Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Geografia cuvintelor

M-am întrebat adeseori de ce unele râuri au nume feminine, în timp ce altele sunt de gen masculin. Ce deosebire să fie oare, sub aspect generic, între Dunăre și Olt? Ea curge maiestoasă, udând și fertilizând plaiurile, în timp ce el se rostogolește viril, mutând munții din loc? Să fie oare genul apelor curgătoare o reflecție în planul lingvistic a gradului lor de-nvolburare, respectiv a moliciunii meandrelor lor? Ar fi o explicație, dar, din păcate, prea de tot simplificatoare. De parcă, poetic vorbind, râurile ar prelua fluid nu doar forma pământurilor prin care curg ci și „sexul” lor, molipsindu-se feciorelnice de la câmpie și bărbătește de la munți.
Se știe însă că atât masculinul Rin cât și feminina Elba au porțiuni de curgere mai vijelioasă sau mai molcomă, în funcție de relieful pe care îl străbat, așa că teoria mea animată de lirism rămâne pură speculație metaforică. Păcat că genul substantivelor se decide după reguli care nu depind de fantezia noastră poetică!
Ca limbă romanică, spaniola ar trebui să se comporte asemănător cu limba noastră, dar se pare că spaniolii nu-și bat așa de mult capul cu genurile, cel puțin nu în sens toponimic. Pur și simplu botează toate râurile cu nume masculine, chiar dacă au terminații tipic feminine (în speță -a). Este greu de crezut că Tamisa sau Sena pot fi masculine, dar în limba castiliană așa este, avem un el Támesis și el Sena.
Ba mai mult, ca regulă generală, mai tot ce ține de geografie adoptă în Spania genul masculin. Nu numai râurile, ci și munții, vulcanii, istmurile și canalele, chiar și vânturile (el siroco, el levante, el poniente, el terral) sau punctele cardinale (el norte, el sur, el este, el oriente, el oeste, el este) respectă regula aceasta.
Stridențele de acest gen zgârie auzul fin al câte unui străin de plaiurile iberice. Dar poate că localnicii, la rândul lor, sunt deranjați de unele cuvinte pe care noi, pasămite, le „stâlcim”. Spunem de pildă „imobil“, nu „inmobil” cum zic ei, convinși că numai particula „in“ poate exprima negația. Indubitabil, nu?
Revenim la apele noastre noastre, până nu ne lăsăm purtați de val, deviind de la subiect. Fac o ultimă paranteză, legat de pluralul care are terminația clasică -as: uneori nici el nu este luat în seamă, spaniolul punându-i în față tot un articolul la singular, evident masculin. Așa rezultă, de exemplu un... el Amazonas de toată frumusețea! Cine să-i mai înțeleagă pe frații și surorile noastre întru romanitate?
Avem noroc că forma de neutru lipsește la spanioli, altfel lucrurile s-ar complica și mai mult. În germană, de pildă, dacă tot am pomenit de punctele cardinale, înseși corpurile cerești o iau razna. Ce ne facem când ne confruntăm cu un soare feminin (die Sonne), cu stele bărbătoase (der Stern) și cu o lună dată peste cap (mai bine zis cu... „un lun“: der Mond)? Și noi care credeam că cerul teutonilor ar fi identic cu al nostru!
Ne mulțumim deci cu engleza, limba universală prin definiție, care, optând pentru varianta genului gramatical ambiguu, precedat de eternul articol bun la toate „the”, ne-mpacă pe toți.
Dar nu atât despre gramatică, ci despre patria-limbă mi-aș fi dorit să scriu, subiectul ades discutat printre românii trăitori în străinătate. Româna ne ține treaz instinctul de apartenență la neam, conferind ideilor și sentimentelor noastre haina croită parcă anume pentru ele. Din nebăgare de seamă însă, limba patriei de adopție câștigă teren în mințile noastre, ștergând și rescriind regulile pe care le credeam bine cimentate. Ne trezim oscilând între terminații în doi sau trei „i”, nesiguri dacă scriem unele substantive cu majuscule, mâncând litere... O nouă hartă lingvistică se imprimă peste cea învățată de noi în copilărie!
Nimic nou, vor zice unii. Noi românii sutem rutinați, crescuți în mijlocul unui popor care până și cartofului i-a dat mai multe nume (în satul bunicilor mei dinspre tată se numesc picioci, în cel al mamei crumpene, iar la olteni barabule).
Cu timpul, eul nostru interior, cel care ne traducea mintal simultan cuvintele, își iese din atribuții și ne lasă să ne exprimăm direct în limba patriei de adopție. Vine apoi o vreme când apar întrebări pe care nu îndrăznim să ni le punem. Nu mai suntem siguri sută la sută dacă forma corectă este cea din memoria noastră, sau cea imprimată peste ea, preluată din limba pe care o vorbim în viața de zi cu zi (cum se spune oare: confort sau comfort?...).
Una este să te orientezi într-o geografie modificată, în care te-ai mutat fizic, și altceva este să atingi stadiul în care te-ai familiarizat până și cu cuvintele care desemnează acele meleaguri, fără a mai avea nevoie să apelezi la „traducătorul incorporat”. Însușindu-ți specificul unei nații inclusiv sub aspect semantic, atingi un stadiu de confundare cu ea. Oscilând atunci între teama de a nu pierde siguranța în limba natală și mândria de a stăpâni din ce în ce mai bine limba din patria adoptivă, începi să nutrești sentimente duioase pentru amândouă. Ar trebui să te consideri „trădător”?
Mărturisesc că nu la genul acesta de dileme m-am așteptat, atunci când am ieșit să trăiesc în altă țară. Dar se spune că la război și în dragoste, totul este permis...
Are și „viața într-o geografie paralelă” momentele ei de deliciu și de revelație. Mă gândesc la episodul trăit de mine recent, când, hălăduind prin munții Provinciei Alicante, am dat peste un camping ascuns în creierii munților, unde primăria locală se adresa drumeților printr-un anunț în dialect valencian: „¡En aquest lloc no fem foc!”
De ce să neg satisfacția? Instantaneu m-am simțit acasă!







Gabriela Căluțiu Sonnenberg    3/24/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian