Genghis- Han , dar mai ales nuvelele fantastice și romanele. În România acelor ani grei de derută ideologică, apariția unor cărți ale lui Mircea Eliade era resimțită ca o eliberare din îngrădirea tipică structurii socialiste. Dar gloria lui Eliade era asigurată de circulația cărților în cele 18 limbi în care au fost traduse.

În paralel cu Istoria credințelor și ideilor religioase, Eliade simte nevoia să-și scrie autobiografia, care ia forma unor Memorii și a unui Jurnal. Preocupat de acest proiect, el pare motivat să comenteze autobiografiile unor personalități precum Goethe, Papini, Einstein, Charlie Chaplin, Max Muller, Allan Watts etc., dorind să-și stabilească tehnica optimă a relatării propriei vieți. ,,Cred că autobiografia este, astăzi, singura care trebuie cu orice preț scrisă. Toate celelalte lucrări mai pot aștepta.” nota el la 5 aprilie 1963.

Foarte curând, Eliade își uimește colegii americani cu fabuloasa lui cultură în domeniul istoriei religiilor. Studenții îl ascultă fascinați, așa cum vorbește, fără notițe în față, întocmai cum se întâmpla și la București la prelegerile sale din amfiteatrul ,,Titu Maiorescuˮ de la Facultatea de Litere și Filosofie. În amfiteatrele de curs din Chicago, cu mii de locuri ocupate până la refuz de studenți și profesori, în egală măsură încântați de ideile sale, Eliade vorbea transpus parcă într-o altă lume, spre care își conducea ascultătorii. Mac Ricketts evocă atmosfera prelegerilor lui Mircea Eliade din anii începutului de deceniu al șaptelea, când el îl asculta pe savantul român ca student: ,,În fața unei imense săli arhipline, vorbea liber, era captivant. Niciun alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de așa popularitate. Țin minte ovațiile pe care le-a primit în octombrie 1973, când a conferențiat la Chicago, în fața a peste o mie de profesori universitari.” Impresionant este faptul că, din modestie, Eliade nici nu stăruie în Memoriile sale asupra unor asemenea momente de glorie academică. În acel an Eliade era secondat la cursuri și seminarii de francezul Paul Ricoeur, profesorul care nu ezită să-și exprime bucuria de a-l fi cunoscut pe inegalabilul savant român: ”Mă simțeam mândru de a fi printre acei care au avut ocazia să predea cu el la Universitatea din Chicago. Nu ar fi trebuit să spun onoarea, ci plăcerea, farmecul care se leagă de amintirea acestei experiențe. Mircea știa totul; când veneam la seminariile noastre comune cu notele mele laborioase, el sosea cu cultura sa imensă. Am învățat mai mult decât oricare din studenții săi, predând împreună cu el.”

Eliade era recunoscut ca unul dintre cei mai mari experți de pe mapamond în domeniul istoriei religiilor și universitățile din toată America îi conferă cu un mare entuziasm titlul de Doctor Honoris Causa. Astfel, ceremonia de la Yale din 1966 va fi urmată de cea din 1969 în La Plata din Argentina, precum și la Ripon College. Vor urma Loyola Chicago în 1970, Colegiul din Boston în 1971, ca în anul următor să se alăture Colegiul Law La Salle din Philadelphia și Colegiul Oberlin. Numele savantului de origine română va fi onorat cu același titlu la Lancaster în 1975, la Sorbona în anul care a urmat și la Washington în 1985. În 1966 este onorat cu titlul Distinguished Service Professor. Nici Academiile, ca instituții cu un prestigiu științific inegalabil, nu s-au lăsat mai prejos, ci în 1966 cea americană, în 1970 cea britanică, după trei ani și cea austriacă, iar cea belgiană în 1975 l-au numit membrul lor de onoare. Statul Francez îi conferă Legiunea de Onoare pentru cele trei volume Histoire des croyances et des idées religieuses. Un palmares academic cu totul excepțional!
În mod incontestabil, Mircea Eliade a devenit un mit în plină viață, căci prin cele 80 de volume ale operei sale beletristice și științifice, alături de care se cer așezate peste 1200 de articole de presă, el este cel mai cunoscut român al tuturor timpurilor. Pe Google există un milion de referințe despre el, caz singular în toată istoria românilor. În țara sa de obârșie, la început de secol al XXI-lea, Mircea Eliade este pentru cei mai mulți tineri scriitorul preferat. Un gest recuperator a fost făcut de Academia Română care l-a desemnat membru post-mortem al ei în 1990. Din 1985 Catedra de Istoria religiilor de la Divinity School, în care savantul român activase strălucit timp de trei decenii, îi va purta numele. Este perioada când „numele Mircea Eliade explodează în toată lumea“, în formularea antropologului Andrei Oișteanu.
Cum era de așteptat, Eliade primește invitații să conferențieze în diferite centre universitare din America și din Europa, unde el descinde cu bucurie la Paris, mai ales acolo, unde în vacanțe revedea pe Emil Cioran și pe Eugen Ionescu și chiar pe Constantin Noica, cum s-a întâmplat în iulie 1972 și în vara anului 1985, dacă îmi amintesc bine ce mi-a povestit Patriarhul de la Păltiniș. Am avut norocul să cunosc pe doamna Ingrid Fotino, matematiciana universitară din Colorado, care mi-a relatat în interviul pe care i l-am luat o asemenea experiență de neuitat:
”–A/nca/ S/îrghie/.: L-am auzit pe soțul dumneavoastră, profesorul Mircea Fotino, povestind de vizita savantului român și scriitor Mircea Eliade la Universitatea din Boulder, Colorado în 1982. Ce amintiri vă leagă de acest eveniment extraordinar?
-I/ngrid/.P/opa/ F/otino/: Vestea că Mircea Eliade va conferenția la Universitatea Colorado anunța în acel moment un eveniment de excepție, care trebuia pregătit minuțios. Responsabilitatea aceasta i-a revenit lui David Carrasco, un fost student al savantului, care își luase și Doctoratul cu Mircea Eliade la Universitatea din Chicago. În 1982 David era profesor la departamentul de Studii Religioase în universitatea noastră. El a pregătit cu atenție această vizită, care trebuia să ne găsească avizați. A convocat reprezentanți de la fiecare departament. Eu am reprezentat departamentul de Matematică. Ne-am angajat cu toții ca în răgazul de 8 luni să-i citim opera, întâlnindu-ne periodic spre a discuta ce înțeleseserăm. Consideram că numai astfel vom pricepe ce va conferenția Eliade. Era o necesară intrare în domeniul lui de competență. Urma ca Eliade să dialogheze cu noi și se cuvenea să fim preveniți. Mircea Eliade a sosit în luna octombrie 1982 și a ținut mai multe conferințe, culminând cu cea majoră din 26 octombrie. David Carrasco a scris o cărticică despre acest eveniment. David nu vroia să promoveze conferințele lui Eliade, pentru că se temea că vine prea multă lume. Nici noi nu am făcut propagandă, însă lumea totuși a dat năvală. Parcă văd sala cea mare a Universității Colorado care avea 3 părți despărțite prin panouri și lui Eliade i s-a rezervat una dintre ele. Când să înceapă prima conferință, erau 500 de scaune pregătite, dar s-au deschis și celelalte două părți, pentru că era multă lume, peste 1.000 de oameni. Unii au stat în picioare. Eliade vorbea englezește și mă străduiam să-l înțeleg, dar nu era chip, pentru că avea un puternic accent românesc. Am întrebat pe o doamnă tânără de lângă mine dacă ea înțelege ce spune conferențiarul. Răspunsul ei a fost: „Este destul să respir același aer, pe care îl respiră Mircea Eliade.” Am simțit că Eliade purta o aură mitologică. Era un idol pentru ascultătorii lui. Am invitat pe Mircea Eliade și pe soția lui, Christinel, la noi acasă. Christinel era o doamnă de societate, subțirică la trup, frumos îmbrăcată, elegantă. Ne-a permis, spre meritul ei, să vorbim preponderent cu el. L-am întrebat de ce este atât de celebru. Mi-a răspuns, cu o modestie excepțională, românește, dar nu am înțeles, pentru că vocabularul lui de specialitate îmi era străin. Am și dansat cu el tangou. A discutat prietenește și pentru noi a fost o prezență agreabilă, de neuitat. Îmi amintesc că Mircea Eliade trebuia să vină la Congresul ARA din 1986, cum se organiza în fiecare an în altă localitate. Era foarte importantă această manifestare academică, întrucât altă sursă de informații despre cultura română nu aveam pe atunci. Soțul meu a organizat la Universitatea din Boulder un eveniment extraordinar, pentru că fiecare aducea noutăți despre arte, științe. În program era și Eliade, dar exact în acel an a murit.”

Se știe că Eliade a murit la Chicago. Cele mai impresionante mărturisiri le-am aflat de la Constantin Noica, prietenul său temeinic din tinerețea studenției bucureștene. Realitatea este că ei au fost despărțiți doar geografic, căci ei au corespondat până la final, în răstimpuri ei întâlnindu-se la Paris. Așa s-a întâmplat în 5 iunie 1972, spre exemplu, când Dinu l-a sfătuit pe Mircea să accepte dialogul în plan cultural cu conducerea României socialiste. A fost o propunere care lui Eliade i s-a părut stranie, pentru că ura și teama de comunism, inoculate savantului de mentalitatea americană, deveniseră de mult timp irepresibile și ireversibile. Așadar, Noica socotea că Eliade a avut o moarte ideală, ținându-se de mână cu soția lui iubită. Durerea de a-l fi pierdut pe prietenul său este cu atât mai mare cu cât proiectul lui Noica de a răspândi opera filosofică a lui Lucian Blaga, tradusă în limbile germană, franceză și spaniolă, se bazase pe ajutorul lui Eliade. În felul acesta explicăm de ce nici acum, după 35 de ani de la acea inițiativă noiciană, nu există niciun semn că opera filosofică a lui Lucian Blaga s-ar fi publicat în țările Occidentului.

În 1986, biroul lui Eliade, cu manuscrise, corespondență și lucrări, a fost distrus într-un incendiu. La scurt timp, face un atac cerebral, care-l ține la pat. Ioan Petru Culianu, discipolul favorit al scriitorului, descrie momentul ultimei lecturi a lui Mircea Eliade, nu alta decât cartea mult controversată a unui prieten de idei din tinerețe. „Christinel mă ia deoparte și îmi povestește că luni, în jurul orei șase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran Exercices d’admiration și s-a așezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemișcat, cu cartea deschisă în brațe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns“, povestește Culianu în revista culturală românească din Paris „Limite“. Evocarea va continuă: ,,Este din ce în ce mai slăbit, dar, cu o mână pe ochelari și cealaltă pe verighetă, încearcă ultimele gesturi de tandrețe”, mai scrie Culianu: „Îi propune soției sale un joc, care va fi și ultimul său gest înainte de a-și pierde definitiv cunoștința: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute.“ La ora 9.15 pe data de 22 aprilie, Eliade adoarme definitiv pe patul de spital cu o carte în mână.
Savantul care afirma în Noaptea de Sânziene ,,Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim mai întâi” și-a edificat întreaga viață pe adevărul că ,,Miracolul nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe.”, însemnat în Oceanografie. Mircea Eliade a avut o înmormântare solemnă la Capela Rochefeller a Universității din Chicago, situată chiar în vecinătatea locuinței sale. Au citit din opera defunctului fragmente în limbile în care ele fuseseră scrise, adică în engleză de către americanul evreu Saul Bellow , în franceză, lecturate de Paul Ricoeur și în română, citite de Ioan Petru Culianu. După incinerarea, dorită de Eliade, urna i-a fost depusă în Oak Woods Cemetery din Chicago.

Constantin Noica avea dreptate să aprecieze că Eliade a avut o moarte ideală, pe care ar trebui să și-o dorească oricine. Cumpănesc la rându-mi că după o viață de asemenea anvergură renascentistă, o ,,mare trecere”, făcută mână în mână cu femeia iubită, te duce cu gândul la idealul erotic al lui Dante, Michelangelo sau Petrarca, cei care semănaseră spiritul acelui Rinascimento care a modernizat lumea europeană.







Anca Sirghie    5/1/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian