Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Caragiale și „esența” românismului

Ion Luca Caragiale a fost, așa cum George Călinescu îl considera pe bună dreptate, „cel mai mare dramaturg român”, poate și pentru că a surprins în scrierile sale, „esența” românismului, a trăirilor culturale și spirituale ce caracterizează poporul român. Născut în luna lui „Făurar”, Caragiale a fost un deschizător de drumuri, un „Făurar de idei”, un promotor neostenit al reformei morale a societății românești.

Nenea Iancu, autorul Momentelor, era unul dintre oamenii cu personalitatea și echilibrul necesare pentru a lua taurul de coarne și a portretiza societatea în care a trăit. El a posedat una dintre cele mai importante calități ale unui om, și cu atât mai mult ale unui scriitor, și anume curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a nu se ascunde după deget sau a umbla cu jumătăți de măsură. „Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii.”, spunea Caragiale.

Așa cum „Newton a smuls taina dintr-o rază a diamantului și ne-a spus cu aproape două veacuri înainte de a o putea constata noi înșine, că diamantul nu este altceva decât cărbune” (I.L.Caragiale „Istoria se repetă. Momente, schițe, amintiri”), așa și Ion Luca Caragiale a smuls taina din miracolul existenței poporului român și ne-a spus cu un veac înainte cine suntem și care sunt trăsăturile noastre esențiale. „O soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are” și „Un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi” - O scrisoare pierdută.

„Voiești să cunoști lumea? Privește-o de aproape. Voiești să-ți placă? Privește-o de departe” spunea nenea Iancu, și câtă dreptate avea exilându-se spre sfârșitul vieții, ca mulți dintre noi, nu pentru a se despărți de diamantul culturii române ci pentru a putea privi totul de la distanță, din perspectiva băjenitului, a omului căruia îi lipsește tot ceea ce este românesc și nepieritor, vorba cântecului lui Jean Moscopol „Tot ce-i românesc nu piere/ Și nici nu va pieri”.
Așa cum unui prieten trebuie să-i mărturisești adevărul, cel puțin când ești întrebat nu poți să-i spui doar ceea ce ar dori să audă, atunci nu ai mai fi prieten, așa și societății dacă o iubești și o respecți cu adevărat trebuie să-i mărturisești temerile, îndoielile și părerile tale, mai ales cele critice, poate vor ajuta la schimbarea acesteia. Acesta a fost și scopul caracterizării critice a societății în care trăia și care nu s-a schimbat atât de mult de-a lungul anilor. „În România, lingușirea și hoția sunt virtuți” - spunea Caragiale.

Expresiile lui Caragiale „Hai și noi pe la revoluție” (Conu Leonida față cu reacțiunea), „Trădare dar s-o știm și noi” și „Aveți puțintică răbdare” (O scrisoare pierdută) au marcat și viața noastră atât înainte cât și după revoluție. Înainte de revoluție munceam „la stat pentru că stăteam toată ziua degeaba” iar după marea îmbulzeală „lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci” (tot vorbele lui nenea Iancu), bâlci care ne-a amețit și ne-a împrăștiat în toată lumea.

Cum să nu observi mulțimea de revoluționari cu carnete și beneficii, doar au fost și ei pe la revoluție, într-o societate care în mare măsură a refuzat schimbarea, păstrând și după treizeci de ani nostalgia trecutului comunist, și mergând din trădare în trădare cu viteza melcului către un viitor în trecut, de se răscolește Ion Rațiu în mormânt. „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale” - O scrisoare pierdută.

Dar care este esența „pozitivă” a românismului? Cred că cea mai de succes încercare de a defini esența pozitivă a românismului prin opera lui Caragiale a făcut-o părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia în eseul „Secretul Scrisorii Pierdute” publicat în revista „Ethos” de la Paris în 1975 (sub pseudonim). Nicolae Steinhardt afirma că însușirile fundamentale românești: mila, ospitalitatea și puterea de a ierta prețuiesc mai mult decât inteligența, inițiativa ori îndemânarea. Lumea este plină de personaje „caragielești” dar a-ți recunoaște greșeala, a-ți cere iertare și a fi capabil să ierți cu adevărat sunt virtuți greu de atins. Cațavencu îngenunchind și cerându-și iertare și Zoe iertându-l din tot sufletul este un sfârșit de poveste puțin probabil în zilele noastre.

Caragiale însuși, prin legătura pe care a avut-o cu Veronica Micle și prin prietenia pierdută a lui Mihai Eminescu a experimentat cele două extreme trăiri sufletești, iubirea și iertarea. A iubi cu adevărat și a ierta din suflet sunt două trăiri sublime, profunde și necruțătoare, sunt două valențe ale sufletului uman care ne fac să fim oameni creați după chipul și asemănarea Lui. „O mare durere e să iubești, o mare nenorocire e să scapi de această durere” spunea nenea Iancu.
Dilema lui Caragiale este aceeași ca și cea a Luceafărului eminescian, din perspectiva lui Cătălin, dreptul la iubire și la iertare îl are orice ființă, fie ea muritoare sau nu. Să remarcăm și destinul dramatic al Cătălinei, despre care nu s-a scris cât s-ar fi cuvenit, și care în lumea reală a condus la sacrificiul suprem. „Cel mai dureros lucru în dragoste e că sufletul ți-l fură de obicei cel ce are mai puțină nevoie de el”, spunea Caragiale.

Pe bună dreptate se afirmă că ceea ce a fost Mihai Eminescu pentru poezia românească, a fost Ion Luca Caragiale pentru dramaturgia românească, un far călăuzitor al sufletului românesc, un reper al românismului din orice epocă. „Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit” - Ion Luca Caragiale.

..........................
Ioan Cojocariu / Toronto/Ontario





Ioan Cojocariu    2/9/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian