Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
In dialog cu mama şi sora lui Nichita Stănescu ( 31 March 1933 – 13 December 1983)

EM - Stimate doamne Tatiana Stănescu şi Mariana Stănescu vreau mai întâi să vă mulţumesc că a-ţi acceptat acest dialog. Ştiu că nu este simplu ca să întoarcem timpul înapoi şi să ne a-ducem aminte de lucruri care uneori pot răni şi pot să înduioşeze mai mult de cât ne propunem. Nu asta vreau. Aş vrea însă să ne întoarcem totuşi în acest tunel al timpului acolo unde sunt înce-puturile familiei Stănescu Nicolae şi Tatiana. Şi în începuturile familiei lui Nichita, ceea ce a însemnat pentru el, toată viaţa, oa-za lui de lumină.
Nichita spunea undeva că: ,,viaţa noastră este de fapt ceea ce ne amintim despre ea``…,, Că nu poţi să vrei să uiţi ceva sau altceva, sau să-ţi aminteşti ceva sau altceva…``
Totodată, fiecăruia dintre noi îi este plăcut să-şi amintească despre tinereţe, fiecare om are un colţişor ocrotit cu grijă pentru tinereţea sa…
Doamna Tatiana, mi se pare mie, sau seamănă tot mai mult acum Mariana cu Nini ?
TS - Da, seamănă acum foarte mult cu Nini. În copilărie nu. Se-măna mai mult cu soţul meu, că avea părul creţ şi când trebuia să-l piepten era mare nenorocire, după ce îl spălam avea numai bucle şi avea părul închis la culoare.
EM - Şi când a crescut aşa Nini, mai spectaculos ?
TS - De la 12 ani a început să crească…
MS - Când era mic îi spuneau grasul…
TS - Da, îi spuneau grasul, că era grăsuţ, adică durduliu.
EM-Era un copil răsfăţat…
TS - Da şi pe urmă a slăbit. După ce a venit de la armată, i se lipea burtica de şira spinării,
MS - Era foarte răsfăţat. El să ştiţi că a plecat la Bucureşti vede-tă, dar nu era vedetă scriitor, era vedetă că-l plăceau toate cole-gele. Eu mă supăram. Nu stăteau de vorbă cu mine fetele, cât scriau pe toate cărţile Îngerul blond, îi scriau scrisori.
Ariana mai ales, o prietenă de a mea, care îi scria în fiecare zi câte o scrisoare.
Îl plăceau fetele, veneau aşa ca la stup la el, avea un farmec extraordinar. Conta mult şi faptul că era în echipa de vo-lei. Era un liceu de băieţi şi unul de fete, iar noi, fetele, stăteam la gard, eram galeria.
El a plecat din Ploieşti cu o aură. Erau multe fete, foarte frumoase din Ploieşti, care se bă-teau pe el. Ramona, Prunela, erau frumoase de tot. Şi verişoarele mele. Era şi Valerică Pârvan care a murit şi el. Dansau la cea-iuri, cântau muzică de ceai şi dansau. M-a trimis odată mama să stau şi eu la un ceai. Aveam şi eu 13 ani. Şi am adormit, pentru că Nini mi-a dat vişinată.
Şi eu doream să merg la ceaiuri. El mă lua, mă pupa la colţul străzii şi mă lăsa acolo, la colţul străzii. Mama mă trimitea aşa, într-un fel să fiu cu el, că era la vârsta critică. Eu nu intuiam a-tunci. Eram fericită să mă ia el.
Mi-a vândut pentru mine şi prietena mea educaţia sexelor. Când îl apuca conştiinţa. Pe bani. Tăticu ne dădea dar lui nu-i ajungeau. Însă am avut o copilărie extraordinară, datorită mamei. Vă spun, eu am plecat la Bucureşti cu ideia că mama este cea mai severă mamă. Pentru că în fiecare zi mă trăgea de co-diţe. După aia mi-am dat seama că a făcut enorm pentru noi în perioada aceea… Că venea domnişoara Paula la Franceză, că Nini se plictisea şi îmi dădea 5 lei ca să stau eu până la sfârşitul orelor..era altceva..
EM - Cinci ani vă despărţeau ?
MS - Cinci ani şi jumătate. Dar însemna enorm atunci, la vârsta copilăriei distanţa este aşa, ca de la cer la pământ. Şi atunci mă plasa în diverse puncte strategice. Pe urmă când am devenit mai mare am devenit utilă. Atunci eram un fel de mesager.
Confident. Ajutor la divorţuri şi bine înţeles omul care i-a păs-trat toate secretele. N-am spus niciodată nimic nimănui. Avea încredere deplină în mine. Le-am păstrat întotdeauna doar pentru mine. Nu spuneam un cuvânt despre el şi sunt o groază de lu-cruri din viaţa lui pe care le ştiu numai eu.
Dar bineînţeles că eu îi sunt recunoscătoare, căci el mi-a dăruit mie ceea ce eu dacă aş mai trăi 200 de ani n-aş mai găsi. Adică alături de el am întâlnit cele mai mari culmi ale vieţii intelectua-le şi de suflet. Lăsând la o parte că am cunoscut toată floarea li-teraturii române, a fost ceva extraordinar.
Dacă îmi amintesc numai întâlnirea cu George Călinescu, că îmi spunea Nini: Spune şi tu două cuvinte, ceva…
Iar eu de emoţie, eram căzută. Fată din provincie, să-l vezi pe marele Călinescu coborând pe scări, calm.
Şi vorbea încet şi tărăgănat cum vorbea Ninişor în ultima pe-rioadă. L-am cunoscut pe Zaharia Stancu, care era un boier fru-mos, cu maşina Volga, cu maniere faţă de scriitori. Îl trata pe Nini în mod desosebit.
EM - I-a şi organizat o sărbătorire la Uniunea Scriitorilor, când era Preşedinte…
MS - Da. Plus că trăind între ei, fără să vrei, te schimbi…Şi fe-lul meu de a gândi…M-a făcut să înţeleg lucrurile cu totul altfel. Mi-a dăruit şi multă afecţiune…Şi eu sunt sentimentală ca şi el.
Când el a fost aniversat la 50 de ani, eu eram foarte emoţiona-tă. La moarte tatălui meu, în 1978, eu făcusem un şoc…că tăti-cul meu a murit subit…şi Nini a zis: Trebuie să fii alături de mi-ne că eu sunt tatăl tău…Ori câte a făcut el în viaţă, a avut grijă să-mi dăruiască foarte multă afecţiune şi sfaturi pentru mine de cel mai mult bun simţ..Şi sigur că mă exploata ca ori ce frate…
Dacă dădea ordin ca a doua zi la ora 10 să mă prezint cu dovle-cei pane…că mă sculam la 4 ca să gătesc...cu chifteluţe, sau să-i pun frunză de vişine în ciorbă..Ca ori ce frate…Mai se supăra pe mine când se alinta… ba că sunt rece…ba că sunt rea…Glumea desigur.
Însă niciodată n-aş putea să-i fiu îndeajuns de recunoscătoare. Că şi acum îmi este foarte greu să cobor în real fără el. El adu-cea aşa o aură…

Am fost loviţi de nenoroc..

Noi am fost săraci…şi am trecut prin momente grele. Câteodată el era fericit când îmi vedea salariul meu… după ce îmi spunea să nu mă mai duc la serviciu…- Gata, de mâine nu te mai duci la Şcoală…Am să vorbesc cu Ministrul.. Pe urmă când vedea că e o leafă pe masă, era bucuros…
Era bucuros că vin cu leafă acasă…
EM - Că există undeva o sumă disponibilă, că era o sumă de bani în casă, chiar dacă era foarte mică..
TS - Dar nici tu n-ai vrut să laşi serviciul şi nici să te muţi de aici…
MS - Nu, nu am vrut să las serviciul, deşi n-am ştiut că se va în-tâmplă aşa…am vrut să fiu independentă şi să-mi câştig existen-ţa…să am demnitatea mea de femeie şi să avem o siguranţă.
Să fie ceva sigur în familie şi băneşte. Însă am fost aşa, loviţi de nenoroc…aş putea să spun…Nu am avut case, nu am avut avere. Îmi e şi greu să-mi amintesc.
Îmi amintesc şi părţi plăcute…Eram tineri şi mă refer la perioa-da când era cu Gabriela Melinescu, marea lui iubire. Pe atunci ne întâlneam la 10 dimineaţa la Athene Palace…Pe urmă s-au despărţit şi a intrat Rodica Dinescu pe fir.
Era foarte frumos şi plecam cu el pe Calea Victoriei şi eram aşa de mândră şi el spunea –uite nici la Florin Piersic nu se uită lumea aşa mult…Florin Piersic era etalonul lui…Întorceau fetele capul după el. Deja începuse să fie cunoscut. Era prin 73 - 77.
EM – În plină maturitate, avea 40 de ani.
MS - Da, am avut foarte multe lucruri frumoase. Da faptul că avea o lume a lui, extraordinară, care te făcea pe tine, care aveai treabă sau erai ocupat cu ceva, să stai tot timpul lângă el.
Multe se pot spune despre el…

Nu era pregătit pentru moarte

Din păcate nu ştiu ce s-a întâmplat cu el în ultima perioadă şi cu ce au contribuit toţi cei care au tras de el…
De aia vă spun că el nu era pregătit pentru moarte, repet, nu era pregătit pentru moarte… pentru că el începea un nou ciclu de opere…N-aş putea să spun…să mor eu împăcată, să mă gândesc eu că aşa a fost soarta…
Eu zic că el era puternic, a depăşit momentul 78 (moar-tea lui tata)cel mai greu mo-ment al vieţii lui, vă spun eu care sunt sora lui…
Şi sunt şi alte momente dure, pe care le ştiu numai eu…Şi din cauza asta am aşa o mare tristeţe..
EM - Că n-a spus tot ce trebuia să spună…
MS - Că n-a spus tot ce trebuia să spună şi că n-am putut eu să fiu lângă el atunci, tocmai eu care întotdeauna eram lângă el…
Că el a fost internat la Spitalul de urgenţă Floreasca şi eu am fost anunţat dimineaţa la 6 că a murit…Că el dacă mă chema când a început să se sufoce când a venit de la…
TS - De laTurnu Severin,

Este o zi din viaţa lui, înainte de moarte, pe care eu nu o ştiu…

MS - Da, că eu ştiam…eu ştiam ce trebuie de făcut…Eu îl cu-noşteam bine…Că înainte când îl durea un deget..mă chema i-mediat.. Că atunci când a fost la Fundeni, în 1981, mă duceam cu mâncare, că sunt multe lucruri, vă spun…că dacă le pun cap la cap şi să le înţeleg deodată… pentru că este o zi din viaţa lui înainte de moarte pe care eu nu o ştiu…
Nu se poate, pentru că el dacă avea o durere fizică, apela, ca la mama…- Dă-mi cutare, dă-mi cutare… sau îi aduc aminte că atunci când a fost el bolnav, a fost fericit că aveam aceeaşi grupă de sânge şi nu mai era nici o problemă…
Adică eu eram sora lui şi ştiam totul…şi ne împăcam foarte bi-ne amândoi…Adică nici eu nu eram o femeie agresivă…Eram şi eu blândă şi blajină cu el… ţineam foarte mult la el, noi n-am a-vut niciodată probleme…mă certa el…uneori pe mine …îmi fă-cea cearta de control cum spunea el…
EM - Bre, hai bre…trebuia bre…cum spunea el..
MS - Cum spuneam, asta este una din neliniştile care mă fră-mântă…faptul că nu ştiu nimic despre o zi din viaţa lui…şi pu-se…cap la cap aşa…sondarea mea…şi ce am mai aflat eu între timp…că n-o să mă lămuresc niciodată…Şi era şi vecinul lui Nalbantu, care a murit după 6 luni şi Elisabeta, care a fost cole-ga lui şi care l-ar fi ajutat, era o femeie energică… l-ar fi dus din timp, i-ar fi dat o ampicilină…L-ar fi dus din timp la spital…eu nu ştiu ce s-ar fi întâmplat…
Adică el, cu congestia lui pulmonară…i-a cedat inima…dar cum a ajuns la congestia pulmonară nu ştiu…i-a cedat inima…
Elisabeta îl iubea ca pe fratele ei. Totdeauna săream amândouă.
Nu, nu este în regulă..
A fost un moment unde, ceva s-a rupt…sincron.. De aia nici eu nu-mi iert cum am putut să pierd ziua aceea din viaţa lui…

El nu avrut să plece la nunta aia…

El nu a vrut să plece la nuntă…i-a spus şi mamei, mi-a spus şi mie..
TS - I-a spus şi lui Mihai. Că a scris în cartea aia a lui Aurelian Titu Dumitrescu că s-a dus la nunta aceea cu dar…că putea să dăruiască…plicul fără să se ducă…că era o mascaradă…
MS - Eram acolo, stăteam cu Donoiu, era la pat, friguros ca şi mine, ca şi mama. Zicea: - nu mă duc că mi-e frig… Noi suntem, o familie de friguroşi…O familie de oameni care se deplasează mai greu…Asta aşa… că este bine de ştiut..
TS - Şi îi era rău, foarte rău..S-a dus bolnav..
MS - Îi era foarte rău…deja era obosit…
El a fost dus acolo…el nu a vrut să meargă…Şi asta îmi repro-şez că nu am avut destulă putere, n-am fost pe fază pe momentul acela…
Dar să nu ştiu eu când a venit de la Turnu Severin…!?
TS - Să nu dea telefon…venit de cu ziua în Bucureşti…
MS - Niciodată nu s-a întâmplat…Adică dacă lui îi era foame… mă suna…vino… dumineca, dacă îl durea degetul mă suna…nu era o problemă importantă…hai că atunci când făcea vreo pros-tioară nu mă suna, asta-i altceva, cunosc eu problema…Dar aicea...nu există…Avea nevoie de o cămaşă, vino cu feonul de acasă şi usucă-mă, nu vroia să ţină în casă, nu suporta maşina de călcat, că sunt electrice şi îi ia foc casa…şi eu mă căram cu ele, du-te cu ele..du-te cu feonul, du-te cu toate…
Şi din cauza asta vă spun… am o mare tristeţe asupra acestui moment…
TS - Cum a fost cu casa aceia din Căderea Bastiliei !?
MS- Da, am mai spus de casă, că am făcut cerere la Primar, ce-rerea pe care adus-o cu Mihai..
TS - Da, cu el. Ar fi avut 4 camere, ar fi stat cu mine, cu Maria-na, am fi avut grijă de el şi acum eram toţi împreună. Dacă Pri-marul din anii 80 ai Bucureştiului, Pană, care avea de fapt Ordin de la superiori, răspundea cum trebuie cererii pentru ca să i-o dea în patru zile…
Deci dacă Pană rezolva această problemă, noi eram cu toţii împreună. Pentru că al doilea ordin era să i se editeze toate poeziile şi să-şi plătească toate datoriile la Uniune.. şi a şi fost Nini la Râpea-nu, şi s-au rezolvat..dar Pană n-a vrut…să rezolve această treabă banală, o modestă casă…şi încă nu ştim de ce ?
Undeva pe lângă Uniunea Scriitorilor, ca să fie la îndemână.
El ar fi dormit suficient, ar fi mâncat bine, cum îi plăcea şi totul era foarte bine.
În acelaşi rând sunt convinsă, am fost de atunci convinsă, că nu trebuia să meargă la Turnu Severin…Am tot vorbit despre asta..
A fost toată chestia o înscenare şi trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Nunta, acea nuntă unde el a fost naş al familiei Conde-escu a avut loc în vară, cu toate cele cuvenite şi înscenarea cu chestiunea cu darul era inutilă…şi periculoasă.. pentru că era frigul din Decembrie…Şi numai un inconştient, ca să nu spun altceva, îl duce pe un om bolnav înafara casei şi unde…!
Ştim cu toţii ce frig era în Bucureşti…ce frig era peste tot, ce frig era în tren.
Deci aceste două motive, sunt cele care au determinat această tragedie.
EM –Înţeleg că Nichita dăduse chiar semn că nu ar vrea să meargă, că nu se simţea bine, că i--a spus Marianei că nu vrea să plece, că este bolnav şi că este frig ?
MS - Da, i-am spus şi eu să nu meargă nică-ieri…
TS - Da şi l-am întrebat dragă unde te duci că zici că ţi-e frig…şi a zis că merge cu maşina…şi i-am zis..chiar cu maşina..este foarte frig şi poate să derapeze, este gheaţă..
MS - De fapt era vorba despre tren, au plecat cu trenul…
TS - Şi am fost aşa de neliniştită…
MS - Da, şi i-a spus acelaşi lucru şi lui şi lui Mihai, lui Raluca şi lui Donoiu, sunt mulţi, la toată lumea…Da au tras de el…
MS- În primul rând dacă îl cunoştea cineva cât de cât pe Nini şi-ar fi dat seama că el n-ar fi dorit iarna decât să doarmă puţin şi să aibă o mâncărică caldă…era extraordinar de obosit...Era şi fri-guros şi era şi bolnav…Şi el avea spaimă de drumuri, îi era frică să plece iarna…Adică n-a plecat el în America că i-a fost frică să se suie în avion…Şi i-a fost frică să plece..avea spaimele lui..Şi acolo s-a dus pentru amărâtul acela de dar…
Şi acum...dece a murit ? Dece a murit ? Pentru că ei, mirii de la nunta cu dar, s-au despărţit. Ofelia nu mai e cu Alexandru, a lua-to Petru Creţia…şi pe chestia asta Alexandru a ajuns Directorul Muzeului de literatură, băiatul lui are bursă Soroş în America…
TS - Băiatul lui Condeescu…!?
MS - Toţi au ajuns bine…Ofelia e doamna Creţia, toţi au viaţa aranjată bine, adică foarte bine şi eu am rămas fără frate şi ma-ma fără băiat…Noi am rămas cu durerea şi cu toate cele rele…
Nu trebuia să se întâmple aşa..
Este o lipsă de suflet să vezi aşa, un om, un scriitor, când ştii că-i un artist, cum să-l duci tu acolo să-l hârjioneşti ? Ca să dea darul acela de douăzeci de mii…care tot iei i l-au pus în plic, că el nu-i avea..
MS - Eu eram în stare de ori ce pentru el, făceam eforturi, mă sunam la patru şi jumătate, ca să gătesc şi să fiu la 8 când venea Loreta…a avut o secretară Loreta..ca să fiu eu înainte cu mânca-re, cu rufe, cu tot...Făceam totul şi niciodată nu i-am spus că mi-
e greu să car…cu geamantanele de la Premiul Herder pe care le aveam… Într-unul aveam mâncare…şi într-unul schimburi…
Nu se făcea, dacă aveai bunul simţ, când ai un om aşa lângă ti-ne, să faci aşa ceva, să-l expui, să-l duci la o aşa mizerie, că nu era nici număr de circ, nici acrobat...ce era numărul minune…?
Ca să deschizi…darul..să dai 20.000 ..că asta a fost…

Este o mare durere în toate…Toţi l-au consumat...

MS - Şi toţi care veneau…aşa zişii prieteni..veneau şi-l consu-mau nici vorbă să-i zică…Nichita ..să te odihneşti şi tu…
Este o mare durere în toate..Toţi l-au consumat..
EM -Şi mai este un mare păcat, mi se pare mie, că toţi, sau a-proape toţi, au înţeles să vină cu sticla sub braţ…Asta a fost din nou o durere…Ştiau bine că el face un efort ca să depăşească momentul lui de suferinţă…şi că trebuie să se ferească, să se protejeze…
MS - Măcar la mine aicea el n-a pus gura pe băutură, măcar că din când în când când mai avea chef…şi o mai ascundea…o pu-nea după vază…dar n-a fost, eu ştiu că s-a putut abţine foarte bi-ne…Că a avut mâncare, a avut linişte, a avut cărţi, i-am făcut toate gusturile, l-am răsfăţat,
Îi veneau prietenii în vizită…

A suferit din cauza unora din jurul lui…

MS - Adică sunt nişte puncte, aşa şi vă spun, au trecut totuşi 10 ani şi nu se poate spune că este vorba numai de nişte impresii… impresii ale surorii sale de moment… Sunt nişte momente când un frate are nevoie de o soră, clar..Nu poţi să-i spui nici iubitei, nici nimănui de nişte lucruri pe care trebuie să le faci, adică ai nevoie de un sprijin.
Şi mai ales el, nu ? Care era atât de înconjurat, de atâta lume, şi lovit…Că aşa spun toţi că l-au iubit şi eu sânt bucuroasă..dar.. Să ştiţi că a suferit din cauza unora din jurul lui, a suferit, foarte mult..Erau seri când se învârtea prin casă până la 4 şi nu înţele-gea dece i s-a întors spatele, sau dece au fost discuţii care îl deranjau. Dar asta mă deranjează cel mai mult, vă spun, legat de dispariţia lui. Faptul că nu ştiu ce s-a întâmplat…

Şi eu să nu ştiu când a fost internat la Spitalul de Urgenţă !?

Şi am încercat vă spun să pun cap la cap ce s-a întâmplat în ul-tima lui zi…şi nu-i găsesc capătul.. Întotdeauna când intra în spital, mă duceam, puteam să mă duc la el cu mâncare, cum a fost la Fundeni, cu schimburi, tot, zi de zi şi eu să nu ştiu când a fost internat la Urgenţă..!?
Dacă zicea că nu mi-a funcţionat mie telefonul acasă, sau al-tele, că n-am fost eu acasă, dar e vecina mea, Paulina, de aici, care avea cheile de acasă când stătea Nini...Toată lumea ştia…
Nu există, nu se poate. Nu că-i telefonul meu deranjat, sau că nu eram acasă, sau că eram plecată în Patagonia…
EM - Da rămâne această tristeţe a faptului că nu s-ar fi făcut totul, totul ce s-ar fi putut face ca să se depăşeasacă un moment critic…
MS - Adică sunt convinsă că el era foarte puternic şi tăticu a fost foarte puternic şi vă spun, cu sănătatea şi eu şi mămica, suntem foarte puternice, dar el era peste noi, depăşea momentul, că avea putere să se regenereze. Şi nu era într-un moment critic al vieţii lui…
Însfârşit, să încheiem cu ceva frumos că mă cuprinde iar amă-răciunea, iar mi se lipeşte amărăciunea pe cap…







Unele mărturii ale mamei şi surorii lui Nichita Stănescu
Despre viaţa şi moartea marelui poet
(Ovidiu Suciu – TRIBUNA- Octombrie-Noiembrie 1993 -Fragment)


-Ovidiu Suciu: Vă rog să ne spuneţi cum scria Nichita Stănes-cu? Avea ciorne scrise de mână, bătea la maşină? Avea un ca-iet în care făcea unele însemnări mai intime?A fost prima lui soţie dragostea cea mare?
-Mariana Stănescu, sora poetului: La început scria cu măna şi apoi, când eram la părinți. cumpărasem mașina lui tăticu de la prăvălie. (O marcă bună, germană). Acum se află la muzeu. În prima parte bătea și revistele la mașină. Cu timpul, în ultima par-te, a dictat. A rămas la Doina un caiet – jurnalul lui – pentru care a fost șantajat. Era un dosar gros, în care Nini – cât a stat cu Doi-na – scria diverse însemnări.
Ceva era în acel jurnal, pentru că acolo erau „motivele” pentru care lui Nini i-a fost frică să divorţeze de Doina. Îl ştiu cum arăta,
dar nu știu ce conținea. Era un caiet studențesc cartonat. Era un jurnal, în care scria şi versuri. Neînţelegerea cu Doina a fost şi fiindcă ea începuse să-i corecteze poezia: socotea că nu scrie bine…!
-Tatiana Stănescu mama poetului: Totuși dragostea lui cea mare a fost Magdalena.
-MS: Nu poți să-ţi dai seama. Era o dragoste la 17 ani. A iubit-o foarte mult pe Adriana Enescu. S-au înţeles foarte bine. A fost perioada lui de maximă creaţie. Pe urmă au fost Gabriela Meli-nescu, Mihaela Mihăiescu, Rodica Dinescu… Au fost foarte mul-te femei de foarte bună calitate în viața lui: femei extraordinare, nemaipomenite. Toate l-au iubit, l-au ocrotit, dar în final vroiau să pună stăpânire pe el. Nini nu suporta și atunci pleca, chiar dacă ele nu erau cu nimic vinovate. Asta a fost fatalitatea.
Dora venea și stătea foarte mult afară. Ea a avut acces foarte târziu în casa lui Nini. A avut o tenacitate foarte mare.
Astea nu-s lucruri pe care să le discut, că nu-mi plac...
-OS: Nichita și-ar fi dorit să aibă copii?
-MS.: Foarte mult. Era să aibă cu Gabriela, dar a pierdut sarcina. Cu Rodica nu a putut să aibă copii pentru că nu era divorțat și nu putea să aibă un copil în afara căsătoriei. Doamna nu concepea să aibă copii în acele condiții.
- OS: Ce altă dorință mare a avut Nichita pe care n-a reușit să o împlinească?
-M. S.: Și-a dorit să aibă o familie adevărată. A vrut să stea cu mama, cu mine: să aibă o familie. Și-a dorit să stea liniștit: fami-lia să-l iubească, să-l respecte și el să poată să scrie.
A fost foarte chinuit. Nu a avut nici casă, nici mâncare în ulti-ma perioadă. A fost o perioadă așa de cumplită, încât nu pot să-mi amintesc că simt că înnebunesc..
-OS: Dora nu gătea?
M. S.: Dacă n-avea mâncare…? Vom vorbi despre Dora, dar nu astăzi... O catastrofă...
În ultima perioadă, când a murit tata, s-a întâmplat ca Nini să se căsătorescă. A fost o viață cumplită pentru mine. El era foarte necăjit. Toate astea au grăbit moartea lui. De foarte multe ori, du-minica mă suna și mă duceam cu mâncare. El era obișnuit, la noi în casă, să fie mâncare.
Dora nu s-a ocupat.
Şi nu spun numai de Dora acest lucru... în ultima perioadă în care pur și simplu l-au omorât. Făceau presiuni asupra lui. Toţi cereau ceva. El nu mai avea timp nici să doarmă, nici să mănân-ce. Era un adevărat complot al distrugerii îndreptat asupra lui.
Veneau la el tot felul de nechemați – inși care n-aveau nici o legătură cu el: n-aveau nici un fel de respect față de timpul lui.
Eu nu puteam să-mi permit să-i cer cel mai mic lucru să-mi re-zolve, iar ceilalți profitau de el pentru orice. A fost oribil ce s-a întâmplat în ultimii ani în casă la el...
-OS: Să ne întoarcem la o dominantă a sa: la patriotism, ca dimensiune morală esențială a lui Nichita.
-TS: De mic era foarte mândru că-i român, mândrie moștenită de la taică-su.
-Sora: Tata ar fi putut să plece din țară. Avea prieteni care lucrau la Societatea Româno-Americană. Puteam să ne salvăm. De fapt tata și-a iubit mult și orașul. Nici la București n-ar fi vrut să ple-ce. Patriotismul lui republican de la Ploiești. A fost crescut în ma-re respect pentru familie, față de părinți. De fapt, tata a fost unul dintre cei mai bine educați bărbați pe care i-am întâlnit vreodată. Toată această educație au sădit-o, mama și tata, și-n Nini.
- OS: Nichita a fost în străinătate ?
-MS : La Paris, în Italia, Anglia, Suedia, Iugoslavia, Finlanda. Germania – de mai multe ori. Avea la Regensburg o cunoştinţă,o doamnă primăreasă care-l invita mereu; apoi în Rusia, în Basara-bia. Cel mai bine s-a simțit, totuși, în Basarabia, la Chișinău, un-de l-au primit cel mai bine. A fost și-n Monaco. Şi în America a avut invitație, dar în ultima perioadă i-a fost frică să călătorească cu avionul.
-OS: În marcau aceste vizite?
-MS: Zicea că cel mai plăcut e acasă. În Iugoslavia, un poet rus i-a spus: „Ești de-al nostru, ești rus!” El i-a răspuns: „Eu sînt ju-mătate român pentru că tata era român și jumătate român pentru că sînt poet român”. Dacă voiai să-l jignești îi spuneai că nu-i român...Şi așa a fost o campanie după „Epica Magna”,cu Premiul
Ovidiu Suciu şi Mariana Stănescu Nobel. Au inventat despre el că este rusnac, basarabean, evreu… fapt pentru care a suferit cum-plit. Au simțit coarda lui sensibilă și l-au atacat.
În special masoneria, care era cu ochii pe el. Foarte mulți ma-soni s-au perindat în casă la el ca să-l racoleze, ceea ce n-au reu-șit. Este evident...
Când a fost propus la premiul Nobel, i s-a spus ( nu vreau să spun de către cine): „Fă și tu dizidență că o să-l iei precis!”. „De ce? Poezia mea e mai presus de orice...”
Chiar și Goma ( care a venit foarte mult la el ) l-a sfătuit. Eu făceam de mâncare pentru copilul lui Goma.
A scris, a publicat, a făcut mai mult decât oricare.
Sînt convinsă că dacă se băga în politica lor i s-ar fi acordat pre-miul Nobel... El era așa de mare... Eu niciodată n-am reușit să spun despre poezia lui nimica. L-am citit o dată, de două ori, de zece ori, de douăzeci de ori. Pentru mine e atât de mare că n-aș fi îndrăznit, ca soră, să fac o analiză a poeziei lui.
Am avut tot timpul evidența că nicăieri n-am întâlnit un ase-menea om. Ce-am trăit lângă el n-o să trăiesc niciodată în viață. Nu numai că scria extraordinar, dar avea un geniu al vorbirii, al comunicării, pe care nu l-am întâlnit la nimeni. Atât de ușor se plimba peste tot, în toate domeniile – filozofie, religie, matema-tică. A fost o adevărată minune. De multe ori mă gândesc că poate a fost dotat cu ceva supranatural.
Nu mă consider un om care n-ar avea personalitate. Totuși în preajma lui mă simțeam atât de mică și atât de neînsemnată...
Mă simțeam bine să stau la bucătărie, aproape cu umilință față de opera lui. (...)
Alături de el eram așa... departe de tot...
-OS: Pe dvs. nu v-a ispitit poezia, n-ați cochetat cu ea?...
-MS: Domnule, el era atât de mare... Chiar dacă mi-ar fi plăcut aș fi fost lipsită de şansă...
-OS: În schimb el era precupat de matematică...
-MS: Și eu sunt o cititoare... Mi-ar fi plăcut să fac filozofie. Întâmpla-rea a făcut să fac matematică. Dar, după ce el a scris cum a scris, să fi apărut cineva în familie...! Nu se putea, era imposibil. Chiar dacă aș fi dorit să scriu, după ce i-a apărut primul volum n-aș fi îndrăznit...
-OS: Ați pomenit de anumiți „inși” care l-au strangulat, l-au înăbușit pur și simplu... Au existat, însă, și niște adevărați prie-teni – compatrioți morali, cum este Mihai (Bandac)...
-MS: Au existat, dar ce s-a întâmplat în ultimul an parcă toți erau rostogoliți pe scări. Se întâmpla un fenomen în Amzei, pe care n-am reușit să-l contracarăm. Acuma ne dăm seama... Dacă-l durea un deget eu eram chemată...
În ultimul an s-au întâmplat niște lucruri pe care nu le înțeleg.
Chiar eram îndepărtată de el, sistematic. Şi nu că nu eram pri-mită... Dar se întâmpla ceva, acolo... „Porțile”, care erau acolo, erau mai puternice decât noi, cei care i-am dorit binele... Din ca-uza asta s-a-ntâmplat și nenorocirea să moară cum a murit...
-OS: Care dintre cei din jur i-au rămas prieteni adevărați, în afară de Mihai?
-MT: În afară de Mihai mai era doctorul Donoiu, dar nici el n-a știut când a fost internat Nini la spital. Doctorul Dianu, care ve-nea de la Spitalul de urgență (prieten cu Nini) n-a știut nimic de moartea lui. Nici chiar Tomozei – de care îl lega o prietenie de ani de zile – nu a știut… (...)
-OS: Povestiţi-ne cum îl ascundeaţi de admiratoare și-i lăsaţi
mîncarea sub pat, pe care noaptea o mânca...
-MS: El a stat mult aicea... A avut o perioadă, poate cea mai bu-nă din viața lui…(...) A stat la mine când a ieșit de la spital, opt luni de zile. O zi sau două se ducea în Amzei.
Pregăteam totul. L-am ținut departe de toată lumea dezlănțuită. A fost ocrotit, s-a simțit bine. A fost o perioadă în care nu a băut deloc. Coboram la plimbare cu el sau ne întâlneam la Cornelia. Mergeam la Gostat – unde-l cunoștea toată lumea: cumpăra roșii etc., era fericit că circulă singur cu maxi-taxi. Lui i-a plăcut cu taxi de mic, pe urmă cu trăsura, apoi cu maxi-taxi. Era într-o formă foarte bună, citea, asculta radio, scris..
-OS: Dormea puțin?
-MS: Nu. Perioada aceea dormea foarte mult. Îi lăsam mâncarea pe tavă în dormitor: plăcintă, sucuri de fructe, etc. Era foarte li-niștit.
-OS: Ce adresă aveați atunci?
-MS: Str. Fagului, nr. 16, apt. 8.
- OS: În câte camere locuiați?
-MS.: Două – dacă se pot numi camere: una mică și alta foarte mică – plină cu cărți, unde este și studioul meu. Aci doarme mă-mica. Apartamentul l-am cumpărat tot datorită lui. O vecină a re-clamat că aveam, spațiu excedentar...
Atunci Nini a zis: „Hai s-o cumpărăm, că te ajut eu, să avem și noi la bătrânețe ceva...” Am plătit, din rata mea de profesoară, 800 de lei pe lună. M-ar fi ajutat Ninișor, dar... n-a reușit să-mi dea nimic...
Și-a dorit foarte mult să aibă și el unde să vină. Acum e greu: mămica e bătrână, eu am de lucru la școală.
-OS: Lui Nichita îi plăcea natura?
-MS: Cât era tânăr, pe urmă a devenit mai leneș.
-OS: S-a legat de oraș?
-MS: Nu de oraș, mai mult de spațiu... Era greu să se deplaseze. Dacă am fi avut condiții bune, dacă am fi avut mașină la scară? Dacă ar fi avut și el o casă bună, mașină cu șofer, cum avea Sa-doveanu sau Zaharia Stancu, (?) i-ar fi plăcut și lui.
Mai ieșea cu Donoiu la Cîmpulung. Era o adevărată expediție. Duceau cu ei o paporniță cu mâncare, pe care o pregăteam cu o zi înainte.
-OS: Ce-i plăcea, îndeosebi să mănânce?
-MS:Chifteluțe, dovlecei umpluți, dovlecei panč, plăcintă cu me-re, plăcintă cu brânză - mâncare de casă - fasole bătută, piroști, ciorbică cu crenguță de vișină. Mă sculam de la ora 4, găteam și-i duceam mâncarea în Amzei. N-aveam creangă de vișin dar îi spu-neam că iau de la şcoală, de-şi n-aveam nici acolo.
-OS: Consuma cafea?
-MS.: Nu era „cafengiu”. Ceaiuri – rusești fără zahăr şi ceai de plante...Vorbea cu mama câte o oră la telefon, avea răbdare. Îi cumpăra ciocolată străină; tot ce-i trăsnea lui prin cap îi cumpăra mamei. Din Iugoslavia i-a adus o brățară și un medalion de ar-gint. Avea pentru mama un adevărat cult. Trimitea bani: să repare acoperișul, să...
-TS: Mereu spunea să nu fac economie, să ard gaz, să fie cald...
-MS.: Nimeni nu s-a mai interesat cum o duce mama după moar-tea lui. Nu s-a gândit că și eu sînt traumatizată, abia mergeam pe stradă. N-aveam direcție – și mama era destul de bolnavă...
Trebuia să-și fi dat seama și ei că e nevoie măcar de un doctor.
-OS: Nu v-au dat pensie de la Uniune?
-MS: De la Uniune i se dă un ajutor de 2000 lei. Cheltuielile sunt mari. După fiecare parastas, după fiecare comemorare, noi cădem amândouă bolnave la pat. Sîntem două femei singure. (...) Alerg după ceaiuri, după doctori; alerg după toate; ni-mi permit să-mi iau un concediu medical. Am temperatură, dar nu-mi permit nici o derogare pentru că trebuie să am grijă de bani – mulți-puțini câți am, trebuie să-i chivernisesc. (...) N-am mai fost în Amzei, decât o singură dată...
Aș merge să-mi amintesc de zile-le trecute – când cumpăra Nini câte o sute de lalele pentru Mihaela, sau un coș de flori de la o țigancă – in-diferent pentru cine... Făceam piață în Amzei, sau pe Calea Victoriei...
Mai sînt amintiri care mă leagă... Mi-aduc aminte doar de lucruri ca-re mă ajută să supraviețuiesc. Îmi pare rău că n-am putut să-l apăr dar a murit tata subit (...).
-OS: La ce vârstă a murit tata?
-TS: În`78.(e vorba de anul morţii)
-MS: Suferea din cauza necazuri-lor pe care le-am avut. A avut o pa-reză. A fost operat de ulcer: a murit în spital.
(Mama, Sora – povestesc despre moartea tatălui lui Nichita)
.-MS: Mama a fost mai amabilă cu Dora, pentru că a văzut că pierdem cu toții. Se gândea că trebuie să ai-bă pe cineva, că eu nu mai pot.
-OS: Au fost căsătoriți...?
-MS: Da.
-OS: Au divorțat...?
-MS: Nu. El a divorțat de Doina. După 21 de ani. El n-ar fi vrut să divorțeze de Doina, ca să nu se însoare cu Dora...
Noi am fost martorii la divorț. Nici nu voia să meargă la tri-bunal. Vroia să se întoarcă.
Despre Dora se spuneau deja lucruri grave, legate de o eventua-lă „misiune” a ei pe lîngă Nichita.
N-am mai văzut așa perseverență. Nini făcea treabă în casă și Dora stătea pe scări de dimineața până seara.
Dar ea avea misiune...
I s-a spus lui Nini de către persoane importante...
Ea a făcut foarte mult rău. Vina ei este foarte mare...
Pe semne că așa a fost să fie.
Eu am știut destul de târziu de la soțul unei colege care lucra în diplomație. I-am spus și lui Nini, să nu mai aibă de a face cu ea. Era foarte periculoasă.
Grupul din care făcea parte și care o dirija era a lui Gogu Rădu-lescu. El și asociații lui făceau mari presiuni asupra lui Nini.
Dora a desăvârșit totul.
I s-au plătit toate serviciile...
Dar el nu mai este...
Pe semne că așa se hotărâse la Comana, la Gogu Rădulescu.
Ori cu ei și dirijat de ei, ori deloc.
Noi n-am putut face nimic...

. Leoaică tânără-iubirea


POETA LEONIDA LARI, ÎN DIALOG CU
MARIANA STĂNESCU

Glasul naţiunii, Chişinău, ianuarie 1994

LEONIDA LARI: Fiecare se simte asigurat de singurătatea lui / între asiguraţii de singurătatea lor / se ciocnesc pahare / se pupă obraze / se dăruiesc flori / moartea unei plante devine ca-dou de sărbătoar / până când mă şi întreb / dacă zeul / la săr-bătoarea lui / nu-i dăruieşte zeiţei capul meu / ca pe o floare retezată / şi moartea mea ca pe o amintire de neuitat?

-Mariana Sănescu: Da, aveţi dreptate, Nichita în ultimii ani ai vieţii avea o singurătate numai a lui pe care o bănuiam. Era par-tea lui de suflet care nu ne aparţinea, aparţinea numai Poeziei…
Mariana Stănescu,Tatiana Stănescu, Leonida Lari şi Anatol Ciocan
Nichita se confesa încă elev fiind. Când ajunsese mare, în spe-cial după vârsta de 40 de ani, confesiunile lui au început să fie foarte dureroase…Simţea necesitatea confesării. Era foarte aproa-pe dar şi foarte departe de noi…
Un punct era numai al lui şi noi, ai casei, probabil că nu am înţeles acest punct, punctul Nichita…
Vedeţi dumneavoastră, în ultimul timp Nichita a fost numit şi colaboraţionist, cei din masonerie care au avut şi au şi azi vile, maşini, posturi, premii, salarii uriaşe – necruţându-l!.
El, Nichita, nu a avut aproape nimic şi nici nu a cerşit, nu s-a milogit ca să aibă, să obţină. Dacă ar fi fost colaboraţionist ar fi avut şi el o vilă, ar fi avut de toate. Dacă ar fi fost ar fi primit şi Premiul Nobel, cu siguranţă.
Căci şefii cei mari, când li s-a cerut caracterizarea din partea Uniunii Scriitorilor din Bucureşti pentru Academia din Stock-holm, au scris că e un tip cu suporturi morale şubrede, cam de tipul acesta. Că tare-i interesa pe academicienii de la Academia Suedeză cu cine se culcă sau cu cine se cinsteşte poetul Nichita Stănescu!
Îi interesa poezia lui.
Pe cei de la Uniunea Scriitorilor, în special Jebeleanu, îi intere-sa altceva şi, urându-l că era mai talentat decât ei, îl marginalizau de câte ori venea vreo ocazie. N-a avut locuinţă mult timp, până aproape de 50 de ani, trăia la mine în cămăruţa asta mică…pe ur-mă i-a dat Municipiu, şi nu Uniunea Scriitorilor, apartamentul micuţ din Piaţa Amzei…
Era un timp când îl părăsiseră şi chiar şi prietenii …
Cred că în aceşti ani de disperare, l-a întâlnit Dora.
Nu-i port răutate, dar eu, ca soră a lui Nichita, am impresia că femeia aceasta a fost în viaţa lui Nichita un accident…
Apoi cum Dumnezeu să-l cred eu pe Cristoiu când acesta scrie cu litere parşive şi neruşinat de mincinoase că ,,Nichita şi pe tim-pul comuniştilor a dus-o bine``.
Un servitor, un nomenclaturist, într-o emisiune la televiziune, confirmă şi el aceleaşi erori, fără nici o mustrare de conştiinţă.
Eu am fost mulţi ani umbra fidelă a lui Nichita, am fost martor ocular la cele mai multe dintre întâlnirile lui cu prietenii, cu co-legii, chiar cu cititorii, le ţin minte pe toate. Şi pentru că mai ţin minte câte ceva, am devenit şi eu incomodă pentru unii…
Doina Ciurea, prima lşui soţie a fost rugată de Nichita în timpul vieţii să nu-i publice primele poezii. Nu, Doina a făcut-o, parcă-ntradins şi i-a edita volumul Argotice.Şi încă o mai roagă pe mama la telefon să nu aibă pretenţii la dreptul de autor!
E dureros, pur şi simplu, că se întâmplă aşa ceva. Dar poate că şi mama bătrână a lui Nichita ar vrea să mănînce o ciocolată!...
Da, Nichita nu s-a înregimentat cu nimeni şi la nimic…
Împărţea adesea cu mine şi cu mama cartofii pe care-i aduceam de la Ploieşti…Da, a dus-o greu, fiindcă nu a lins blidul nimănui, în faţa nimănui nu s-a căciulit. Au mai circulat bârfe, pe lângă multe altele, că mai e şi…rus, basarabean, evreu…!
Dar băşica s-a spart repede…
-LL: Astfel - neînregimentându-se, nici în sus, nici în jos, nici în dreapta, nici în stânga - nu i-au dat nimic?
-MS: Când s-a auzit că mănâncă la mine, din modesta mea leafă de profesoară, nu le venea a crede… Pe timpuri l-au desfiinţat şi Manolescu în România Literară, l-a mai atacat chiar şi Sorescu cu alambicatul titlu al unui articol: Magnatul poeziei româneşti şi epica sa.
Nu, Sorescu nu a fost răutăcios, s-au împăcat mai apoi, dar Nini era foarte vulnerabil şi suferea nespus…însă nu ţinea ură sau pică mult timp…Lui Sorescu i-a spus foarte repede : Bătrâne, hai să împăcăm…,,
Da, au vrut să-l înregimenteze, să-l angajeze. Din instinct şi din geniu Nichita nu a făcut-o. Când au văzut că nu le merge – au în-ceput să-l şantajeze. Când au văzut că nu-l pot mişca nici aşa, au început să-l blocheze cu tăcerea…
Veneau la el un timp numai Hagiu cu Pituţ, care i-au fost prie-teni până la moarte. Poate că şi de asta i-a dorit Dumnezeu pe toţi trei la el, în nemurire…
-LL:Geniul lui s-a impus pe cota cea mai înaltă a cerului şi cu cât trece timpul, cu atât numele lui, clopotul lui, se aud lumi-nând - răsunând tot mai tare !
-MS:Şi încă o informaţie care stă în spatele unui întreg munte de efecte. Dacă eu, sora lui, aveam sacramentala grijă ca fratele meu poetul Nichita Stănescu, să fie sătul, odihnit, să-i fie cald, să-i fie comod – apoi el din altă parte nu a simţit acest lucru…
Nini nu a avut, nu a simţit căldura unui cămin în anturajul ulti-milor ani alături de cine a fost.
Să mă ierte Dumnezeu, dar de la moartea lui Nini nu ştiu dacă Dora i-a telefonat mamei măcar odată…
Au trecut precum ştiţi, peste zece ani…Nichita a avut de-a face în marea lui imaginaţie şi desigur în viaţa de toate zilele cu fiinţe-le înalte ale planetei.
Dora a nimerit ca într-un gol…
Nichita parcă i-ar fi acceptat dorinţa sau ruga:,,Ia-mă de nevas-tă!``,. În bunătatea lui, Nini a făcut-o şi pe asta!
O… Gabriela, poeta Gabriela Melinescu a fost cea care ţinea la el grozav; mai ţin minte cum îl căutam împreună la Restaurantul rusesc de pe Kisseleff, pe la ore cam întârziate…
Erau momente frumoase…Nichita nu se mai rupea din singu-rătatea punctului lui propriu, numai a lui! În ultimii ani de viaţă intrase în încă, nu mai ştiu eu ce, noţiuni străine lui ca poet şi această maşinărie l-a şi zdrobit în fond.
De aici pare a i se trage chiar sfârşitul cosmic…
La afectat până la nebunie pictorul Sorin Dumitrescu, cel care i-a ilustrat Noduri şi semne.
Halucinant şi plin de hipnoză acest Sorin, şi-a băgat în această carte a lui Nichita mai multe din desenele pe care poetul nu le-a acceptat. Dar deoarece Sorin i-a găsit şi hârtie şi tipografie, nu a avut încotro…
Venise, nu ştiu cum, Goma de la Paris, au stat în casă la mine, vorbeau de toate. Nichita l-a admonestat; ,,La mine în casă dle Goma, mănânci o tartină şi bei un pahar de vin… Politică bătrâ-ne, vom face la Uniunea scriitorilor…``
-LL. Iată un SEMN: ,,Ca şi cum ai vedea munţii plăngând / ca şi cum ai citi în deşerturi un gând / ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând / ca şi cum ieri ar fi în curând / astfel stau palid şi trist, fumegând`` şi un nod:,,mai singur sînt, ca niciodată sin-gur / n-am ramură cu umbră şi n-am rădăcini / iubito sînt ca un butuc / pe care un călău retează scurt / gîturile păsărilor mi-gratoare / mă voi înroşi de sângele lor nezburat / şi voi striga cât strigă un butuc / în care s-a înfipt toporul…
-MS: ,,Ce soră ai, Nini! Genială!``Îi spuneau toţi prietenii lui cît Nini mai era în viaţă. După moartea lui Nichita nu mai sînt atît de ,,genială`` ca atunci, ne-au părăsit toţi, ne-au uitat cu excepţia pictorului Mihai Bandac, a lui Cezar Baltag, Condeescu…
Până şi Tomozei s-a supărat, nici nu mai ştiu pentru ce, el care a fost unul din cei mai apropiaţi ai lui Nichita…
Ţin minte pe atunci, acum10-15 ani, mă sculam dimineaţa pe la cinci ca să le pregătesc dejunul tuturor celor din Piaţa Amzei, mă gândeam că peste noapte numai Dumnezeu ştie cine poate mînca la Nichita…Mă duceam acolo cu genţile pline…De acasă unde mama era obosită şi vlăguită.
Noi am crescut nu chiar ca în Paradis, n-am refuzat niciodată nimic…Cu geamantanele cu care Nini s-a întors de la Viena după primirea Premiului Herder, îi căram cămăşile să i le spăl, poate că n-ar trebui să vă spun lucrurile astea dar şi ele sunt viaţa de ieri a lui Nini, fratele meu…
Nini era ca Pasărea Phoenix – după o masă bună, o vorbă caldă – îşi revenea imediat şi căuta universul căruia îi era captiv – car-tea scrisă.
-LL: Iată şi versul respectiv despre cosmosul lui personal: Eu sunt înecat / în pasărea numită phoenix / cea care arzând a re-înviat / şezi blând lacule / eu numai în phoenix m-am înecat …
-MS: Iată aşa, cel care spunea în tinereţe şi la maturitate, la toate damele şi la toate fetele îndrăgostite de el că ,, eu nu sunt Florin Piersic`` nu a putut obţine de la această viaţă o calmitate normală şi atît de necesară unui om de creaţie, cu atît mai mult pentru o viaţă zbuciumată ca a lui, cu sufletul fumegând peste tot, oriunde - ar fi fost…
Când s-a întors de la Chişinău, în 1976 ne-a povestit lucruri mi-nunate, era încântat de Basarabia şi de basarabeni. Celebra lui frază rostită acolo : ,,De acasă am ajuns tota acasă``o repeta cu mândrie şi la Bucureşti. I-au fost dragi Damian, Grigore, Leonida s-a întors de acolo cu un braţ de fotografii…
Poate că v-am vorbit prea multe. Dar mă doare şi pe mine când mai bîiguie unii astăzi (tot din cei care au de toate) că Nichita a huzurit pe timpul comuniştilor, el care nu a avut nimic (în sens de avere ) în viaţa asta. Dumnezeu să-I ierte că nu ştiu ce vorbesc!... Sau mai contează că aruncând cu pietre în memoria plină de lu-mină a marelui poet român care a fost Nichita Stănescu pot atrage atenţia cuiva că ,, uite, mă, ăsta până şi pe Nichita îl critică! E tare!?``
Pe dracu!... cei care l-au agresat pe Nichita în critică, cei care mai aruncă glod şi astăzi peste geniul lui – nu vor căpăta nimic din toatea acestea, doar uitarea. Iar poezia lui Nichita Stănescu va rămîne la o cotă încă neîntrecută de contemporani în secolul XX.
Poate că mai şi greşesc…Dar nu cred!
-LL: Iată încă un vers care este o sinceră confesiune a lui nini pentru toţi – şi cei care-l urăsc şi cei care-l iubesc: Eu nu sînt servitorul nici unui înger /şi nici aierul de sub aripa lui nu sânt/ eu sînt un cîntec/ eu sînt un cîntec/ pe care singur îl cînt/ veni-va toamna cu dumnezeoaica ei / de bălegar de aur printre tei / veni-va iarna cu băligarul de argint/ al fulgilor care mă ning / cînd eu voi fi mereu un singur cîntec / al vostru, care-l cînt.
-MS: O fi el şi strigat acest vers, dar din însîngerata lui singură-tate, din infinita lui durere, din fierbintea lui flacără interioară care îl devora, care l-a şi devorat…
Nini a iubit viaţa nu în acel sens, cînd se spune ,,îi place viaţa`` ci în acel sens al imensităţii acestei vieţi devoratoare – viaţa - ,,Leoaică tînără – iubirea``…
Viaţa l-a devorat. Dar nu a putut mînca sufletul lui luminos. Ni l-a lăsat nouă, ca să ne putem mîngîia cu el…
Învingător a rămas Nichita şi nu noi cei care îl supraveţuim…

Dialogul a fost consemnat de poetul Anatol Ciocanu

,,Şi a fost şi devorat de aceste roiuri…,,

Despre viaţa şi moartea lui Nichita Stănescu
Interviu cu sora poetului, profesoara Mariana Stănescu
Reporter- Eugen Zainea

EZ - Ne aflăm în casa doamnei Mariana Stănescu, profesoară, sora poetului de geniu care a fost Nichita Stănescu, casa în care de multe ori, şi nu numai în ultimii ani ai vieţii, Nichita Stănescu chiar a şi locuit îndelungi perioade de timp. Stăm de vorbă bine-înţeles cu doamna Mariana Stănescu.
În primul rând sărut mâna doamnă Mariana Stănescu…
MS-Bine aţi venit.
EZ - Nu ne-am propus în aceasta Emisiune omagială Nichita Stănescu, să discutăm despre poezia lui Nichita Stănescu. S-a scris foarte mult despre ea şi se va mai scrie cu siguranţă zeci şi sute de ani de acum încolo. Despre poezia lui sunt alţii mai ca-lificaţi decât noi să o discute.
Eu aş dori să vorbim despre omul Nichita Stănescu. Sunteţi persoana cea mai îndreptăţită să facă acest lucru. Ca despre toate marile personalităţi, în jurul lui Nichita există o adevărată mito-logie, care este în ceeace îl priveşte, extrem de departe, după pă-rerea mea, de realitatea vieţii lui Nichita, omul. Şi tocmai de asta aş vrea, în discuţia pe care o avem acum, să restabilim cumva aceast imagine a omului Nichita Stănescu, a vieţii reale pe care a trăit-o el şi care i-a influenţat, evident, atât creaţia şi mai ales des-tinul.
MS - E adevărat că este foarte greu să defineşti viaţa reală, pen-tru că fiecare om are reperul său de a aprecia alt om. Eu pot să vă spun de el din punctul de vedere poate mai mult sentimental, afectiv, şi faptul că e fratele meu la care am ţinut foarte mult şi mi-a deschis mie nişte orizonturi nebănuite şi nişte lumi pe care n-aş fi putut să le parcurg, chiar dacă aş mai trăi 300 de ani deacuma încolo.
Dar s-o reluăm aşa din copilărie. El a fost un copil iubit de când s-a născut, adică iubit şi dorit de părinţi, că a fost un băiat frumos, cu ochi albaştrii, dotat cu toate calităţile, care pe par-curs, de foarte mic, au fost puse în evidenţă.
EZ- A avut un talent deosebit, se pare că talentul poetic l-a moş-tenit cumva pe linie maternă ?
MS- Da, pe linia mamei a moştenit. Bunica, mama mamei, scria versuri. Şi era o poetă - bine pentru epoca aceia - destul de ta-lentată. Depăşea poezia care se scria în epocă. Bunica fiind şi o femeie extraordinar de cultă şi imprimându-i mamei aceiaşi dra-goste pentru carte. Iar mama, la rândul ei, a avut o contribuţie extraordinară şi în formarea lui şi faptul că a moştenit cam totul, pentru că el, de pe la trei ani de zile, dovedea că are talent.
Desena foarte frumos, cânta la pian, avea o personalitate ac-centuată, pentru că, iată, era la trei ani şi primele lui răspunsuri la întrebarea ,,ce vrei să te faci ? erau: - mă fac ministru de externe.
La trei ani ! Avea adică o scara valorilor de mic.
Şi primul lui talent care a ieşit în evidenţă a fost cel legat de pictură şi sculptură. Noi aveam în curte la Ploieşti un garaj, un-de ţinea tata maşina şi el îşi făcuse un atelier de pictură şi sculp-tură. Şi făcea tot felul de lucruri, când era mai măricel, pe la pa-tru, cinci sau şase ani, şi când a fost chiar mai mare făcea şi pen-tru mine păpuşi, cum erau atunci, dar să mi le vândă.... Cum se făceau nu ştiţi? Erau păpuşi cu corp şi cu cap, umplute.
Talentul acesta a fost remarcat de mama şi încurajat extraordi-nar de mult.
EZ - A avut talentul muzical?
MS - A avut talent muzical şi încă un talent muzical cultivat. Ma-ma cântând la pian l-a dat la cea mai bună profesoară din Plo-ieşti, doamna Gheorghiu. Şi el a studiat la doamna Gheorghiu , cam zece ani. Era o profesoară celebră care dădea concerte.
Deci a primit şi o educaţie muzicală. Cum se spune baza. Dar bineînţeles că toate au fost grefate pe talentul lui nativ, pentru că el era un copil la care de mic se vedea că are ceva, pentru că îl iubea toată lumea. Că mămica îi brodase pe o babeţică : ,,nu mă săruta !,,. Că era atât de dulce şi atât de lipicios şi avea pe ,,vino încoa`,, de mic.
Şi de aici i s-a tras şi mitul. De mic vorbea foarte frumos, tot-deauna avea un spirit de observaţie extraordinar şi vedea mai mult decât ceilalţi. Cum sunt copii, bine, că puneau tot felul de întrebări, care de care, aşa, mai deosebite, pentru că prima carte mai importantă, afară de cărţile noastre de poveşti, pe care i-a cumpărat-o mama a fost un atlas geografic şi pe urmă atlase is-torice. Erau în limba germană, mama făcuse şcoala germană.
Că aşa le-a găsit dânsa să fie mai frumoase, cu hărţi frumoase. Ne-a luat un glob pământesc. Deci dragostea lui de cunoaştere, când era mic era orientată, aşa, către toate domeniile. Către ar-hitectură de exemplu, că el a vrut să se facă arhitect, la matema-tică era foarte bun…
EZ - A fost întradevăr foarte bun şi la matematică şi la fizică. Toată lumea se aştepta la o carieră de acest tip.
MS - Era foarte bun, a făcut realul. Eu spun că el a fost foarte dotat, ar fi ajuns ori cum, dar mama s-a ocupat enorm de noi. Adică a fost o femeie, pentru vremea aceea, cu vederi înaintate. Întotdeauna erau discuţii între cumnate. - Păi cum, tu ai dat banii pe Enciclopedie ? Că şi acum am Enciclopedia Romîniei. Din `38, `39. Cum, ai dat banii pe aia (?) că mai bine le luai…
ceva util…cum era mentalitatea în Ploieşti.
Şi când a ajuns el mare… când au început să dispară cărţile..
noi aveam bibliotecă de istorie, de filozofie, aveam o bibliotecă complexă, pentru că tăticul citea foarte mult cărţi de istorie.
Deci aveam o bibliotecă complexă şi el a putut să se educe cu totul altfel, adică să aibă şi o educaţie şi o instrucţie, care să-l ajute, adică să poată să facă el selecţia. Poţi să ai un talent nativ extraordinar, dar dacă talentul ţi-l bazezi pe educaţie,rezultatul este altul. Cum era el de exemplu, el cunoştea Biblia, de la fir la fir, pentru că mama îi explica, cum ştia mama bineînţeles. Nu că ar fi fost bigot sau mistic, dar el înţelegea şi mie îmi explica sen-sul filozofic, de multe ori când îl întrebam…
EZ - Da, deci explicaţia este că el având la dispoziţie o bibliotecă atât de mare şi putând face selecţia a avut o cultură generală deo-sebită, de tip enciclopedic.
MS- Aşa se explică şi pasiunea lui pentru monezi, că şi de aici se trage pasiunea lui pentru istoria antică..
EZ – Cultivată şi de un mare profesor pe care l-a avut la istorie, la liceu.
MS - Pe domnul Simache. Iar restul, vă spun, a fost un copil per-fect normal, foarte bun, foarte drăgălaş. Avea foarte mulţi prie-teni, juca fotbal când era mai mic pe stradă, la şcoală juca volei, era în echipa de volei şi toate colegele mele erau moarte după el, pentru că era mai mare cu aproape 6 ani ca mine.
EZ - Din copilărie, am înţeles de la dumneavoastră că Nichita a fost un copil foarte iubit şi într-un anume fel răsfăţat datorită dră-gălăşeniei lui. Asta a făcut, ca în continuare de-a lungul vieţii să simtă nevoia de a fi protejat, de a fi ocrotit probabil. Vă întreb da-că întradevăr, în viaţa lui, după ce să zicem aşa s-a despărţit de familie, deci în momentul în care şi-a început viaţa, după adoles-cenţă, a fost cu adevărat Nichita protejat şi ocrotit de cei din jur ?
MS - Nu a fost. A avut câţiva prieteni buni, dar datorită şi felu-lui de a fi, avea o generozitate de un tip special, aproape până la distrugere, adică ar fi dat totul numai ca să nu supere pe nimeni, să nu deranjeze, să nu refuze pe nimeni. Şi nu a putut să se prote-jeze practic. Adică şi când arzi, că de multe ori stau şi mă gân-desc, nici n-ai cum să te protejezi, adică n-ai cum.
Sigur că şi-a mai găsit alinarea, să spun la mine, la Mihai, la un alt prieten adevărat, dar asta era o picătură într-un ocean de stres extraordinar de mare. Şi pe urmă a avut perioade foarte, foarte grele. Perioade grele, de început, când începuse să publi-ce. Perioade de sărăcie, lipsă de bani.
Probleme sentimentale, care la el aveau dimensiuni foarte ma-ri, pe care nu reuşea să le rezolve niciodată, în nici un fel.
Deci din punctul de vedere al vieţii personale a fost foarte zbu-ciumat. Adică rar, când mai venea pe la mine îşi mai găsea aşa linişte, că mai râdeam din copilărie, de prostii, aşa mai găsea o oarecare linişte. Dar era ceva aşa, un paleativ, cât de un wekend. Adică nu, nu a fost protejat.
EZ – În general din câte ştiu, din puţinele interviuri pe care le-aţi dat dumneavoastră, de fiecare dată când avea momente de derută, momente de teamă, momente de pierdere a busolei, dacă pot să mă exprim astfel, simţea nevoia să se întoarcă într-un spaţiu în care să aibă parte de această protecţie pe care a avut-o de mic şi a cărei nevoie o simţea în permanenţă.
Şi atunci de fiecare dată, revenea, am înţeles, aici, în acest apar-tament micuţ în care locuiţi dumneavoastră şi acum, pentru că era spaţiul în care ştia că de fiecarte dată poate să găsească acea pro-tecţie înpotriva tuturor agresiunilor lumii din jur.
MS- Este adevărat că venea cu plăcere, pentru că găsea totul, găsea o linişte, plus că îl iubea toată lumea în cartier, că eu ve-neam de la şcoală şi mă anunţau de la colţ: - a venit domnul Nichita. Că se ducea şi făcea cumpătături, avea şi o plăcere să vină cu cumpărături. S-a simţit foarte bine când venea la mine, dar aşa a fost să fie…nu s-a putut altfel.
Noi am avut şi multe greutăţi şi cu tata, a fost bolnav, mama a fost bolnavă, însfârşit am avut multe. Dar el nu se proteja, adică venea aici, se adăpa şi pleca şi după aia venea din nou obosit, chiar dacă se odihnea o zi, două, trei.
EZ –Deci de fiecare dată, acest spaţiu, acest mic apartament, era locul în care îşi recăpăta energia…
MS - Da, a avut şi momente mai bune, când a avut perioade mai lungi liniştite, ştiţi? Da nu ştiu cum s-a întâmplat ? Adică absolut nu ştiu. Şi pe urmă el avea ceva aşa…nu putea să stea singur. Singur fizic mă refer. Că el de fapt era singur. Dar simţea nevoia să aibă prezenţa cuiva, să fie cineva în jurul lui şi chestiunea aceasta îi aducea de multe ori multe necazuri, ştiţi !
Şi din parte sentimentală, că se încurca cu cine nu trebuia şi în cealaltă parte, că venea unu, că venea încă unu, ca în progresie geometrică. A avut acest lucru de mic. N-a putut să stea singur. Şi el venea la mine şi mă striga – vine cineva să mă pupe ?!
EZ-Asta şi explică faptul că a avut extrem de mulţi prieteni, prie-teni mai buni şi mai adevăraţi, prieteni din cealaltă categorie, din cei care i-au fost în jur ca să-l exploateze…
MS-Eu, acum, dacă mă uit aşa detaşat, afară de prietenii care îi exclud de la început, cinci, şase prieteni ai lui, ceilalţi veneau din varii motive. Faptul că el era fermecător - partea femenină, fap-tul că totuş era o trambulină. Îi ajuta pe toţi, era darnic, le citea versurile. Faptul că înainte de 89 era mediul cel mai elevat.
Lumea se interesa de poezie, atunci dacă erai poet aveai popu-laritate…A fi scriitor, actor, era o popularitate enormă.
EZ- Era o aură…
MS- Da era o aură…Ştiu că mergeam cu el pe Calea Victoriei şi se oprea lumea..şi el glumea: eu nu sunt Florin Piersic…Opreau tot felul de eleve, studente…- Nichita, Nichita… Adică era un lucru aşa, care lor într-un fel le dădea un alt spaţiu…adică nu trăiau în anonimatul de acum. Îmi aduc aminte ce bătăi erau la lansări de carte, la cozi, că se terminau cărţile, nu se găseau .
Şi la el şi la Marin Preda.
Ca să iau aşa două exemple care îmi vin acumîn minte.
EZ - Da, îmi aduc aminte de momentele când erau lansări de căr-ţi, ale lui Nichita, ori la Li-brăria Eminescu ori la Li-brăria Sadoveanu, erau sute, poate mii de oameni, care aşteptau zeci de minu-te în şir pentru un autograf.
MS - Atunci era un miraj extraordinar al cărţilor, adică se citea cu atâta pa-
Nichita Stănescu cu mama şi sora sa siune şi cu atâta dăruire şi din cauza asta, bănuiesc eu că totuşi era o clasă de mijloc, cu un nivel cultural mai european, adică nu americanizat. Că avea un succes.. era invitat peste tot pentru farmecul lui, avea farmecul oratoriei, puteai să-l asculţi de dimineaţă până seara, era mereu altul şi pe o groază de teme, putea să le abordeze pe toate.
Adică a avut şi un farmec special, eu nu pot să-l definesc aşa, acum, mă detaşez în timp, că el nu mai este din `83…
Dar avea acel farmec şi de la mine obţinea ori ce. Cât eram eu de încăpăţânată, el tot reuşea să obţină ce dorea, fără să spună ceva. Cu vorbă bună să obţină. Avea un farmec deosebit, că da-că îi intra ceva lui în cap şi vroia ceva, obţinea totul.
EZ- Între persoanele care au trăit în preajma lui, care s-au apro-piat de Nichita în perioada aceia sau aflat şi foarte mulţi scriitori de valoare întradevăr. Dintre prozatori Fănuş Neagu, Nicolae Breban, dintre poeţi - şi ce este foarte interesant şi foarte trist cumva, aşa, şi aici vreau să vă pun o întrebare a fost foarte bun prieten cu câţiva poeţi de marcă, de valoare.
Exceptându-l pe Ilie Constantin care de fapt e şi plecat din ţară de multă vreme, toţi ceilalţi, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei, Gheorghe Pituţ, toţi s-au stins cu mult îna-inte de vreme, adică toţi sunt poeţi dispăruţi, care în mod normal, din punct de vedere biologic n-ar fi trebuit să se stingă. Este un destin?
MS - Poate că e şi un destin, dar durerea cea mai mare este nu că au dispărut fizic, ci faptul că datorită situaţiei au dispărut şi ca operă..
EZ - Din conştiinţa publică..?
MS - Da. De exemplu mă uit la generaţiile tinere. Acum zece sau unsprezece ani, elevii de şcoală, vă spun eu care sunt din branşă, ştiau de Tomozei, de Hagiu, ştiau de toţi.
Acum strict cât este în materialul acela şcolar, pomenesc câte-va nume. Adică nu ştiu… pe mine mă sperie. În rândul tinerilor acum chiar aşa, nu ca o repulsie ci ca o respingere, totul este orientat către lucruri exterioare iar către lucruri interioare ni-
mic. Asta mă doare cel mai mult. Sau măcar că Tomozei, Tom, a murit într-o mare durere, fiind atacat în presă într-un mod cu to-tul şi cu totul oribil, ceiace i-a grăbit finalul.
EZ-Şi din păcate n-a fost singurul. Adică de acest tip de atacuri au avut parte aproape marea majoritate a scriitorilor epocii.
MS-Da, desigur. Dar el a fost mai fragil, mai vulnerabil şi sa stins de durere…Şi îndurerat şi într-o mare pană materială şi într-o uitare totală şi într-un atac. Grigore măcar şi el tot aşa. Uitaţi toţi. Ce mai fac familiile, câte o Fundaţie, câte ceva, din când în când. Mai apar la televizor…dacă au timp să dea programul în întregime, sau cum au scos TVR 2, că era o emi-siune de cultură şi au scos-o şi pe aceea…era emisiunea care îmi plăcea mie cel mai mult.
EZ –Înafară de aceste personalităţi pe care le-am evocat în cuvin-tele dinainte, în jurul lui Nichita au roit foarte, foarte mulţi oa-meni, care nu aveau o valoare reală, exact ca fluturii care sunt atraşi de o sursă extraordinară de lumină, de marea sursă de lu-mină care a fost Nichita. În marea lui generozitate la care vă re-fereaţi ceva mai devreme, el n-a ştiut în delicateţea lui să-i înde-părteze, n-a ştiut să se ferească de ei, aceştia i-au consumat, am eu senzaţia foarte, foarte mult din timpul rezervat creaţiei, din timpul care ar fi trebuit să fie rezervat odihnei şi în felul acesta, tot acest roi de aşa zişi admiratori care se îndreptau către el, fie-care cu gândul la nişte avantaje, dacă nu altceva, măcar faptul că se aflau în preajma unei asemenea mari personalităţi, ceeace le deschidea nişte orizonturi şi probabil nişte uşi.
Nu i-au consumat ei înafară de timp în felul ăsta…nu i-au consu-mat ei şi viaţa?
MS - I-au consumat şi viaţa şi mai ales, lucru care este parado-xal, el despre fiecare ştia exact ce-i poate pielea. Şi totuşi îi ad-mitea, le citea textele, ştia care este lichea, care nu-i talentat..
Avea o chestiune de asta, aşa, adică el în sinea lui ştia despre fiecare totul. Dar nu putea să-i îndepărteze. Eu n-am întâlnit aşa ceva, adică nu putea să refuze pe nimeni, adică dacă el odată se supăra pe cineva, după aia avea atâtea remuşcări…încât cădea bolnav, dacă ar fi spus la cineva ceva, un cuvânt, da-că îl apuca câteodată…foarte rar. Adică a avut o fire, aşa, o structură…
Era extraordinar de conşti-ent, despre fiecare, ştia tot, ra-diografie complectă. Adică nu-l trăgea cineva, el se lăsa tras,
I-au consumat mult, sigur şi din sănătate şi din viaţă şi din tot şi din tristeţea de care a fost înconjurat…Avea o mare tristeţe, se simţea singur. El era aşa în tot, dar el era singur, căci el suferea de singurătatea asta fizică şi simţea nevoia unei apropieri…care poţi să o înlocuieşti şi cu un cîine la un moment dat.
Dar el a fost foarte însingurat...
EZ - Marele paradox este că deşi aproape în permanenţă - cel pu-ţin în ultimii ani ai vieţii, când devenise deja o foarte mare perso-nalitate, devenise aproape un mit, a fost în permanenţă înconjurat de roiuri cum spuneam, de prieteni sau mai puţin prieteni, dar el a fost în permanenţă, în realitate, a fost singur…
MS - Şi a fost şi devorat de aceste roiuri…
Din păcate aşa este, cam aşa se întâmplă: ucenicii îşi devora-seră maestrul, ajung eu la concluzie. Sau el, nu ştiu, cred că el era conştient de chestia asta…el ştia lucrul acesta… dar nu pu-tea să se apere, din ce motive, din structură, din fire?
Îl luase valul…da…căci era extraordinar…avea o bunătate de asta, princiară, avea ceva de structură…
Eu nu puteam să-i spun că îmi place ceva, că îmi dădea pe loc.
Nu-i spuneam nimic şi el îmi spuinea : gata, ia-l. Nu putea-i să-i spui cedva, şi de o cămaşă..că gata..spunea : ia cămaşa dacă îţi place..
EZ - Dintr-un inteviu pe care l-aţi acordat cândva unei reviste am reţinut că Nichita şi-ar fi dorit foarte mult o atmosferă de familie, şi-ar fi dorit foarte mult să aibă condiţiile necesare să locuiască cu mama şi cu dumneavoastră.
Şi în aceste condiţii ar fi putut fi şi protejat şi probabil că dum-neavoastră şi mama dumneavoastră aţi fi putut să reprezentaţi fa-ţă de roiurile astea de admiratori sau mai puţin admiratori, filtrul pe care Nichita, dat fiind sufletul lui, temperamentul lui, nu-l pu-tea reprezenta, probabil că ar fi prelungit cu mult viaţa şi destinul lui până la urmă ar fi fost altul, dacă ar fi avut aceste condiţii să locuiţi înpreună ?
MS - Şi eu cred că ar fi fost aşa, pentru că şi eu şi mama eram blânde şi înţelegătoare şi noi nu ne-am supărat niciodată, eu cu el nu ne-am supărat niciodată şi nici mama cu el, într-o viaţă întreagă. Noi ştiam să ne luăm fiecare cum suntem şi să ne aju-tăm. Dar a fost aşa o conjunctură atunci că nici n-aş vrea să-mi mai amintesc. A fost ceva aşa ca un plan diabolic.
Avea casă aprobată…n-a mai avut casă…
EZ - La acest episod dacă putem să ne referim…există… am o informaţie, că acea casă care ia fost repartizată iniţial, nu era de fapt micuţa casă din Piaţa Amzei în care a locuit în ultimii ani ai vieţii ci era o altă casă. Este real acest episod, cum ştiţi ?
MS - Da, era o altă casă, dar el a cedat-o..a înprumutat-o (!?) Nu ştiu exact, dar în ori ce caz stă acolo un ,,demnitar,, care n-are rost să-i pronunţ acum numele…! Da, aşa este.
EZ - Adică era vorba de o casă foarte mare, de o vilă, aproape un conac, undeva pe Căderea Bastiliei, în care aţi fi putut locui îm-preună ca familie, în care ar fi avut cu totul alte spaţii ca să se desfăşoare, să-şi ducă existenţa de om atins de aripa geniului.
Deci este real acest episod.
Până la urmă a fost să moară în acel apartament despre care îmi spunea maestrul Bandac care i-a fos unul dintre cei mai buni pri-eteni, că seamănă izbitor cu acest apartament în care ne aflăm şi în care locuiţi.
MS - Deci apartamentul meu are absolut aceiaşi configuraţie, numai poziţia diferă, că acolo este în Piaţa Amzei. Aşa a fost să fie. Aici trebuie să pot să supraveţuiesc în condiţiile în care sunt cu mama acum; şi mama îl strigă de fiecare dată pe Nini.
Am început să fac aşa, abstracţie, că dacă e să le pun cap la cap, atâtea lucruri apar încât, practic, te înspăimânţi ce ai putut să trăieşti şi cine a putut să te înconjoare. Adică nu-ţi vine să crezi. Nu-ţi vine să crezi.
EZ- Vorbim în continuare despre roiul acesta de oameni care s-au învârtit în jurul lui Nichita. Generozitatea de care vorbeaţi şi mai devreme era atât de mare, încât, din câte ştiu, el a fost şi un mare colecţionar. A fost colecţionar de monede la un moment dat, a fost colecţionar de ceasuri şi această generozitate mergea până într-acolo, încât colecţiile adunate cu migală şi cu trudă şi bineînţeles cu multă cheltuială le risipea după aceea, înpărţindu-le la prieteni, la oameni pe care îi cunoscuse atuncea pentru pri-ma dată…
MS-Da, este adevărat că avea o plăcere extraordinară de a dă-rui şi asta a moştenit de la mama. Că şi mama n-avea un inel pe mână mai mult de o săptămână. Dacă venea o nepoată sau altci-neva şi-l admira, i-l dădea de pe mână. Adică avea plăcerea asta de a dărui.
Avea o plăcere extraordinară de a dărui, de a face pe altul să aibă bucurii mai mari decât a lui.
EZ - Şi asta a făcut ca în ultimă instanţă el să nu aibă şi lui să nu-i rămână nimic…
MS - Nici să nu-i rămînă şi să aibă şi mari greutăţi materiale, să aibă lipsuri, că el de fapt aşa, afară ce mai mânca când era mai tânăr pe la restaurant, el în general mânca mai mult pe la mine, că dacă avea bani îi cheltuia pe altceva, însfârşit…
EZ- Chiar este un lucru asupra căruia aş vrea să insist, fiindcă mitologia aceea de care pomeneam la început creată în jurul nu-melui lui Nichita, dă impresia că el a fost un favorizat al soartei, că ar fi fost bogat. Realitatea este - şi trebuie să restabilim această realitate aşa cum a fost ea, că a fost un om care în general a trăit foarte modest, deci nu s-a scăldat niciodată în lux, în bogăţii..
Cu Ion Frunzetti, Victor Crăciun şi alţi colegi într-o excursie culturală
MS - A fost extraordinar de modest. Şi nici nu avea dece să fie favorizat, pentru că el n-a făcut absolut nici o concesie…Numai datorită felului de a fi în vorbire, genial, ştia ca în toate discuţiile să ocolească anumite subiecte şi într-un fel şi să obţină ce dorea dar fără să facă nici un fel de concesie.
Iar de favorizat… nu, categoric nu a fost. El şi-a obţinut totul prin minea lui…genială…aşa a reuşit să apară în cărţi şi în pre-să. Nu n-a fost favorizat, el a fost nu modest, vă spun, chiar foar-te modest.
Adică ce a avut a împărţit cu colegii lui care au fost mai săraci.
A fost foarte modest. Adică extraordinar de modest, până a nu avea un ban. A ,,înpuşcat banul,,. Când primea o sumă mai mare o cheltuia cu ceilalţi colegi.
EZ - Să încercă să evocăm puţin momentul, parcă 1980, când a existat o propunere pentru acordarea Premiului Nobel pentru lite-ratură…
MS - Da, atunci a venit regretatul Constantin Chiriţă, care ţinea foarte mult la fratele meu. Primise un fax la Uniunea Scriitorilor A fost o propunere făcută de Academia Suedeză. Adică, fosta lui iubită Gabriela Melinescu, înpreună cu soţul ei din Suedia, au tradus foarte mult din poezia lui.
Era tradus acolo. Şi a fost propus chiar de Academie. Că lu-mea face confuzie, crede că Gabriela l-a propus. Dar nu putea o scriitoare să îl propună la Premiul Nobel. Era propunerea Aca-demiei Suedeze.
Şi atunci îmi amintesc că a venit domnul Chiriţă la el, chiar am N-ul ăla, că i-a adus o sticlă de şampanie cu o fundă şi cu un N aşa, din metal pus. Şi venise Faxul că este propus pentru Premiul Nobel. Dar când au venit cei din Suedia, el a venit la mine, n-au avut cum să ia legătura. Iar despre el, Caracterizarea dată de Biroul Uniunii, a fost că umblă cu femei, ca să mă exprim mai elegant.
Deci evit termenul…cutare… că duce o viaţă depravată şi des-pre operă, nimic. Şi ziariştii nici nu au avut accesul la el, să îi ia un interviu…au plecat cum au venit.
Şi de aici cred eu a început să i se tragă răul…
EZ.- Asta în condiţiile în care totuşi Nichita a fost unul dintre ro-mânii cei mai cunoscuţi în străinătate. Şi unul dintre scriitorii cei mai traduşi.
MS - Da şi nu s-au putut întâlni. Adică nu au putut să ia contac-tul. El a venit la mine şi a stat în perioada aceia. Şi nu au avut voie să ia contactul. Dar nici cu cărţile lui. Pe care de altfel le aveau. Dar în nici un fel, nici cu mine, nici cu el, nu ştiu ce au făcut.
EZ - Prin urmare a existat o caracterizare a Uniunii Scriitorilor, care nu îi era tocmai favorabilă. Sau a unor persoane din Biroul Uniunii Scriitorilor…
MS-Nu pot să spun acuma dacă era vorba de o caracterizare doar a Uniunii sau şi a celor de la Partid, sau ştiu eu de unde.
Nu pot să spun, dar au menţionat, în ori ce caz, că nu sunt de acord…Pentru că are o groază de defecte.
EZ- Asta în condiţiile în care atunci când s-a vorbit de acest lu-cru au existat reprezentanţi ai altor literaturi şi în special foarte bunii prieteni pe care i-a avut Nichita în Iugoslavia, în Serbia, de care el a fost foarte legat, care au militat chiar pentru acorda-rea acestui premiu…
MS -Da, au făcut foarte mult şi pur şi simplu este impresionant, adică ce au invocat ei acolo, dar pe semne că aşa de bine se lucrează… Că şi la Premiile acestea Nobel…ai Lobyul care se formează, dar vine şi contra Lobyul. Şi au fost nişte puternici dacă au reuşit să-l impună. Au fost nişte şanse foarte mari.
Foarte mari şanse. Nici nu-mi vine să cred, că eram la el, era o zi în care nu aveam eu ore de dimineaţă. Şi domnul Chiriţă a ve-nit târziu, cu Cirly, fata lui care este în Austria. Eram aşa de fe-riciţi. Nici nu ne venea să credem, că era Faxul primit la Uniu-ne, sau ce era atunci pe vremea aia.
EZ-Într-u un anume fel, de fapt, acest semnal venit dinspre Aca-demia Regală Suedeză, a şi alarmat cumva, pentru că, dacă nu greşesc eu şi aş vrea să îmi spuneţi dacă este corect ceeace ştiu, chiar şi acea casă de pe Căderea Bastiliei, pe care a primit-o – adică ideia de a i se repartiza însfârşit un apartament ca un spaţiu de locuit cu familia, cu mama şi cu dumneavoastră, până la urmă de la asta i s-a şi tras…Până atunci se pare că nu se gândise ni-meni.
MS - Este adevărat. Sigur că şi-au pus problema, chiar de la Şeful statului; că unde stă, unde poate fi vizitat, unde primeşte? Nu ştiu, dar a fost ceva cu casa aia. Sunt multe puncte care tre-buiesc gândite şi analizate.
Că sunt şi extraordinar de obosită, mămica este în situaţia în care este. Că sunt multe puncte, care dacă le pui aşa, unul lângă altul şi le aduni îţi pui un mare semn de întrebare.
Şi sunt nişte lucruri dureroase legate de moartea lui, că acuma, că mama este atât de bolnavă, nici nu mai vreau să-mi amintesc.
Că dacă le pui cap la cap, la punct, te îngrozeşti…
Aşa fără pasiune, fără patimă, fără nimic din toate astea.. Au trecut atâţia ani.
EZ- Trebuie să aflăm adevărul, în spiritul adevărului istoric…
MS- Da, cu moartea lui, sunt nişte lucruri care nu sunt în ordine. Nu sunt în ordine. El a avut temperatură, nu s-a prezentat trei zi-le la doctor, a venit pe tren cu 40 de grade, s-a sufocat toată ziua şi a ajuns seara la urgenţă.
Pentru mine este un mare semn de întrebare ?!
Nu spun altceva deocamdată, vă spun sunt prea amărâtă. Să pot să analizez…Dar în ori ce caz mi se pare incredibil, să vii într-un tren îngheţat, de la Turnu Severin, de la nunta aia bles-temată, cu temperatură, să ajungi foarte târziu la Urgenţă şi acolo să mori !?…
EZ- Aceleaşi semne de întrebare care s-au năs-cut şi în jurul morţii al-tui creator român a lui Marin Preda.
MS -Măcar de Marin Preda ştiu precis, din două surse, că a fost găsit lovit la faţă, era lovit…
EZ. Vorbeam de mulţi prieteni. Mai adevăraţi sau mai puţin adevăraţi pe care i-a avut Nichi-ta Dintre toţi aceşti să le zicem prieteni, din-tre cei care mai supra-veţu-iesc, câţi mai tră-iesc evident, câţi i-au fost într-adevăr prieteni Cu Gheorghe Pituţ şi Gheorghe Tomozei adevăraţi în sensul că au ţinut legătura cu dumneavoastră şi îşi mai aduc aminte de Nichita ? Deci cei pe care până la urmă
i-a triat viaţa şi prin comportamen-tul ulterior chiar după moartea lui Nichita au demonstrat că ar fi meritat într-adevăr acest califi-cativ ?
MS - Păi aş putea să spun, de exemplu, afară de Mihai care i-a fost aşa de devotat din umbră, întotdeauna, şi care el a fost aşa de apropiat de mama şi este ca al doilea copil a lui mama, mama îl iubeşte foarte mult, aş spune Eugen Simion care este Preşe-dintele Academiei, a făcut foarte mult şi are o delicateţe sufle-tească foarte mare, mai este Nicolae Breban.
Din cei vii, că ceilalţi.¬..!?
Şi mai este doctorul Ion Donoiu, care era numismat. Şi mai es-te un poet tânăr, foarte talentat, Aurelian Titu Dumitrescu, cu care a scos el Antimetafizica, care i-a fost extraordinar de devo-tat, cu care ţin legătura şi cu familia lui, la carte ţin foarte mult, că m-a ajutat să găsesc sponsori pentru mormântul lui Nini… Adică pare o chestie minoră. Primăria a făcut, a făcut Mircea Micu, cu Primărie, cu Preşidenţie, dar banul care apare, l-a procurat, a umblat după el…Aurelian Titu Dumitrescu
EZ - În ori ce caz, destul de puţini, dintre cei care au fost în jurul lui. Este adevărat că dintre cei care i-au fost cu adevărat prieteni, mulţi s-au stins…
MS – S-au stins. Unii au luat-o pe altă cale, politică, au început anumite răutăţi, patimi fără nici o legătură cu poezia.
De asemenea îşi aminteşte cu foarte mult drag de mama şi i-a dat şi un premiu înpreună cu mama lui Labiş, Corneliu Vadim Tudor de la România Mare. Acum patru ani. Le-a dat la amân-două mămicile, a lui Labiş şi lui mama. Şi el mai dă şi câte un telefon, aşa din când în când, să mai întrebe de starea mamei.
L-a admirat pe Nini.
EZ-Trebuie să spunem că dumneavoastră atunci când spuneţi Mihai, vă referiţi la pictorul Mihai Bandac, adică i-aţi spus pe numele mic pentru că Mihai este atât de apropiat de familie, într-
u cât practic, aşa este denumit…
MS - Da, aşa este, mama îl consideră cel de al doilea fiu al ei, fratele lui Nini şi al meu.
EZ - Doamna Mariana Stănescu, vă mulţumesc foarte mult pen-tru amabilitatea de care aţi dat dovadă primindu-ne aici în condi-ţiile dificile pe care le traversaţi în momentul de faţă, vă doresc foarte multă sănătate, pentru mama dumneavoastră în primul rând şi toate cele bune şi pentru dumneavoastră şi poate că ne v-om revedea cu altă ocazie să continuăm acest început de evocare al fratelui dumneavoastră, poetul de geniu care a fost şi va rămâne pentru eternitate, Nichita Stănescu.
Vă mulţumesc, sărut mâna.



Ultimul dialog între Nichita Stănescu şi Ilie Purcaru

Acest dialog a fost extras din arhiva Fundaţiei Nichita Stănescu deţinută de către doamna profesoară Mariana Stănescu, Preşedinta Fundaţiei şi a jurnalistului şi scriitorului Ilie Pur-caru.
Dactilograma fragmentelor de dialog imprimate pe o casetă audio, a fost realizată la Şcoala generală din Cartierul Pajura a cărei directoare a fost sora poetului.
După 1990, cu acordul acesteia, s-a hotărât tipărirea materia-lulu, integral sau în foiletoane, la una din publicaţiile unde Ilie Purcaru era colaboror:Fapta, Naţiunea, RebusTUM, România Internaţională, Romania Magazin, Regăsirea, Timpul, etc., însoţit de adnotări şi precizări adecvate.
Scriitorul Mircea Micu primind şi el acceptul de a publica fragmente la una dintre revistele culturale bucureştene.
Dialogul aflat în această formă primară îşi propunea să treacă în revistă momente, situaţii şi întâmplări care au precedat şi au urmat momentului acordării Premiului de la Struga.

NS- Dragă Ilie ţi-l prezint pe domnul Romeo Cătuneanu, de profesie economist şi de vocaţie poet. Din Constanţa. Şi mă ono-rează cu prietenia domniei sale. După cum sper să nu-l dezono-rez cu prietenia domniei mele.
Şi tocmai îi spuneam că am devenit poet şi nu pictor sau mu-zician, cu prilejul unei cărţi care se numea... Unsprezece elegii...
IP - Auzi Nichita... când eram co-pil aveam talent la desen... Tu ştii cât talent aveam eu la desen?
NS - Te cred Ilie...
IP - Formidabil...
NS - Eu te văd cum scrii, parcă desenezi, numai cuvinte nu sunt alea, care… hai bre că am glumit, nu mă lua în serios…
IP - Nu măi, că aşa este, ai dreptate...
NS - Bre, îţi aduci aminte când eram noi tineri şi am făcut defi-larea la tine la redacţie... cu...
IP - Cu Vera...
NS - Cu Vera cu ochii de lebădă şi cum te-am păcălit cu toţii ca să plăteşti pensie alimentară...?
IP - Da mai ţii minte când am plecat eu cu tine la Praga...?
NS - Nu bătrâne…
IP - Am fost plecat cu tine şi cu... Anghel Dumbrăveanu... şi cu Bălăiţă... şi cu Paul Dobrescu?
NS – Bătrâne... am fost atât de fericit… a fost prima mea călăto-rie în străinătate…
IP - A fost în 1968…
NS - Da mă, era cu o săptămână înainte de ocuparea Cehoslova-ciei!
IP - Da, în 1968... exact cu o săptămână înainte...
NS - Da domnule şi am fost suspectaţi tot timpul pentru activi-tăţi anume...
IP - Şi cu ocazia aia mi-ai dat tu mie o poezie, după câteva zile în Bucureşti, aşa, poemul se cheamă Ilie cel bun... o am acasă...
NS - Mă bătrâne, vrei să mă repet ca să-ţi spun că singurii oa-meni sunt copacii...?!
IP - Nu. Singurii oameni sunt vulturii... spui tu de multe ori... Of Nichita, mi-era un dor de tine, pe cuvântul meu, mi-era un dor de tine nemaipomenit...
NS - Măi, ştiu, şi mie şi am avut o bucurie nebună să te văd şi ne-am nimerit amândoi pe aceeaşi lungime de undă...
IP - Da...
NS - Tu erai, când am vorbit la telefon, eu nu mai ştiu exact... dar bănuiesc că erai extrem de bucuros... iar eu eram extrem de nervos...
Şi cum îţi spuneam pe propria mea soţie, dintr-o greşală, de întoarcere de mână... nu ştiu cum... am lovit-o...
IP - Ai lovit-o, da?
NS- Da, da, fără să vreau... a fost un plonjon... ştii, drept care stătea lipită de zid, acolo... că are păreri literare dom`le... şi mie îmi pare foarte rău că are păreri literare... eu însumi n-am păreri literare... dară-mi-te ea...!
IP - Dora este o femeie foarte drăguţă...!
NS - Auzi, auzi... dacă ţie îţi place ţi-o dau ţie... ha, ha, ha...
IP - Ha, ha, ha...
NS - Dacă ţie îţi place şi-o dau cu dragă inimă! Uşurat!
IP - Zău Nichita, e plăcută... e o femeie plăcută... este ea, aşa, cam şireată, ca ori ce puştoaică... pentru că e mică...
NS - Eeeeeee, eeeeeee!
IP - Astea mici... sunt şi ele... te iubeşte... ţine la tine...
NS – Aaaaaaa... eeeee!
IP - Acum ce vrei...?
NS - Aaaa... aaa, cu bani... cum sporeşte amorul...! Cum sporeşte amorul...!
IP - Te rog să-i transmiţi din partea mea...
NS - Cum... cum... cum sporeşte amorul...!
IP - Păi tu ai cunoscut-o de mică pe asta, nu?
NS - Ce să fac eu dacă am luat-o aşa... da de unde să ştiu că am de gând să mă însor cu ea?
IP - Drăguţă fată, zău... mai greşeşte şi ea...
NS - Nu mă Ilie, greşeşte foarte tare... când face pe doamna Stănescu... şi nu este cazul...! Numai în acte e aşa...!
IP - Nu-şi dă seama... nu pricepe... nu priecepe...
NS - Îmi dă telefoane, să-mi spună: vino acasă... vine doctorul, Dute-n pizda mătii...!
RC - Ştiţi ceva? M-am gândit şi eu aşa şi... că o femeie sau e muere... sau nu e muere.
NS - No, no, muerea este un lucru sfânt... curva e un lucru... res-pectabil... ha, ha, ha...!
IP - Ha, ha, ha, care şi cum, care şi cum...
NS - Ha, ha, pentru că muierea vine de la ,,muier, muerilli” care înseamnă femeie...
RC- Sau din spaniolă... muheres
IP - Sigur că da...
NS - Eu lupt să nu se deterioreze termenul de muiere...

NS - Iar doamna profesoară - de a plecat acum pe uşe - este foarte emotivă, face parte din categoria acelor dăscăliţe care îi cred pe scriitori că există, care îi cred pe poeţi că există, care îi cred pe pictori şi sculptori că există...
IP - Vai de ea, păcat de ea…
NS- Şi odată la mine acasă, când da meditaţii lu` asta mică, la un moment dat mă întreabă: Domnule Stănescu ce părere aveţi des-pre limba latină?
IP - Ha, ha, ha, şi tu i-ai spus… o părere bună...!?
NS- Nu, nu. M-a întrebat atât de serios că m-am speriat şi atunci zic domnule să nu o zăpăcesc pe doamna profesoară... că în limba latină nu există cuvântul dacă... că verbul se pune la urmă şi că este o limbă de tip cazon…
IP - Exact ca şi limba engleză de fapt... limba latină…
NS - Că s-a inventat repetiţia... ca atunci când Senatul cerea... să-l salutăm pe Cesar... prin repetiţie să-l salutăm pe Cesar, de unde târziu a apărut ordinul milităros...
IP - Mă, da doamna profesoară este puştoaică, o ştiu de undeva, iar ea spune că mă ştie foarte bine şi mă predă la şcoală...
NS- Da mă şi am prins-o că-şi nota ce spuneam... Şi bagă un romantism atât de tare... Ce este aia poet bre? Este foarte roman-tică. Şi am prins-o notându-şi ce vorbeam…
IP- Aşa, vorbe ale clasicului în viaţă...
NS - Care clasic, care viaţă bre? Care clasic, care viaţă? Şi bagă un romantism aşa de tare… ce e aia poet bre? Ha,ha,ha…
RC – Da... e o femeie drăguţă…
NS - Este şi e foarte romantică...

Un câine realist socialist…

NS - Of, iertaţi-mă că stau atât de lăbărţat, căci mă dor gleznele de înnebunesc... cum se lasă seara... mă bătrâne... mă dor ca do-uă măsele de elefant…
IP - Nichita, e vina lui taică-tu, nu e vina ta, ce să-ţi fac, taică-tu a fost... sportiv...
NS- Da bre bătrâne... da unchiu-miu, ce pisica Penelopei... că el n-a fost campion... a fost militar... şi tot aşa l-au durut...
IP - Aceeaşi structură...
NS -Da, mă gândesc... aşa... tot de bine ce m-a iubit Dumnezeu ... deşi nu cred... că putea să mă iubească cu adevărat... să am glezne subţiri şi un alt creier... Dar aşa nu mă mai neliniştesc...
IP - Lasă Nichita, altul nu mai avem pe lumea asta, e bun și el, că dacă ai avea unul mai bun…
NS- Auzi bătrâne, dacă cu acesta care este... şi atât de tare... nu prea îmi vine uneori să trăiesc, da dacă totuşi ar fi fost, probabil că eram ca Eminescu... pe la 33 de ani...
IP- Asta zic şi eu...
RC- N-am decât 31...
IP- Până la 39 mai ai timp...
NS- M-a invitat Ioana Crăciunescu la ea la Bulbucatele…
IP- Mă ce mai face?
NS - Bre nu prea ştiu, dar mi-a dat o carte de versuri foarte inte-resantă... Supa de ceapă... Mi-a plăcut foarte, foarte tare...foar-te interesantă bătrâne. Şi avea un câine seter... un câine realist socialist... ha,ha,ha…să-ţi spun de ce? Cum vine stăpâna... doar-me toată noaptea în prag şi nu lasă pe nimeni să intre...cum plea-că stăpâna cum fuge în sat după căţele...
IP- Şi poate să-i intre ori cine în casă...
…………………………………………………………………..
NS- (către RC) Pleci mâine, ai bani la tine?
RC- Plec mâine, nu-mi fac eu probleme, mi-am luat şi bilet.
NS- Eu nu pot să te culc la mine fir-ar a dracului de treabă…
RC- Nu, mulţumesc, dar nici nu-i vorba de asta, nu-i nici o problemă..
NS-Da... mai stăm ce mai stăm şi în cele din urmă plecăm...

…Documentări cu navele...

RC- Acum vre-o trei săptămâni a venit Marin Sorescu... la se-cretarul de partid de la întreprinderea NAVROM... A venit să se
documenteze cu navele... cu nu ştiu ce... mi-a spus un coleg...
IP- Ce chestie interesantă la nea Mărin… ce documentare cu navele...?
RC- Da, a venit... s-a plimbat...
NS- Un om franc...
IP- Să se documenteze cu navele?
NS- Şi mason... după aceea...
IP- Păi tocmai...
RC- Și a venit şi Amza Pelea cu soţia şi au găzduit la o navă... Dacă veniţi odată prin domnul Nichita şi dacă vrem aşa să orga-nizăm pe o navă românească... să ne întâlnim...
NS- Auzi Ilie, ştii ce ne propune Romeo... să organizăm pe o navă...
IP- Aşa o petrecere...
RC- Aşa exact...
IP- Gând la gând cu bucurie... o navă… o paranghelie...! Nichita te rog să mă ierţi pentru rimă asta penibilă... asta-i situaţia...
RC- Atunci să veniţi odată la Constanţa, să organizăm pe o navă o acţiune culturală... Eu acolo lucrez, în port. Să stăm, să ne în-tălnim aşa ca oamenii, să stăm de vorbă, să petrecem şi după aceea să mergem pe la mine pe acasă.
NS- Noi vrem să mergem pe mare...
RC- Să mergem pe mare, cu şalupa, să ne plimbăm, să vedem…
IP- De la Constanţa, până sus la Periprava şi înapoi...
RC- Eu nu cred că pot să rezolv aşa ceva, am să mă gândesc să-l aduc pe Directorul NAVROM, unde lucrez ca să poată să facă înlesniri şi să reuşim această plimbare, documentare...

Un nou convertit la un ortodoxism atroce...

IP - Vorbeai de prietenul tău, de trădare, de o situaţie limită, de un comportament cum îi spuneai tu... mârşav... de un nou con-vertit la un ortodoxism atroce...!?
NS- Domnule, o secundă, o secundă, un trădător este un om care iubeşte şi lasă… cum zice doamna Maria şi cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă... iar dacă iubeşti şi nu laşi ţi se ri-dică şi statuie…
IP- Sigur, sigur…
NS- Uită-te la noi că suntem cu tâmpla albă, eu sunt alb total…
IP - Eu la fel…
MP- Tu nu mergi spre casă, mai stai?
NS-Te sărut bătrâne, te sărut bătrâne. O să ai noroc, este prima oară când te văd la lumină şi nu te-am recunoscut... dă-mi un sărut pe chestia asta... ori eu am orbit, ori tu te-ai schimbat...
IP- Nu s-a schimbat, nu...
NS- Te sărut, am orbit eu...
IP- A mai îmbătrânit şi el puţin... aşa.
NS- Şi cum vă spuneam, să continui. Eu am luat 60.000 de leva (dinari n.n.) pe care i-am înpărţit frăţeşte... între prietenii mei... aşa... I-am dat lui nevastă-mea 30 de mii ca să-şi cumpere ţoale. Adică nu, 25 de mii... că 5 mii, mi le-am lăsat mie...
…………………………………………………………………

Ei sunt paşoptişti total…

NS- Şi tot cum vă spuneam, vin de la macedoneni. Ei sunt atât de săritori. Ei sunt paşoptişti total (...) dar nu paşoptişti francma-soni... Şi acum îşi redescoperă istoria...
IP - Aşa îi ştiu şi eu...
NS - O secundă, Bojinca Pavloski a mers ca un câine pe urma macedonenilor care au plecat în Australia... şi a scris un roman... Western Australia, care a apărut în toată Europa. E un băiat mai tânăr decât mine, mai idealist, are numai 35 de ani şi dacă îl aju-tă Dumnezeu... îi ţin pumnii... va deveni un mare autor al lumii.
Eu am scris şi în presa română despre el foarte bine şi am scris cu precădere la el acasă. Am avut cu el consultări asupra franc-masoneriei, de o duritate nebună şi mi-a dat lista românească şi sârbească şi iugoslavă...
IP- Din ce perioadă?
NS- Din perioada... actuală.
IP- Şi tu ai lista asta?
NS- O secundă, o secundă, este şi scrisă şi pe hârtie şi este ţinută şi în mine pe deasupra. Şi mi-a povestit şi m-a pus să facem îm-preună... Şi Sorescu făcuse parte din... nu ştiu ce... Şi cum a fost cu premiul cu francmasonii... şi bătălia... cum a fost chemat în Mexic... Vasco Popa, prietenul meu…
IP- Să mi-o dai şi mie...

...eram laureatul premiului lor naţional...

NS- O secundă, o secundă! Adam Puslovici, mare om, de un su-flet desăvârşit... om născut în condiţii tragice, copil văzându-şi maică-sa într-o anumită situaţie, tatăl lui murise în războiul lui Tito în munţi şi întorcându-se el de la şcoală odată, găsind-o pe măsa acasă cu alt bărbat, a avut un şoc odios, după care toată viaţa cât a trăit... maică-sa trecea îmbrăcată în negru pe la toţi... numai să-l vadă... şi el cum o vedea, scuipa pe jos.
Domnule, tragedii, tragedii oribile. Prietenul meu de o viaţă... la fel de naiv ca şi mine...
IP- Cine, Vasco?
NS- Nu, Adam.
RC- Adam Puslovici.
NS- Adam Puslovici... înseamnă Pâslaru... care face pâslari... Şi să vă spun în continuare: Sorin mi-a cumpărat o mobilă stil, care se poate vedea la mine, pe 10.000 de lei de la o strănepoată?! Şi i-am zis: bătrâne te iau în Serbia şi îţi dau banii acolo, ca să-ţi faci treaba. I-am dat pe urmă când am ajuns acolo, iar mie de două zile mi-au ajuns la hotel şi nu mai aveam bani. Că toate premiile astea au fost plătite cu două sute de mii de lei (dinari n.n.) numai în cazul meu nu s-au plătit, pentru că Uniunea (Scri-itorilor n.n.) a deplasat aproape 60 de scriitori...
IP- Pe banii tăi?
NS- Da şi atunci tot premiul meu s-au transformat în diurna U-niunii Scriitorilor... pentru că eu am considerat că trebuie acor-dat poeziei româneşti... mă înţelegi... m-am gândit să bag umă-rul... că, vorba aia, cu o vedetă nu se face primăvară... Mă înţe-legi? Şi Adam Puslovici... om simţit... mi-a zis: bă, avem posi-bilitatea să câştigăm nişte bănuţi, eu sunt prieten cu directorul de la Uzinele (?) şi facem totul în felul următor: tu vii acolo şi ci-teşti o poezie, două, şi zici ceva frumos despre generalul Tito, sau despre prietenia româno-iugoslavă... capeţi 5000 de lei (di-nari n.n.) pe seară, iar dacă prietenul tău, care n-avem cum să-i dăm bani pe tablouri, că nouă nu ne plac, că noi credem că tipul lui de desen nu-i pe gustul nostru... Eu spun ce spun ei...!
IP- Da, dom`le...
NS- Nu este pe gustul nostru, că noi cultivăm un altfel de gust, da dacă noi ştim că el mai cântă şi la chitară pe versuri de ale tale, un singur cântec dacă îl cântă la chitară, capătă şi el 5000 de lei (dinari n.n.) pentru că te-a însoţit.
Deci facem noi deplasarea, cu o zi înainte eu mai aveam nu-mai 5000 de goroflinci... (dinari n.n.) el avea mai mulţi, îi dădu-sem eu şi cu înprumut şi cu nu ştiu ce... o secundă... stai... stai... realitatea-i olfactivă...o să vezi... că viaţa te învaţă...
I.P- Multe.
NS- Daaaa şi vine Sorin frisonat la mine... şi astăzi încă cu jale m-am despărţit definitiv de el, eu nu-mi reneg propriile mele sentimente... Mă înţelegi? Şi prea bine m-am simţit... de câteva ori... ca să neg, deşi mi-a spus de nevastă-mea că-i curvă şi să n-o iau de nevastă, poate că a avut dreptate, poţi să ştii? Şi m-a în-trebat un lucru mizerabil, care nu se întreabă, dacă să se căsăto-rească cu Doina sau nu!? Care nu se întreabă. Bărbatul se căsă-toreşte fără să se consulte cu altcineva... că nu mă întreb... că nu te întreb pe tine dacă să mă nasc din maică-mea sau nu!?
IP- Bineînţeles.
NS- Dacă mie îmi place sfânta... sfânta e nevasta mea, dacă mie îmi place curva... vai de curul meu. În fine plecăm noi în nişte maşini de astea negre, uriaşe, specializate, cilindroase, fiecare în câte o maşină... că eram domni bre... eram laureatul premiului lor naţional... eu cu nevastă-mea, Sorin cu nevasta şi cu transla-torul... şi cu un pictor de al lor...

Şi nici nu mai ştiu dacă mai stau mult în această împerechere...!

NS- Ce băcănie mi-a făcut când s-a dus la Muzeul de Artă Mo-dernă cu picturi... A scuipat pe toţi şi s-a dat mare şi ăia s-au fri-sonat şi s-au speriat... ce obrăznicie!
IP- Chiar aşa mă?
NS- Da dom`le, chiar aşa, chiar aşa bătrâne. Mă bătrâne, chiar dacă nu-ţi place... dacă eşti invitat... zi o vorbă drăguţă acolo... în pisica Penelopei...
IP- Sau nu te uita...
NS- Exact. Nu te uita…pictor fiind…
IP- Şi zici că i-ai dat 5000 de gorobenţi (dinari n.n.)...?
NS- Aşa… cu o seară înainte el a zis: bă, vrea Doiniţa… că noi plecăm cu o zi înainte… mâine iau 5000 pe chestie… roag-o pe nevastă-ta să-mi dea mie… erau gorobenţii lui nevastă-mea… să mi-i dea...
IP- Îi dădea înapoi?!
NS- Îi dau înapoi imediat… roag-o tu... că mă duc la asta… care şi asta este o ţaţă ce n-a văzut lumea... nevastă-mea... Şi nici nu mai ştiu dacă mai stau mult în această împerechere...!
IP- Poetule, asta numai tu hotărăşti.
NS- Numai eu hotărăsc.
IP- Ai unde să stai. La SIRFA.

Lucruri care te leagă de un străin...

NS- Să reluăm firul povestirii... Aşa şi îi spun boamfei mele de nevastă… mă, dă-i lui Sorinache, dă-i lui Doiniţa cei 5000 de lei (dinari n.n.) Doiniţa foarte gudurătoare...! aşezat p...uţă... frecat rotulă...tot compotul, mă înţelegi, sub generoasa ofertă a soţului! mă rog... familie modernă.
RC- Viaţă modernă.
NS- Sigur. Deci dă-i 5000 că mâine ni-i dă şi plecăn noi cu ma-şinile către oraşul... Popliţe... sau Bubiţe... sau Carauliţe...mă rog în oraşul Carauliţe... noi am sosit... am fost primiţi de Primarul oraşului. Socoteli, panglică, pâine, sare, masă, şpriţane... aşa, şi în maşina următoare, tot neagră, Sorin Dumitrescu, beat p..ă, deci băuse între timp de groază, în loc să intrăm într-o sală, ca pictorul să execute la chitară un cântec... că aşa era învoiala bă-trâne... că dacă nu vroia nu o făcea, şi culmea că o făcea pentru ... Nichita Stănescu... care i-a fost prieten... cu care a trecut prin-tr-atâtea momente... de ce să nu le pomenim... chiar anumite mo-mente antiintelectuale...!
IP- Ha, ha, ha se preia la SIRFA...
NS- Ceea ce este o mare bucurie.
IP- Corect.
NS- Aşa, când au venit pe la el prin atelier sugativele... tuşurile japoneze şi alte lucruri, lucruri care te leagă de un străin, nu!? Ha, ha, ha.
IP- Ha,ha,ha.
NS- Şi să-ţi spun cu prietenii noştri. După ce mâncăm noi o ma-să copioasă dată de şeful Uzinelor să zicem... Reşiţa... cum ar veni pe la noi... îţi dai seama ce fel de mâncare... nu găseşti la Bucureşti ce capeţi la Reşiţa... apoi pompă, discurs, Directorul uzinei, discurs Primarul oraşului, discurs Nichita Stănescu, răs-puns, complezenţe, şuste, chestii şi urmează spectacolul.
Care, spectacolul, nu fusese făcut într-o sală ci pe un stadion…
IP- Extraordinar.
NS- Căci aşa se gândiseră. Pe stadion, pe un stadion de provin-cie. Şi erau foarte mulţi copii, până la 14000 şi circa 5000 de maturi, părinţii, care aveau grijă de ei. Şi cine a venit să se producă acolo? Amza Pelea al lor... Toma Caragiu al lor... care recitau schiţe umoristice pe deasupra... interpretate din marii lor prozatori. Că au şi ei tradiţia lor cum avem şi noi tradiţia noas-tră. Din Caragiale al lor...din Nuşici…din Branislav...Din P..lim-bec, fiecare mă rog. După care a urmat un moment al lor cu un cor plăcut de copii şi după care surpriza!!...Şi ca invitat de onoa-re am fost prezentat eu, şi Sorin Sorescu... Sorin…?
IP- Sorin Sorescu, foarte bine...
NS- Să cânte un cântec la chitară.
IP- Sorin Sorescu…
NS- Să cânte un cântec la chitară... Iar el, Sorin, beat fiind...a fă-cut un gest ordinar, şi-a sfărâmat chitara, a călcat-o în picioare. Desigur după ce a luat masa, bine, mersi şi a dispărut... dormind într-un crâng... mângâiat de Doiniţa pe post de ninfă... mă rog... şi am urmat eu în aplauze generale...
IP- Formidabil…
NS-Şi avenit Adam Puslovici şi a spus:copii, în manualele voas-tre şcolare există un poet...
IP - Nichita Stănescu...
NS- Şi o poezie de Nichita Stănescu... uitaţi-vă la el... că acesta este... Şi eu am citit poezia din manualul lor şcolar.
IP - În limba lor...?
NS - Nu, în limba mea. Şi el, în limba lor, a tradus-o splendid după care s-a încheiat chestia. Iar Sorin a zis: vă bag în p..da mamelor voastre... că ce... că nu mi-aţi spus... şi tot aşa...
A fost cred ceva la fel de frumos cum a fost întâmplarea de la Cluj din 1980 de la Expoziţia fratelui nostru… Anotimpurile… cu Dumitru Fărcaş şi ceilalţi…Cu totul altfel, dar tot la fel de frumoasă…
A căzut în cap după mine Filip Radulovici, de dor şi de dragos-te... Tito şi ai lui... Nu ştiu ce. M-a atras din hotel ca să nu chel-tuiesc şi m-a ţinut la el acasă. A fost o minune, tot timpul.
M-a dus la mormântul lui Tito, cu aprobare specială. Am făcut fotografii în faţă la mormântul lui Tito... că am fost un om res-pectuos şi nu l-am înjurat, da de ce să-l înjur pe Tito, ce mă pri-cep eu. Acolo era o Colecţie de decoraţii, amintiri şi nu ştiu ce.
Iar ei, adică Sorin şi Doina erau foarte grăbiţi să plece în Ro-mânia unde aveau un mare aranjament…
IP - Doamne Nichita, da eşti un copil zău ce nu s-a pomenit, nemaipomenit…

Are un caracter mârşav, de comportament…

NS- Stai să-ţi povestesc mai departe, că asta-i doar prima parte... Vă amuză povestea?
IP- Da.
NS- Dă-l în acolo pe doctorul Popa, că tot e scump şi dacă tot este el scump o să aştepte…
IP- Şi zi mă, prietenul tău nu ţi-a dat banii ăia niciodată?
NS- Auzi matale, nici nu mă mai interesează. Are un caracter mârşav, de comportament, că m-a făcut de c…t în public, făcând pe nebunul pe banii mei… Da fă pe nebunul pe banii tăi... nu pe banii mei. Nu pe banii mei. Nu-mi iei tu mie ultimii bani şi faci pe nebunul pe banii mei… nu se poate.
IP- Nu pe nebunul… pe cultul…
NS- Aşa şi în final, în fine, în rezumat, a produs o impresie în-grozitor de dezagreabilă. Eu luptasem ca el să obţină o expoziţie acolo. Le-am arătat, le-am povestit nu ştiu ce... După ce a făcut circul de acolo, imediat, toţi pictorii s-au dezis de el şi chiar şi pictorul abstract care-l găzduise în oraş.
IP, RC-Ha,ha,ha.
NS- Da şi s-a f…t mandibula... în fine. Şi sosit la Bucureşti... el cumpărându-mi mobila... de o mie de lei... de 10.000 de lei, mi-a plasat mie chilipirul, cică. Foarte plăcut, ce să zic, iar eu n-am avut bani decât 2000 de lei avans şi 8000 de lei i-am achitat în ruble iugoslave (dinari n.n.)...
IP- Valută forte.
NS- Aşa şi mă trezesc după chestia asta cu el într-o zi şi zice: Ţi-am achitat mobila în fine şi vreau banii. Eu: Zău? Păi nu ţi-o plătisem? Ah zice, uitasem. După care, să vezi, chichiţa este foarte complexă, nu-i simplă, el a obţinut-o nu ştiu cum… pe 10.000 şi în rate, dar asta nu o exclude pe ailalta, nu ştiu cum să-ţi spun, e o încrângătură de vase foarte ciudată…
Aşa, hai vă spun mai departe. Şi în fine după ce mi-a făcut el două scene şi programe îngrozitoare, că odată am vărsat sânge şi mi-a mai făcut bucuria să mai vărs încă odată sânge...
IP- Dar de ce să verşi sânge?
NS- Aaaaa, când mă supăr foarte tare, datorită bolii mele agra-vante de ficat, limba mi se inflamează, asta este o chestie tipică şi îmi sângerează limba, este un fenomen tipic... ceea ce este o chestie oribilă. Şi mă clătesc cu apă şi tot sângerează şi până nu torn lămâie pe ea să o stârnească şi până nu fac vitamina Kapa (?) injecţie, nu se opreşte hemoragia pe limbă, care e tipică de la chestia asta. Uite, aşa se întâmplă.
Dom`le... venise ataşatul cultural al Greciei, care este poet grec, la greci se păstrează vechea cutumă. Cum a fost Blaga în Portu-galia, ataşat cultural, mă înţelegi?
Dom`le şi stăteam noi aşa…şi odată apare noul convertit la orto-doxism atroce, Sorin Dumitrescu, sau Sorin Sorescu, sau Dorin Sumitrescu…
IP- Sau Ra..n Dumitrescu, ha,ha,ha…
NS- Sau Marin Dumitrescu, sau mă rog, clătinându-se şi bătân-du-mi la uşă, la ora 11, când tocmai eram noi în toiul discuţiilor galantoane... în urcare. Şi bubuituri şi picioare în uşă, apare So-rin Dumitrescu cu doi tipi, în stare de ebrietate, cu un răcnet to-tal, spre oroarea ataşatului cultural, spre oroarea traducătorului, care începuse să-l ia în serios pe Sorin Dumitrescu, spre palidi-tatea mea lipsită de reacţie…
Ilie, eu nu pot să dau afară din casă pe nimeni. Că ori cine vine la mine în casă, poate să mă calce în picioare, că nu-i dau afară dom’le. Şi urmează un program cu o oarecare logică etilică, dar de o duritate a cuvintelor uluitoare...
Şi îmi face Sorin textul acesta faţă de ataşatul cultural al Greci-ei că şi acesta s-a făcut palid, ăia s-au făcut palizi…
Că eu sunt porc… că sunt rus şi că n-am caracter… şi sunt şi corcitură… jumătate român, jumătate rus… deci lipsit total de caracter.
IP- Eeeeeee.
NS- Ei şi a sosit bătrânul Sorin… proaspăt creştinat şi alte ches-tii d`astea… dom`le... nu s-a lăsat... s-a trântit pe jos şi a tras un somn de 2 ore… dom`le... După 2 ore de somn…după ce s-a tre-zit… a început cu o forţă mai tare… s-a făcut total negru şi a dat să plece acasă...şi nu putea să plece că se izbea…din zid în zid …şi mi-a fost frică să nu moară draculu… călcat de vreo maşi-nă, după care a doua zi dimineaţa, foarte calm, Sorin îmi spune că se duce în vizită la mănăstiri... ca şi cum ar fi plouat (în legă-tură cu scena de cu seara n.n.) că îmi aduce două kile de vin ne-maipomenit, că nu ştiu ce... că nu ştiu cum…

...eu sunt un om foarte greşit alcătuit…

NS- Da eu sunt un om foarte greşit alcătuit... mie mi se umflă supărarea extraordinar ca la distobloci… diplodoci sau bronto-zauri… Baţi o oră în coada lor şi până se umflă şi se comunică informaţia la creier, urletul este din Terţiar spre Quaternar… şi m-am înfuriat a patra zi şi i-am scris o scrisoare pe care o păs-trez şi pe care o dau şi la SIRFA dacă vreţi, pentru că din mo-ment ce i-am comunicat-o nu mai am secrete - de o duritate to-tală, în care am rupt relaţiile cu el definitiv…
IP- Dacă face el un gest sublim... dar pe bune faţă de tine... îl ierţi?
NS- Nu, nu-l iert. Niciodată n-o să mai fie prieten cu mine. Nu. Nu. Relaţii de civilitate oarecare.
E plecat în Franţa. Tot pe spinarea mea şi sper din toată inima să nu se mai întoarcă. Dar dacă se întoarce, va fi foarte rău pen-tru el, că a scris 4 vederi şi toate interesate. Că am prins eu de veste… O repara puţin dacă îmi scria din Franţa, cum tot este el acum foarte ortodox!?
O rugăciune ortodoxă… şi o cerere de iertare…

ACASĂ LA NICHITA STĂNESCU

Interviu inedit realizat de către un grup de tineri studenţi ai profesorului George Cornea, la propunerea unui prieten al poe-tului, în luna mai din anul 1982.

R - Sunteţi considerat ca un Corifeu al unei generaţii de poeţi.
NS- Aş respinge afirmaţia de Corifeu al unei generaţii, pentru că dacă există un Corifeu în poezia românească, este poezia popu-lară, de la care într-un fel sau altul cu toţii ne tragem şi nu spun o demagogie când spun lucrul ăsta, să remarcaţi şi dumneavoas-tră că Eminescu care a înnoit pentru prima oară, aproape că exa-gerez, Alecsandri care a fundamentat pentru prima oară limba li-terară şi după care a ajuns limba literară aproape cea de astăzi, o limbă eminesciană, preluată după aceea de mari poeţi cum au fost Octavian Goga, George Coşbuc, imediat după aceea în acea generaţie de aur a lui Blaga, Arghezi, Ion Barbu şi cu precădere a lui George Bacovia, cu toţii în scurgerea timpului au o oareca-re nuanţă de învechire lingvistică faţă de Poezia populară, care-şi păstrează, am remarcat, atunci când nu este dialectală, când este mai generală, cum sunt cazurile unor variante din Mioriţa, au o actualitate lingvistică nemărginită, aproape de nedepăşit.
Şi am să mă exprim de îndată de ce cred lucrul ăsta. Pentru că limba noastră naţională, limba română, este o limbă profund vie, care depăşeşte cu mult orice încercare de a fi oprită într-un sta-diu al ei, chiar dacă acesta se numeşte Gramatica Academiei, sau chiar dacă acest stadiu, să zicem, se numeşte Eminescu.
Ea însă se odihneşte în câte un poet un timp, a fost poate cel mai mult în cazul Eminescian, dar pleacă mai departe pentru că nu putem identifica limba unui poet cu ansamblul limbii în care scrie.
Limba unui poet este cazul fericit al limbii, dar nu este în ace-laşi timp şi cazul ei mai general. Dar în cazul poeziei aş vrea să subliniez faptul că poezia nu trebuie înţeleasă ca un act lingvis-tic. Şi am mai spus-o şi o repet încă o dată, ca o lecţie didactică, ca pe un bineînţeles, că limba este materialul poeziei, adică lim-ba este poate că materialul cel mai subtil, dar totodată şi cel mai rezistent. Mai rezistent decât piatra, decât culoarea, decât linia…
R- V-aţi fi schimbat steaua cu steaua lui Labiş?
NS- Nimeni nu-şi poate schimba steaua cu nimeni. Să ştiţi că dacă Labiş a murit este o imensă pierdere, dar să ştiţi că noi nu suntem mai buni pentru că el a murit. Dimpotrivă dacă el ar fi trăit poate ar fi fost un prilej de emulaţie mai puternic.
Orice poet este mai mult sau mai puţin bun în funcţie numai de sine însuşi şi niciodată prin comparaţie cu altul. În funcţie de ce-ea ce are el de spus.
R-Vă plac revistele literare de azi comparâdu-le cu cele de acum 10-15 ani?
NS- Niciodată nu prea mi-au plăcut revistele literare ca să fiu sincer, din pricină că ele au devenit mai devreme sau mai târziu exponentele unui grup literar. Mă şi întreb dacă o revistă literară poate să fie foarte obiectivă? Dacă chiar felul în care se face o revistă literară şi cum sânt gândite, ideea de revistă literară, este o idee obiectivă.
După cum nici gazetăria nu cred că se poate fa-ce absolut obiectiv.
R - Credeţi că, critica noastră, a ţinut pasul cu metamorfozele creaţiei dumneavoastră?
NS- Ale mele, sau în genere?
R - Ale dumneavoastră personal.
NS- Ale mele, fără nici o îndoială. Am fost un răsfăţat în sensul ăsta. M-am bucurat atât de laudă cât şi de injurie, cât şi de arti-cole obiective, cât şi de articole subiective. Este exact ce-şi poa-te dori un autor. Dar să ştiţi că şi critica literară are rolul ei la în-ceputurile operei de creaţie.
Mai târziu e mai puţin interesantă. În primii ani este foarte bu-nă. După aceea nu mai e atât de importantă pentru că se instituie un fel de sentiment al criticii care îl ai chiar în tine însuţi şi care nu te poate înşela. Şi care l-aş numi într-un cuvânt Conştiinţa valorii. Cu meritele şi cu scăderile ei.
R - Poate că geniul critic este mai greoi chiar prin felul său de a fi?
NS- Nu ştiu, nu m-am gândit.
R - Adică fuge mai încet.
NS- Nu m-am gândit.
R - Volumul 11 elegii a fost comentat ca o corecţie a sistemului heghelian. Acest raport dintre poezie şi filozofie mai este la fel de fecund şi azi pentru sufletul dumneavoastră?
NS- Înţeleg foarte greu întrebarea dumneavoastră, pentru că el nu a fost gândit ca o corecţie a Sistemului Heghelian câtuşi de puţin şi dacă el este dedicat, o parte, un poem anume, dedicat lui Heghel, pentru mine dedicaţiile sunt însemne de stimă, nu alu-ziv. Fără îndoială că el are unele influenţe, există în această carte unele influenţe din filozofia Hegheliană, dar el se doreşte de fapt o artă poetică. Şi în măsura în care această artă poetică propune un nou sistem de referinţă pentru poezie, atunci se poate spune că este o corecţie la tipul de artă poetică modernă.
Dar în nici un caz o corecţie la tipul de filozofie. Relaţia filo-zo-fie-poezie mi se pare o relaţie didactică, puţin fortuită. Ca şi relaţia poezie-muzică, poezie-pictură şi aşa mai departe. Fără în-doială sânt zone înrudite, dar numai înrudite.
Nu sânt suprapuse, pentru că dacă s-ar suprapune ar trebui să renunţăm sau la filozofie, sau la poezie, sau la pictură, sau la muzică. Fiecare zonă de sensibilitate, sau în cazul filozofiei care am putea din punctul nostru de vedere s-o luăm ca o sensibilitate a noţiunilor, îşi are aria ei, independenţa sa, teritoriul ei indepen-dent, în care se manifestă.
Iar din alt punct de vedere, după părerea mea, Heghel, împinge dialectica într-un punct culminant al ei şi nu putem ca oameni ai secolului douăzeci să trecem nepăsători peste această culminaţie a gândirii totuşi a secolului nouăsprezece.
Principiul este o treabă personală şi nu este un compromis.
Este o înfrângere.
Acuma n-am prea stabilit exact ce înţelegeţi dumneavoastră prin compromis? A face artă în care nu crezi mi se pare culmea jegului. A jegului artistic. Dacă nu eşti apt, dacă nu crezi ceea ce iscăleşti în spatele unei pagini, mai bine îţi tai mâna cu care iscă-leşti şi-ţi rupi ochiul cu care ai văzut litera scrisă.
R - Cât din sufletul dumneavoastră mai aşteaptă să se întruchi-peze în poezie?
NS- Eu aş spune că absolut tot aşteaptă să se întruchipeze în po-ezie, pentru că asta a fost direcţia existenţei mele, căutarea aces-tui fenomen fundamental uman care se numeşte poezia, absolut necesară omului pentru a trăi, această duminică a fiecărui om în parte, căci poezia la urma urmei este singurul sentiment care ne scuteşte de tristeţe. Asta-i!
***
R - Ne spuneţi un vers?
NS - Oda în nici un metru:
Poate oare un extraterestru/ care nu are caracter terestru/ să iu-bească o regină din Mesopotamia?/ Poate oare Pământul care este de natură cosmică/ să fi avut pe el o Mesopotamie?/ Poate omul care este o fiinţă artificială/ să semene cu un cal care este o fiinţă naturală. Oare?/
Butucul:
Mai singur sunt ca niciodată/ Singur, n-am ramură cu umbră şi n-am rădăcini/ Iubito sunt ca un butuc/ pe care un călău retează scurt gâturile păsărilor migratoare/ Mă voi înroşi de sângele lor nezburat/ şi voi striga cât strigă un butuc în care s-a înfipt toporul/ Ah păsărilor din văzduh, atâta vreme cât nu am să vă-nţeleg pe voi/ eu niciodată n-o să vă iubesc/ dar când am să vă înţeleg pe voi/ eu tot niciodată nu o să vă iubesc/ Ah păsări moarte.
Spune-mi:
Spune-mi dacă te-aş prinde într-o zi şi ţi-aş săruta talpa picio-rului/ Nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea de teamă să nu-mi striveşti sărutul?
De la o vreme:
De la o vreme am început să gândesc în cuvinte/ Adio voi lu-cruri fireşti/ Cântecul a plecat din câmpie şi s-a dus înspre mun-te/ Adio Doină, adio colindă/ De data asta încep o nouă debar-care// Nu mai scot animalele din Arca trupului meu/ Scot soare-le meu la vânzare/ Primul preţ mi l-a dat Dumnezeu/ De la o vreme am început să gândesc în cuvinte/ Adio voi lucruri fireşti/ Pe morţi am să-i îngrop în ceruri/ Iar Cerul în pământuri lumeşti/ Iar parastasul de 40 de zile va fi al alteia/ De la o vreme am început să gândesc în cuvinte/ Adio voi lucruri fireşti.





Elisabeta Mondanos    12/13/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian