Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
PAȘTELE – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1878 ]

Mihai EminescuAugust 3, 2017 Opera Politică a lui Mihai Eminescu, Publicistica 1877 - 1883 TIMPUL No Comments

Să mînecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cîntare să aducem Stăpînului, și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viața tuturor răsărind!

Și la sunetele vechei legende despre suferințele, moartea și învierea Blîndului Nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca și cînd ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi spălat mînile ș-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?”

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, și noi ne sfîșiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndurarea și nepizmuirea, și cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge și cu cenușă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăți frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele Celuia care propovăduia iubire s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia și chiar astăzi aceiași cruce, același simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrșit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce și-o face David Strauss, scriitorul vieții lui Isus, de mai sîntem noi creștini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creștini?- și sîntem dispuși a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci și ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm și unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii și prin nedireaptă voința noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu ești dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtășire avem cu tine, ca să ne și împărtășim bunătăților Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaștem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morți sîntem vinovați; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare și care ținea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi și, cît este despre gîndul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite și bunătății cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpîne!

Rar ni s-a întîmplat să vedem șiruri scrise cu atîta cunoștință de caracterul omenesc: Tu ești bun, recunoaștem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să-Ți răsplătești asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile Tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor”

„Vedem cele bune și le aprobăm, dar urmăm cele rele.”

Astfel, cu multă umilire strigăm:

Călcînd aceste porunci ale Tale și în urma poftelor și a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieștecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ținere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de rușine firească și afară de fire, și ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte păgînește, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deșertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură și rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt și închinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; și în cărări neînțelepțește șchiopătînd, toți ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înțeleagă, nu este pînă la unul. Ciuma și robia și îmbulzeala și sărăcia și multe feluri de morți și dese pre noi de trei ori ticăloșii, ne-au despărțit ca prin niște bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici așa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie și spre pradă și spre junghiere și spre jefuire celor fără de lege și nici așa n-am înțeles, nici ne-am depărtat de la vicleșugurile noaste și de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înțelepțit, nici prin facerile tale de bine și prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Și astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atît de veche ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-așterne la pămînt în nevoi mari și cerșește scăpare. Și toate formele cerșirei le-a întrebuințat față cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără ființă și un vis al înșelăciunii. Conștie despre nimicnicia bunurilor lumii, înțelegînd că această viață cu trebuințele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deșerte decît cele pe care le are din natură, omul totuși pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alții, de a-și întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenușa lui lipește un zid vechi împotriva ploii și furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mișcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viața decît împlinirea normală a unor trebuințe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-și hrăni existența și a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile își zidesc locuințele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul își adună provizii pentru iarnă, și încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuințe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcționari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicație, universități și școale, diplomați, adunări legiuitoare, biruri, advocați, societăți academice, gazete, marșandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuși, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale și altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiția și deșertăciunea ei, dar și cu geniul și setea ei de știință, stînd înaintea ultimei probleme, își toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar și voiește să-l bea… cînd iată că sună încet clopotele și cîntecele de la Înviere… și paharul îi cade din mînă…el e recîștigat pentru viață.

Înviere- renaștere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii și răutății, paralel cu acea țesătură de egoism, vicleșug, tiranie de uliță și tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voința acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie așa de bine în rugăciunea lui- trăiește creierul omenirii o mică parte din viață deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomației, nici războaielor și, în acele puține momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor și adîncul mărei, greutatea pamîntului și ușurința eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumusețea liniilor și în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu și desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea știutoare mai bună decît cea neștiutoare? După cîte știm din trecut și vedem azi, nu.

Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generațiilor, însă totuși, omul armei și acela al vicleșugului, ostașul și diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult viețuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cerești, Faust răspuude:

„Aud solia, dar îmi lipsește credința în ea!”

Vin zile de înviere și trec. Ici se salută oamenii cu Surrexit! Vero Surrexit!”, dincoace cu Hristos Voscres!” și în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust: „Die Botschaft hőr’ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învățătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepți și buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulțime, cu pretexte mari și scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură și cu ura în inimă, cu fața zîmbind și cu sufletul înrăutățit, El n-a înviat niciodată, cu toate că și ei se închină la același Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezește patimile cele mai negre și mai urîcioase ale mulțimii sînt adesea mai credincioși vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei și șoptesc cuvintele lui Calist, cerșind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceștia chemați, cari sînt mulți, nesfîrșit de mulți, nu sporește comunitatea creștină: puțini sînt cei aleși și puțini au fost de-apururi.

Dar rămîie datina și înțelesul ei sfînt, așa cum e de mult; și, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigînd cu toții:

„Christos au înviat!”

[16 aprilie 1878 ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro




Mihai Eminescu    4/18/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian