Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Gânduri la vreme de restriște

„A venit nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce sã facem. Unii ne lamentãm și ne gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine sã credem. Știu cã nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rãu, ne uitãm la cei care sunt (deocamdatã!) mai loviți decât noi, ne cufundãm în gânduri sumbre.

Evident, avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume și filmulețe pe mail sau pe WhatsApp și mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu e întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umanã, este tipic omenesc și a salvat lumea de la multe rele. Se spune cã Aristotel a avut un tratat despre râs, pe care biserica occidentalã ar fi încercat sã-l oculteze și sã-l condamne, fãrã sã reușeascã. Apoi, ne gândim cã nu este prima catastrofã planetarã prin care trece omenirea. Au fost rãciri sau încãlziri bruște de climã, au fost molime ucigãtoare, de la Ciuma Neagrã care a omorât, pe la jumãtatea secolului al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei pânã la Gripa Spaniolã de la finele Primului Rãzboi Mondial, care a ucis mai mulți oameni decât însuși rãzboiul. Și, de fiecare datã, viața a învins. Sigur cã a învins pentru cei rãmași și nu i-a mai putut învia pe cei duși dintre noi, pe cei dragi ai noștri, lãsându-ne cu speranța în obșteasca înviere…

Dar ne mai gândim, în aceste zile, și la altele și ne încurajãm cu vorba noastrã, salvatoare de multe ori, cã în tot rãul este și un bine. De când oare nu am mai respirat, mai ales în marile orașe, un aer mai curat? Deocamdatã ne putem plimba pe jos – fiindcã Dumnezeu ne-a dat picioare ca sã umblãm cu ele și nu sã le punem doar pe pedala de accelerație a mașinii ori sã le îndreptãm obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cãrãri demult uitate și ocolite. Am trecut mereu grãbiți pe lângã edificii și nu am vãzut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme sã prețuim un colț de stradã, o statuie sau un bust al unui om odinioarã faimos și azi uitat. De când nu am mai avut rãgazul sã privim o gâzã care învie dupã iarnã, de când nu am mai conștientizat versurile lui Topârceanu cu puiul de muscã ieșit „ca sã-și usuce labele”? Poate cã în serile lungi, vom reuși și noi, ca Blaga, sã auzim (din nou ori pentru prima datã) „cum bat în geamuri razele de lunã”.

Poate cã nu i-am mai ascultat demult pe pãrinții și bunicii noștri, cu durerile lor, cu poveștile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni bãtrâni și bolnavi. S-ar putea ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor și chiar amintirile lor, gândurile nostalgice din viața lor trecutã sã ne ni se parã dintr-o datã pline de farmec și de miez. De când nu ne-am mai jucat în chip serios cu nepoții ori copiii noștri, fãrã grabã, în tihnã, cu sufletul deschis? Iatã cã avem acum timp sã ne punem în pielea lor și sã înțelegem cã „bucuria și iubirea lor este jocul”, cã au nevoie și ei de copilãrie și cã este așa de simplu, de necesar sã ne copilãrim și noi câteodatã.

Unii dintre noi ne mirãm cã vin românii acasã din depãrtãri și ne gândim cã ar trebui sã rãmânã unde se aflã. Da, comod și sigur pentru noi și, poate, chiar pentru ei, așa ar fi, numai cã firea omeneascã nu se ghideazã întotdeauna dupã regulile rațiunii. Pe lângã minte, avem și inimã, iar inima ne trage la casa noastrã, lângã ai noștri, lânã aceia care ne pot înțelege „bucuria și amarul”, dorul și durerea. Acum se vede cã globalizarea nu ne poate despãrți de „locul nașterii noastre”, cã ne exprimãm grijile mai bine în românește, chiar dacã vorbim și englezã, francezã ori germanã. Inochentie Micu, trecut în lumea drepților în 1768, la Roma, dupã aproape un sfert de veac de exil, a cerut sã fie îngropat acasã, la Blaj, în așteptarea obșteștii învieri, pentru cã „nu poți învia cu-adevãrat decât din pãmântul patriei”. Mulți au privit cu nepãsare aceastã dorințã testamentarã și au pus-o pe seama unui om amãrât, a unui om de demult, care gândea dupã tiparele vieții lui. Iatã cã acele tipare se potrivesc și astãzi, pentru cã, în anumite privințe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole). Trudiți de viața trepidantã, vlãguiți de alergãtura zilnicã, dați afarã de prin trecãtoarele slujbe, umiliți câteodatã pentru banul câștigat greu, speriați de primejdia stingerii printre strãini, românii iau calea țãrii. Unii își dau seama abia acum cã odinioarã, când ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara, în loc sã se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituții nevolnice, pe împrejurãri nefaste. De câte ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau cã nu mai au nevoie de România, cã s-au sãturat de România ori cã nu vor mai reveni în România! Sufletul nu se pliazã, însã, dupã rațiunea rece, dupã orgolii de moment și nici dupã venitul material copios. Mulți ascultã acum imnul național cu alte urechi, iar unora „Balada” lui Ciprian Porumbescu le dã altfel de fiori. Casa de acasã, oricât de umilã ar fi, prețuiește acum mai mult decât toți banii din lume. Vorba „sã ne ținem de neamuri” are, parcã, acum alt înțeles. Iar asta se întâmplã – culmea! – în mijlocul izolãrii la domiciliu spre care suntem îndemnați. Ne izolãm desigur, dar ne izolãm întru unitate, iar aceastã unitate constã și din familia cea mare care este neamul nostru.

Ne socotim adesea mai proști decât alții, mai necivilizați, mai inculți. Dãm buzna în magazine, ne aprovizionãm peste mãsurã, dãm din coate și zbierãm, mințim cã nu suntem infectați și cã nu am fost în zone de risc, ne purtãm iresponsabil. Dar oare alții – puși în fața acestei situații-limitã – cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna și nu toți! Am vãzut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am vãzut îmbrânceli, insolențe și prefãcãtorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune și cu rele. Popoarele nu sunt, însã, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt așa. Nu este momentul sã ne lamentãm, ci trebuie sã ne adaptãm cât mai bine împrejurãrilor și sã mergem înainte.

Haideți sã considerãm cã, în mijlocul acestui rãu imens, am câștigat în comunicare, în dialog și în omenie. Vãd zilnic români care se duc sã hrãneascã alți români, care împart hranã și mãști, care duc vitamine pentru întãrirea imunitãții organismului, care au grijã de animalele de companie rãmase singure. Aceștia trebuie prețuiți și încurajați. Vãd și români nepãsãtori, egoiști, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau rãi. Aceștia trebuie veștejiți și pedepsiți. Legile curente și cele excepționale, regulile de viețuire și de conviețuire nu se discutã, ci se aplicã. Nu este acum momentul sã fim originali, sã ne exhibãm orgoliile și inițiativele, sã încercãm sã ne „descurcãm”. E drept cã „românul s-a nãscut poet”, dar acum, în viața publicã, trebuie sã domneascã legea și ordinea, nu „poezia”. Pe de altã parte, românii (ca și italienii) nu sunt nemți ori elvețieni și nu au în spate o istorie întreagã de civism și democrație liber consimțitã. Aș vrea sã vãd oameni politici care sã explice starea aceasta de urgențã pe înțelesul tuturor, sã nu vorbeascã doar în sentințe, de la înãlțimea podiumului lor de șefi, sã nu se sfiascã sã punã și o lacrimã între slove (cum ar fi zis Goga), sã nu-și ascundã vorba tremuratã, sã ne arate cã trãiesc drama noastrã și cã împãrtãșesc speranța noastrã. Vorba dulce, dar fermã poate muta munții din loc. Sã fim blânzi, buni cu medicii (și personalul medical) și cu învãțãtorii (de toate gradele). Primii ne vindecã trupurile vlãguite de boalã, iar ceilalți ne vindecã sufletele, duc educația mai departe, cultivã încrederea în om și umanitate.
Am vrea (mai ales acum) sã-i simțim și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, în plus, dincolo de toate aceste naivitãți ale mele, ei mai au o datorie: sã ia mãsuri bune, sã aibã alura de lideri, sã-și conștientizeze rolul de elite, ca sã ne poatã insufla încredere și speranțã. Dacã nu pot sau nu știu sã facã acest lucru, atunci este grav, cãci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de cãlãuze potrivite.

Altminteri, „bucuroși le-om duce toate”, pentru cã ne știm trecãtori și vulnerabili. Suntem trestii gânditoare, cum zicea Blaise Pascal și ne purtãm ca atare, cu umilințã și cu semeție în același timp, în cãutarea echilibrului. Dacã nu o facem mereu, înseamnã cã avem mari carențe în educație, cã nu am fãcut școalã cum se cade, cã am rãmas la un stadiu de ființã inferioarã.

Criza aceasta neașteptatã ne-a învãțat ce sã prețuim în viațã, cum sã separãm valorile de nimicuri, ce mare avere este bogãția sufleteascã. Alergãm clipã de clipã dupã slujbe bãnoase, cãutãm sã trãim în mare confort material, ne ascundem adesea adevãratele sentimente și acum ne dãm seama ce bogãție avem în noi și cum am putea sã revãrsãm aceastã bogãție spre semenii noștri. Poate cã, dupã aceastã grea încercare, ne vom rândui altminteri viața individualã și socialã, ne vom trezi sã fim mai buni și mai drepți, ne vom revãrsa preaplinul sufletului spre lume și spre țarã, adicã spre colțul nostru de lume, pe care nu-l iubim pentru cã este perfect (nu este!), ci pentru cã este (încã) al nostru.”


..................................
N.O.

Domnul Ioan Aurel Pop este președintele Academiei, Române





Ioan Aurel Pop    3/24/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian