Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Liviu Cangeopol (n. 28 martie 1954, Iași)- scriitor și jurnalist disident român

Liviu Cangeopol (n. 28 martie 1954, Iași) este un scriitor și jurnalist disident român.
Actualmente locuiește în Statele Unite ale Americii.

Va propunem, mai jos, un articol preluat din revista Apostrof, scris de Ion Bogdan Lefter

- A patra carte a ieseanului si roman - american Liviu Cangeopol -

" Un scriitor interesant și în același timp ciudat, cu nume cunoscut și totuși puțin citit – probabil – ca prozator, ferm în opiniuni, dar misterios în propunerile sale vizionare e Liviu Cangeopol. Ieșean și româno-american. Activ în mediul literar de acasă pînă în 1989, apoi ziarist peste Ocean. Revenit în ultimul deceniu la literatură, dacă o va fi părăsit vreodată.

Să le luăm pe rînd, cu detaliile necesare.

Ieșean născut în 1954 (pe 28 martie), Liviu Cangeopol se formează ca filolog la Universitatea din urbea natală și gravitează în anii ’80 în jurul grupului de scriitori, mai ales eseiști, critici literari, teoreticieni care domină bătăioasele reviste Dialog și Opinia studențească. Alături de Dorin Spineanu sau Dan Alexe, face parte dintr-un soi de „val secund“, mai discret, care li se alătură lui Luca Pițu, lui Dan Petrescu și Terezei Culianu-Petrescu, lui Valeriu Gherghel, Andrei Corbea-Hoișie, Mihai Dinu Gheorghiu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi și altora, susținuți de „prietenul mai mare“ Al. Călinescu. Rebel între rebeli, Cangeopol e poate mai boem – sau mai timid?! – în acei ani, publică mai puțin și mai dezordonat decît ceilalți, nu se-„adun㓠ca autor. Amănunt semnificativ: nu va absolvi Universitatea, se retrage în anul al iii-lea, își caută în alte feluri „locul“.

În 1983, intră pe fir Securitatea comunistă. Călinescu, Petrescu, Pițu, Antonesei, Gheorghiu și alți colegi, în total 20 de persoane, sînt arestați și anchetați pe 18 mai și în zilele următoare. Redacția Dialogului e reorganizată (dar va continua pe aceeași linie). Pe scurt, poliția politică încearcă să blocheze tendințele nonconformiste ale celor în cauză. Operațiune nereușită. Radicalizarea va continua. În ianuarie și în februarie 1988, Dan Petrescu acordă un interviu și publică un articol în cotidianul francez Libération, criticînd deschis regimul și pe liderul maxim. Aceluiași ziar îi oferă în aprilie un interviu și Liviu Cangeopol: „Fii mulțumit, domnule Ceaușescu: vei rămîne în istorie!“. Cam tot atunci începe să lucreze, împreună cu Dan Petrescu, în casa supravegheată a acestuia, bătînd alternativ la mașina de scris, fără să discute cu voce tare, încît să nu se poată afla ce fac, la cartea în tandem Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o țară ocupată. Termină în toamnă. Dan Petrescu o citește în fața unui microfon, în casa altui prieten, și micile benzi magnetice sînt trimise clandestin în străinătate. Vor ajunge în 1989 la Paris, la soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, faimoșii critici și eseiști, comentatori culturali și politici, redactori la Radio Europa Liberă. Fragmente vor fi difuzate pe undele scurte, însă regimul se prăbușește și protestul celor doi nu mai „detoneaz㓠cum ar fi făcut-o dacă istoria comunistă s-ar mai fi prelungit. Rămîne unul dintre cele mai ample și mai puternice, mai radicale și mai elaborat-conceptuale texte ale dizidenței românești. Transcris după benzi, textul va fi publicat în februarie 1990 în revista de limbă română Agora, pe care poetul Dorin Tudoran o editează pe lîngă Foreign Policy Research Institute din Philadelphia. Va fi publicată în țară la sfîrșitul anului (la Editura Minerva, cu lansare pe piață în ianuarie-februarie 1991; reeditată în 2000, la Editura Nemira; vezi recenzia mea din Contrapunct, nr. 10, 1991, p. 5: Dialogul ca eseu politic).

Mergînd pe fir mai departe, din 1988-1989 încoace: evenimentele se precipită, finalul comunismului e aproape. După alte și alte „șicane“ ale sistemului, după așteptarea de rigoare, Liviu Cangeopol primește un pașaport și acceptul de plecare din țară. Emigrează în Statele Unite ale Americii în septembrie 1989, cu trei luni înainte de prăbușirea regimului. Se stabilește la New York. Are 35 de ani și jumătate. Își găsește imediat de lucru: experiența scriitoricească și revuistică, greu de fructificat în altă limbă decît cea maternă fără o prealabilă adaptare, în multe cazuri lungă și dificilă, e pe loc utilă pentru presa românească de pe coasta de Est, difuzată printre imigranții plecați de pe meleagurile noastre. La doar o lună de la aterizarea pe Coasta de Est, în octombrie 1989, începe să scrie în Lumea Liberă Românească (toate cuvintele din titlu – cu majuscule anglo-americănești). Va continua, va face parte din redacție, va colabora și la Romanian Times și la New York Magazin.
În primele articole atacă fără menajamente regimul de acasă, apoi vine revoluția și totul se schimbă, se „resetează“.

Vor urma ani și ani de jurnalism reactiv la tot ce se-ntîmplă în perioada postcomunistă. Știe bine de unde-a plecat, locurile, oamenii, felul lor de a gîndi și de a se comporta, e sensibil – hipersensibil! – la derapajele nedemocratice, iar profesionalmente are la îndemînă deopotrivă instrumentele analitice și un bogat „backgound“ de contexte și referințe politice, istorice, culturale, plus expresivitatea stilistică. Virulența de atitudine și frazarea rapidă îl împing către scriitura „colorată“, pamfletară, sarcastică, necruțătoare. Categoria e pîndită de excese, de „justițiarisme“ cînd justificate, cînd nedrepte. Cangeopol își trece pe răboj victime de ambe soiuri. Materia primă îl atrage, îi servește de minune, îl și fură. Tranziția de la dictatură la libertate, complicată, neocolită de confuzii, apoi reconstrucția socială îi furnizează din plin subiecte de interpretare și motive de delimitare: au fost după 1990 și perioade de splendide cîștiguri, cu evoluții spectaculoase, dar s-au înregistrat și reculuri, hoții, ticăloșie, corupție. În armură de cavaler al dreptății, gazetarul nostru scrie hiperbolizant, dă sentințe crîncene, seceră dușmani în dreapta și-n stînga, acuză conspirații, constată apropierea Apocalipsei. Lumea exilului, și ea specială, cu straturi istorice diferite și cu opțiuni ideologice din tot spectrul, pînă la dreapta radicală, extremă, cu eroi și cu oameni cumsecade, dar și cu aventurieri, impostori, „infiltrați“ și alte specimene, presează, influențează, te poate împinge de la spate, mai ales dacă ești, la rîndul tău, iute la mînie.

N-am toate datele pentru un bilanț al acestei învolburate cariere ziaristice. Colecțiile periodicelor vor fi cîndva citite la rece și se va cîntări cît bine au făcut (la scara lor de acțiune) și cît rău (la fel). În tot cazul, după circa două decenii de campanii, în 2010, Liviu Cangeopol își anunță public abandonul. Se declară dezamăgit de situația din țară, nu vede nici o ieșire, i se pare că tot ce-a făcut a fost o quijotesc㠄luptă cu morile de vînt“. Polemistul acerb s-a despărțit între timp de prieteni, de foștii colegi ieșeni, gratulați cu calificative vitriolante, de toată lumea. Și-a trăit dezamăgirile, tristețile, dramele personale. Între altele, înregistrase și două eșecuri, în 1994 și în 2007-2008, în tentativele sale de a publica în România selecții de articole, respinse succesiv de mai mulți editori. Îi demască el însuși în alte texte ultrasarcastice. Probabil că toate la un loc, nemulțumirile, oboseala, uzura îi vor fi dat sentimentul de futilitate. Să continui să scrii la gazet㠖 à quoi bon?!

Între timp se mai strămutase o dată, rămînînd pe Noul Continent, dar mai la Sud, în Atlanta, Georgia, unde se va alătura unei congregații baptiste. Frecventase încă din junețea ieșeană o biserică evanghelică similară. Acum, pare să se reapropie pe măsură ce realitatea „mundan㓠e mai dezamăgitoare (după cum deduc din mărturii și date biografice accesibile în Internet; în rest, sursa principală o constituie – se va fi înțeles – amintirile portretistului, coleg de generație cu autorul portretizat și martor al evoluției sale, de la distanță, de dincoace de Atlantic). În gazetăria politică, în pamflete, în eseurile mai divagante și ulterior în cărțile de proză, Biblia e un reper recurent, alături de care se adună numeroase alte referințe culturale, filosofice și literare, indicînd preferința pentru gînditorii metafizici și pentru ficțiunile speculative, absconse, oculte, cultivatoare de paradoxuri și ambiguități, cu trimiteri spre abisalități ori spre lumi alternative, capabile să produc㠄epifanii“.

Și soarta îi va mai rezerva o încercare teribilă: în 2014 va trece prin tragedia insuportabilă a morții fiului, la care va face referire în repetate rînduri (vezi și poemul Lidiei Cangeopol Lamento, apărut în Viața Românească nr. 7, 2018)…

Gazetarul – vasăzic㠖 abandonează, lăsînd cale liberă scriitorului. Poate că, în paralel cu articleria, compusese dintotdeauna și pagini de proză sau poate că graficul de la un punct încoace descendent al elanului jurnalistic și celelalte date de evoluție personală îl împinseseră, compensatoriu și revelatoriu, către literatură. Un prim roman publicase încă din 2007, deci cu cîțiva ani înainte de abandonarea presei: Zîmbetul. Portret al țărmului la asfințit (Editura Humanitas), practic debutul său în genurile „clasice“ (lăsînd deoparte eseistica politică din Ce-ar mai fi de spus). Punct de pornire: uciderea lui Ioan Petru Culianu, transpusă într-o ficțiune transparentă, personajul fiind profesor de istorie a religiilor, discipol al unui magistru faimos ș.a.m.d. Mai mult, a scris și el, victima, Gnozele dualiste ale Occidentului (cunoscutul titlu al lui Culianu). Fire narative cvasi-autonome, intersectate, iarăși despletite, substraturi mitice, mistice, ezoterice. Opțiune clară pentru… neclaritățile sugestive, fertile.

Cărțile următoare confirmă. Al doilea roman, Calmul prelevat în furtună (Editura Cartea Românească, 2013), continuă să colecționeze destine dramatice, absorbite într-un scenariu sofisticat, cu secțiuni și capitole numerotate bizar, pe un traseu de la Intervalul Alpha la Punctul Omega, cu Cele șase începuturi ale sfîrșitului și cu Șase efecte finale. Autorul își deconspiră intențiile și sursele de inspirație: de astă-dată a pornit de la o frază din ultimul interviu al lui Martin Heidegger, în care filosoful vorbește despre „calea de trecere“ dintre cele două universuri care ar coexista.

Pentru ca prozele scurte din Virtutea aparențelor. Încercări de apropiere (Institutul European Iași, 2016), de facturi asemănătoare, să fie însoțite de o mărturie teribilă: „Prin plecarea lui, fiul meu mi-a pus înainte oglinda lucrurilor reale. Ierarhiile frivole și-au pierdut meschina, egoista, nesemnificativa relevanță. Dorința de a avea s-a transformat în necesitatea de a da. Căutarea coordonatelor condamnării lasă locul argumentelor pentru a ierta. Luminile strălucirii ieftine au pălit la poalele hăului căscat în eter. Pentru cîteva clipe am rămas singur cu huruitul impresionant al aștrilor, golul imensului cosmic, spaima definitivului. Un nimic pierdut la ieșirea din labirint./ Nu există liniște mai mare și nici senzație de abandon definitiv mai răsărită decît în inimă. E un drum care trebuie învățat, amintire cu amintire, geamăt cu geamăt, pentru ca nu poți rămîne pentru mult timp acolo fără să înnebunești. Întoarcerea în contingent este o adaptare plină de chin. Pendularea neclară între aceste stări favorizează iluzia prezentului, balansul găsit pe marginea ezitării. Al sentimentului de apropiere. În custodia acestor încercări literare. Încercări de apropiere“ (sintagma finală fiind cea din subtitlul cărții)…

A patra carte de proză semnată de Liviu Cangeopol poartă un titlu auster-generic: Imponderabil (Liviu Cangeopol, Imponderabil. Jurnal spre capătul nopții, București: Integral, 2018, 335 p.). Sau provocator, cu misterioasă detentă filosofică, prin care povestea sau poveștile din interior sînt așezate sub o acoladă larg-categorială, precum – bunăoar㠖 subiectul din Gravity, filmul de mare succes, scris și regizat de mexicanul britanico-american Alfonso Cuarón (2013), ori – mai aproape de intențiile lui Cangeopol – ca în cazul faimosului roman al lui Thomas Pynchon Gravity’s Rainbow (Curcubeul gravitației, 1973). Narațiuni proiectate la scara planetară și cosmică a destinului speciei.

Cînd te-nalți de la Pămînt și gravitația nu se mai simte, ești imponderabil! Substantivul-stare apare în carte de două ori. Mai întîi, în legătură cu fericirea, extaz fără sfîrșit, căci abolește curgerea timpului: „Fericirea nu este trecătoare și asta ar trebui să vă pună pe gînduri. Odată instaurată, ea te va fixa de-a pururi în pixida încremenită a străzilor astrale împînzind infinitul. Pentru că, în starea ei de imponderabilitate eternă, fericirea nu cunoaște mișcare“ (p. 18). A doua oar㠖 ca sentiment al plutirii desprinse de contingent, trăit de o săritoare sinucigașă de la trambulină: „O clipă de imponderabilitate și extaz te face să uiți toate nevoințele de care-ai fost înconjurat. Îmi asum convingerea că a calculat cu minuțiozitate detaliile saltului, însoțind ridicarea sufletului și desprinderea lui în inima apexului. A murit fără să scoată un geamăt. N-am îndrăznit să privesc. Nici nu mai conta, în tăcerea necuprinsă a clipei, că bazinul era gol“ (p. 99). În ambele cazuri, e vorba despre stări-limită, care fac posibilă împlinirea unor personaje din categoria celor considerate încă de pe vremea modernismelor patetice drept „însetate de absolut“ (bunăoară, la noi – ale lui Camil Petrescu & comp.).

Oarecari explicații apar și în Cuvîntul de încheiere (Cangeopol obișnuind să ofere „mărturisiri de atelier“ și „chei de lectură“). Aflăm acum că Imponderabil (cartea) s-a scris greu, în versiuni de mai multe ori reorganizate, cu mari porțiuni, cît alte viitoare romane ori micro-romane, îndepărtate pe parcurs și puse la păstrare, precum suta de pagini despre destinul lui Ștefan Aug. Doinaș. Capitolele, secvențele, dezvoltările colaterale se tot acumulau, atrase parc㠖 „gravitațional“: „Planeta [de data asta cartea în lucru – n.m. I.B.L.] nu lăsa nimic în afara orbitei de vasalitate. Între timp, pentru că renunțasem la filonul narativ dînd seama de viața poetului (cu excepția unui fragment), am fost nevoit să schimb titlul, care a devenit Imponderabil“ (p. 332). De ce, mai exact?! Confesiunile rămîn învăluite într-un neliniștitor abur de mister.

Alte explicații din Cuvîntul de încheiere privesc structura romanului, descrisă prin alăturări paradoxale: „Imponderabil nu este o carte liniară, dar nici circulară, nu iubește ordinea și rejectează haosul. Puzderii de mărgele colorate de porțelan sînt prinse în pînza de sac a povestirilor de fond. Mobilul se metamorfozează continuu, pentru a transcende, în final, părerile de opinie“ (p. 332-333; părerile/opiniile, adică!).

Despre formula cărții și a întregii sale proze vorbește mai pe larg autorul chiar în corpul romanului, în capitolul Gardieni la poarta literaturii, unde face apel și la conceptul de „roman maximalist“ al lui Stefano Ercolino, teoretician italian cu carieră internațională. Cangeopol proclamă moartea genului „în parametrii dezvoltării cunoscute pînă acum“, urmată de „apariția unei scrieri năucitoare, alcătuită din înșiruiri de idei care împletesc scheletul unei meta-ficțiuni“ (p. 116). Ar rezulta o structură non-liniară, mozaicată, șocantă: „Mijloacele sînt poetice și erudite, dar efectul este obținut prin deplasarea rapidă a centrilor de interes. Caleidoscop mereu schimbător, în care paragrafele au calitatea literelor și capitolele virtutea cuvintelor. Practic, ne găsim în prezența balanței unei minți în acțiune, fără oprire, fără rețineri, făr㠖 aparent – discernămînt, ordine și rațiune, în contrast cu capacitatea clasică de asimilare a cititorului, învățat să cuprindă liniar, univoc și metaforic“ (Ibid.). Un inventar de trăsături după The Maximalist Novel: From Thomas Pynchon’s Gravity’s Rainbow to Roberto Bola From Thomas Pynchon’s Gravity’s Rainbow to Roberto Bolaño’s 2666 a lui Ercolino („Romanul maximalist: de la Curcubeul gravitației al lui Thomas Pynchon la 2666 al lui Roberto Bolaño“, London-New York, Bloomsbury, 2014): „Decalogul romanului maximalist evidențiază: lungimea, modul enciclopedic, coralitatea disonantă, exuberanța diegetică, totalitatea, omnisciența naratorială, imaginația paranoidică [= paranoică], intersemioticitatea, devotamentul etic și realismul hibrid“ (Ibid.). O listă de asemenea „produse“, obligatoriu „monumentale, în jurul a o mie de pagini, deoarece meta-ficțiunea are nevoie de o amplă arhitectură pentru a-și coagula splendoarea“ (Ibid.): Gravitația curcubeului, 2666, Infinite Jest (David Foster Wallace), Solenoid (Mircea Cărtărescu, care semnează pe coperta a iv-a a Imponderabilului un mic text de recomandare, foarte comprehensiv), Underworld (Don DeLillo), White Teeth (Zadie Smith), The Corrections (Jonathan Franzen). Cangeopol face și o comparație cu vechile portrete ale lui Arcimboldo alcătuite din „legume, flori, pești, cărți și fructe“ – precum și crengi uscate, scoici, limbi de foc, obiecte de tot felul, orice; în romanul „maximalist“, „locul chipului este luat de anamorfoza unui întreg univers într-o perioadă anume“. Din Ercolino (autor și al studiului The Novel-Essay, publicat aproape simultan, tot în 2014 și tot despre interferența categoriilor tradiționale) e citată și o frază dintr-o dezbatere ulterioară, din 2016: „Ca gen, romanul maximalist răspunde unei foarte vechi nevoi de sinteză și finalitate a omului occidental, care, în literatură, a fost personificată de epopeile homerice… Probabil, impulsul totalizator de a capta întreaga omenire într-o singură operă de artă nu va înceta niciodat㓠(p. 117).

Notînd aceste lucruri, Liviu Cangeopol nu face și pasul firesc către conceptul integrator al postmodernismului, în a cărui tipologie romanul „maximalist“ se integrează firesc. În schimb, se apropie, către finalul capitolului, de tema dominației „metadiscursurilor“, dezvoltată de teoreticienii curentului: „Va veni o vreme cînd […] opera beletristică va fi înlocuită de cea critic㓠(Ibid.) – fără alte dezvoltări.

Așa se prezintă Imponderabil: departe de mia de pagini, dar – da! – eclectic, zigzagat, caleidoscopic, mozaic de fragmente disonante, descriptive și speculative, narative și filosofante, amestec de concreteți cotidiene și de viziuni fantaste. Subtitlul, Jurnal spre capătul nopții, adaugă două indicii semnificative: trimiterea perifrastică la Céline anticipează defetismul negru al multor pagini, în timp ce încadrarea în specia „notațiilor zilnice“ pune în dubiu statutul ficțional al cărții.

Într-adevăr, în (totuși!) romanul de față sînt o mulțime de date autobiografice, explicite sau „oblice“: protagonistul e ieșean emigrat în America, revenit în locurile tinereții, pe urmele întîmplărilor de altă-dată, la care se-ntoarce și în gînd, plonjînd mereu în apele memoriei și recuperînd personaje, situații, amănunte puzderie. Non-liniar: în 62 de capitole scurte, aproape toate de o pagină-două-trei, fără vreo numerotare, ca-n Calmul prelevat în furtună, deci oarecum mai „dezarticulat“, dar prelungind atmosfera și bogatul rețetar narativ din primele cărți, eclectic etc. În conformitate cu programul autorului, un fir narativ central nu se-ncheagă, deși la cîteva teme tot revine: biografia proprie, situația din România, viitorul sumbru, perspectiva „eliberării“ prin detașarea de contingent. Episoadele mai realiste alternează cu altele simbolice, parabolice, cu dezvoltări eseistice diverse, istorice, politice, etice, religioase și de alte feluri. Compoziția, cu „sărituri de axă, ruperi de ritm, căderi în extremă, amestec de stiluri și tipologii, personaje clasice cu semnele alterate, peisaje eterogene, o brambureală care nu se justifică decît prin aplicația hazardului, adică exact materialul din care sînt croite miturile care stau la baza culturii popoarelor“ (p. 214), produce discontinuități semantice pe care de la un punct încolo le accepți ca atare, fără să mai simți nevoia să distingi cu claritate – de pild㠖 vocile naratoare sau gradele de ficționalizare ale secvențelor epice, mai mult ori mai puțin îndepărtate de biografia autorului, ipostaziat cînd în Andrei, emigrantul revenit în Iași, cînd într-un Mika, „vorbitorul acestor rînduri“ (p. 306), către finalul proiectat într-o ordine metafizică.

În Iași se petrec mai-toate lucrurile. Copilăria, adolescența, tinerețea sînt evocate iar și iar, cu multe nume de străzi și cu figuri de oameni apropiați, rude (tratate neconcesiv, ca-n Nu plîng pentru mama mea – elegie prin care fiul își cere iertare), vecini, prieteni, „universul pe care l-am lăsat în urmă cu mulți ani“ (p. 37). Tot în Iași – unde altundeva?! – va reveni „americanul“, reluînd cîte un fir, reîntîlnind pe cîte cineva de pe vremuri, făcînd noi cunoștințe. Vechi și noi sînt multe siluete de personaje și episoade narative, unele recognoscibile, altele ba. Se-nțelege ușor – bunăoar㠖 cine sînt colegii alături de care, împreună, „ne-am ridicat glasurile împotriva demenței comuniste“ (p. 120), acum proboziți de mama focului, în pagini pamfletare cam ignobile, reproșate fiindu-le – între altele – răutatea, sarcasmul, suspiciunea, dar și faptul că au promovat… ateismul (!). Alte figuri par mai degrabă inventate ori doar „inspirate din realitate“, ajustate în mici narațiuni expresive, pitorești, simbolice, parabolice: un Babilon („Babiloane, tu ești?“ – p. 31) în secvența Etilism sepulcral, Sebian, barmanul cu studii de fizică și de astronomie, cu telescop propriu, nou amic și interlocutor, prezent în mai multe locuri din carte, „marginalii“ pitorești Malifloanca, Tirompela, Caliduza, Bufinanta, Pituceea, Limburificul și Midoronifuga din Escorgito, Ermilia Pasaguda din Saltul mortal (sinucigașa de la trambulină), un Cezar alcoolizat, nemișcat la capătul barului, student sclipitor la filosofie, strivit de sistem, în Gînditorul din barul Lumina, Dominic Flomide, pentru scurtă vreme uzurpator al înaltei demnități de lider al lumii interlope de mică provincie, ucis pînă la urmă, în Corpul blamabil, poveste calificată drept cea mai „smintit㓠(p. 213). În O lebădă aterizează-n Bahlui (titlu sarcastic, implicit satiric la adresa… Bahluiului!) s-ar putea întrezări sfîrșitul tragic, tot din proprie voință, al unei tinere poete discrete, Irina Andone, rămasă în text fără nume. Ș.a.m.d.

Astfel populată, Capitala Moldovei e o „arcă ieșeană“. Și urbea, și țara ies rău-rău din descriere: o lume decăzută, care se rostogolește „huruind“, tremurînd „spasmodic“, o ia la vale, se „prelinge“, geamurile tremur㠄ca-n noaptea cutremurului cel mare“, în teribil „deranj haotic“, de „sfîrșit general“, anunțat în secvența primă, Exodul (toți termenii – de la p. 7). Mai departe vor veni detalii-șuvoaie, mai ales în descrierile de consecințe ale istoriei comuniste (Simptomele comunismului veneric etc.). Starea nației i se pare autorului dezastruoasă, drept care o prezintă constant în negru, vituperează, diagnostichează decadența, „continua prăbușire“ (p. 24), la capătul căreia „Patria Român㓠e „terfelit㓠(p. 124). Mizantropia și interpretările negative ajung pînă la calificarea comunismului drept „parte integrată organic în istoria, caracteristicile și lipsa de caracter a acestui popor“ (p. 131)! Prin acumulare, cartea devine o colecție de probe ale nemerniciei. Un drum cu mașina prin Tîrgu Frumos, Pașcani, Tîrgu Neamț e „amestec de hidoșenie viu colorată, sărăcie cu bube și petice de natur㓠(p. 141), pe la mînăstiri asfaltul „coborîse în prozaic farmecul locului“ (p. 142), apar și alte „aberații“ (Ibid.), încît protagonistul simte „necesitatea de vom㓠(p. 141) și… se va executa! Undeva e din nou parafrazat Céline: Călătorie spre capătul Nimicului – majuscula categorială fiind echivalentă cu un verdict general. Nenorocire totală. Dezastru. Apocalipsă.

Sînt în carte și simptome ale decadenței universale: peste Ocean se dezlănțuie uragane, au loc devastări, se instaleaz㠄haosul“ (p. 154). Perspectiva subiectivă a naratorului – și a fiecăruia dintre ei, cînd se „rotesc“ – e de eșec existențial: „Destinul meu, prelins în zadar“ (în O lebădă…, p. 195) – cu multe alte formulări similare, dezvoltate, reluate obsesiv. De mirare că se mai strecoară cîteodată în pagini și propoziții despre „impecabila frumusețe a vieții pe lîngă care am trecut“ (p. 152) sau despre „polifonia diversității“ care „aduce lumii un surplus de frumusețe“ (p. 153). Altfel, ca toți negativiștii care-și raportează criticile la niște standarde presupus ferme, indiscutabile, autorul nu uită să se pronunțe împotriva salutarelor relativisme contemporane. Așa apare și în Imponderabil clișeul ultraconservator al „aberației corectitudinii politice“ (p. 256)…

Un alt strat important în construcția de ansamblu e cel al referințelor livrești și al speculațiilor „filosofice“ (poate cu, dar – de fapt – poate fără ghilimele). Sînt menționate multe nume, de la Aristotel și Platon la Kant, Schopenhauer și Nietzsche, de la Dostoievski la Carlos Castaneda. Mică problemă de gust literar: mediocrul Cezar Ivănescu e gratulat cu calificarea de „titan al măiestriei poematice“ (p. 114)! „Nebunia lumii este chitul meu“, notează în alt loc autorul (p. 89), făcînd trimitere la Iona, pentru ipostaziere. Pe acest fir, lucrurile avansează către instanța absolută, către Dumnezeu. De-acolo va veni rezolvarea impasului, chiar dacă nu prin simpla și directa invocare ori prin proclamare dogmatică. Prăbușirea simbolică din secvența liminară fusese însoțită de constatarea c㠄lucrurile ajunseseră în preajma lui Dumnezeu“ (p. 7), după care venea, mai la vale, în Arta literaturii înainte de tăcere, o parabolă a scrisului într-o ambianță sugerînd sfîrșitul și întîlnirea cu un „binefăcător“ (p. 77). Apoi: „Dumnezeu nu este un nume, ci o funcție“ – în Curbura infinitului (p. 80). Tot acolo: „Constat un amestec de ființe, care se întîlnesc în mixtura apei freatice a spiritului. Nu-mi cunosc toate fațetele, dar știu că sînt multe. Ale celor ce-au fost și ale celor care vor mai fi“ (p. 82), de unde o „definiție riscantă: dacă unul este reprezentat în toți și acela însumează umanitatea, toate criteriile îl compun și el nu poate fi decît Dumnezeu!“ (Ibid.). Alternanța de capitole și de registre, cu noi și noi personaje și întîmplări, întrerupe mereu reflecțiile pe teme religioase și ne readuce la concretul vieții cotidiene, la povești, la biografii, cu evident profit literar pentru ambele straturi: modulele propriu-zis prozastice se-nmulțesc, iar cele eseistico-filosofico-teologice, dispersate în masa narativă, devin mai ambigui, mai sugestive, mai expresive, cu prețul clarității ideologice diminuate. Alteori nu!: vezi aspirația la „măcar o clipă de evlavie“ din Scrisoare pentru Dumnezeu (p. 125) ș.a. Trecînd prin recapitularea încercării biblice prin care a trecut Capitala asiriană Ninive, pedepsită de Dumnezeu, în Cetatea nemuritoare, vom ajunge, către final, la povestea tip „science fiction speculativ“ (sub-specie a literaturii de anticipație) pe tema divinității din Elegie pentru mizeria purificării, unde numitul Mika, aflat sub comanda unui Geofil, îl au drept autoritate tutelară pe un Bătrîn „ușor ramolit“ (p. 305), dar cu forțele cosmogonice – totuși – intacte: „Azi-dimineață Bătrînul a strănutat puternic și o salbă de galaxii a fost dislocată, eliminînd și găurile negre care le crucificau“ (p. 307). Mai vedem și „îngerii zburînd prin sala viziunii“ (p. 305), apare și înțeleptul Naftanael, totul într-o istorie ciudată, mai degrabă o șaradă decît o narațiune sacră fondatoare.

Schițîndu-i autorului portretul, am anticipat deplasarea spre zona soluțiilor religioase. Conștient că e o cale discutabilă, Liviu Cangeopol a acționat profilactic, parînd obiecțiile în avans, în Cuvîntul de încheiere: „Am convingerea că voi recepta o dîrză rezistență la ideile credinței. Din nefericire, din ce observ de-a lungul comentariilor făcute prin subsolul diferitelor publicații din țară, cît și din confesiunile lor directe, românii au prins să alunece amețitor pe toboganul ateismului dezlănțuit. Ceaușescu continuă să fie răzbunat de istorie, roata comunismului n-a încetat să se învîrtă, roadele demenței se coc în tot soiul de saramuri“ (p. 333)! Poate c㠖 îns㠖 dracul nu-i chiar atît de negru și „toboganul“ pe care alunecăm e doar al toleranței, nu al „demenței“. Autorul simte că nu-i de-ajuns și mai adaugă o diatribă la adresa decadenței „bestiale“ a umanității: „Probabil că va scăpa cititorului de divertisment, mă simt obligat să atrag atenția: în paralel cu metamorfozarea lucrării, cît și, probabil, a autorului, filonul principal care străbate opera este devenirea omului, dintr-un animal bicisnic, sperios, nebun și incoerent, în fiara supremă aflată la celălalt capăt al spectrului. O fiară capabilă de extremele puterii de judecată și ale emotivității generale, care va încheia și va regenera lumea. Fiara – o spun cu tot respectul de care un rătăcit este capabil – fără de care nimic din toate acestea n-ar fi fost cu putinț㓠(Ibid.). „Fiară“, „fiară supremă“?! Viziune cam fioros-zoomorfă, aș zice! Examinarea rapidă și comparația fără cine știe ce nuanțe n-au cum să nu conducă la constatarea c㠖 în linii mari – civilizația umană a parcurs un traseu foarte pozitiv, în sensul raționalității, al reglementărilor și al comportamentelor cultivate, în detrimentul celor violente, iraționale. De discutat…

Acestea fiind zise și scrise, finalul Imponderabilului va lua forma unei nuvelete din nou „speculative“, în decor americănesc. Ultimul capitol, How Can You Be in Two Places at Once When You’re Not Anywhere at All? (titlul unui disc din 1969 al grupului comico-ezoterico-parodic american The Firesign Theatre!), propune, cu trimiteri culturale la Kant sau la da Vinci și strict livrești la Baudelaire și alții, pînă la T.S. Eliot, o sugestie de final al Pămîntului, poate ca-n Melancolia, filmul lui Lars von Trier (2011), în care o altă planetă se apropie fatal de a noastră. În romanul lui Cangeopol pericolul vine din partea unui „cataroi imens“ (p. 329) sau dinspre cea mai mare stea din Univers, „UY Scuti“, zisă și „Împărăția Luminii“ (Ibid.), care parc㠄fornăie“ în descriere, cu „coloane de fotoni mistuite la intrare, vînturi pe verticală, un șuier îngrozitor cizelînd materia“, pe scurt: „respirația astrală a ființei“ (Ibid.).

Apocalipsă iminentă? Sau speranță de mîntuire?…

*
Cum spuneam, avem în Imponderabil încă o experiență literară marca Liviu Cangeopol: acumulativă, eclectică, disonantă, cu mari ambiții integratoare. În continuarea celorlalte trei volume de proză ale sale, romanul acesta mozaicat vine pe traseul unei vieți fragmentate – și ea – de mai multe ori, „reflectîndu-i“ – în fond – structura.
A patra carte stranie și foarte interesantă a unui autor neobișnuit: ieșeanul și româno-americanul Cangeopol… "

Liviu Cangeopol, Imponderabil. Jurnal spre capătul nopții,
Editura Integral, București, 2018, 335 p.

.............................................................................

Nota Observator

La Multi Ani , domnule Liviu Cangeopol !
Suntem onorati de a colabora cu revista noastra.





Observator     3/28/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian