Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Scrisoare pastorală

Fericiții nefericiți.

După 1989 am asistat la un exod de populație din România fără precedent în istoria noastră. Statisticile internaționale ne situează pe locul doi în lume, după Siria, în ceea ce privește emigrarea. Numai că în Siria de mulți ani este un război cumplit, care a transformat țara într-o ruină. La început emigrarea s-a făcut într-un mod timid. Existau temeri privind necunoscutul, limba, atitudinea străinilor, lipsa locului de muncă și a locuinței. Azi este ceva obișnuit, la ordinea zilei, a pleca în străinătate. La câteva case este unul sau mai mulți plecați din familie. Aproape toate țările Europei sunt gazde ale emigranților români. Peste cinci milioane dintre noi au părăsit țara și au luat drumul străinătății. Majoritatea acestora o constituie tinerii și copiii. Cu siguranță că cei mai mulți nu se vor mai întoarce, ca să se restabilească în țară. A doua generație deja nu mai știe limba română. Am văzut părinți care traduceau copiilor lor cele ce spuneam noi, cu prilejul unei vizite în țară. La a treia generație își vor aminti că auzeau pe părinții lor sau pe bunici că au venit dintr-o țară numită … România!

Fenomenul acesta este prezent în toate statele care au fost în lagărul comunist, dar nu atât de puternic ca la noi. Cei mai mulți motivează că au plecat de sărăcie; alții că au fost nemulțumiți de cele ce le-a oferit țara, de salariu mic, de drumurile cu gropi, de nedreptățile pe care le-au întâlnit când au intrat în contact cu instituțiile oficiale; alții spun că nu au avut nici o perspectivă de a rămâne în țară; ații că i-a determinat corupția, hoția care se practică la toate nivelurile. Oricum, fiecare are un argument ca să – și motiveze pasul acesta decisiv în viață. Mai sunt unii care motivează că numai în străinătate pot să se realizeze profesional, pot să-și definitiveze studiile la un nivel superior, pot să ocupe funcții pe măsura competențelor ce le au. Desigur, fiecare își trage spuză pe turtă și te face să-i dai dreptate. Măcar de moment!

Motivul principal al emigrării ar fi sărăcia, după cum se afirmă cel mai des. Nu cred că este adevărat. Au fost perioade mult mai grele prin care a trecut poporul român. Nu mai vorbesc de evul mediu, când cu pustiirea adusă de popoarele migratoare; nu mai vorbesc de dominația turcească. Să ne referim la secolul al douăzecilea. În 1907 am avut o răscoală care a cuprins toată țara. Cauza principală a fost sărăcia. Au fost împușcați, ca represalii, peste 11.000 de țărani. Și, totuși, ceilalți n-au plecat din țară. A venit Primul Război Mondial. A fost pustietor pentru români. Am pierdut atunci aproape un milion de soldați, bărbați tineri, s-au distrus valori materiale și spirituale, destine. Cu toate acestea, perioada interbelică a fost una dintre cele mai înălțătoare din istoria poporului nostru. O elită de intelectuali de mare calibru s-a ridicat. În toate domeniile științei, artei și culturii avem personalități de prima mână, care ne reprezintă și astăzi în plan național și internațional. Populația era săracă, foarte săracă, atât la sate, cât și la orașe. Îmi povesteau bunicii și părinții, că ziua de muncă era ,,plătită” cu o strachină de făină. Se întâmpla de multe ori, când mâncau la cineva, căruia îi lucraseră, ca acela să nu aibă tacâmuri suficiente. Se întâmpla adesea să mănânce 7-8 oameni cu o singură lingură! Criza din 1929-1933 a secătuit pur și simplu populația.

A venit nenorocirea celui de-al Doilea Război Mondial. Au fost tocați peste un milion de soldați și ofițeri români pe frontul din răsărit și apoi pe cel din apus. Iarăși oameni tineri, cu viitorul frânt pentru ei și familiile lor. În anii copilăriei mele erau în sat numeroase fete bătrâne, despre care se spunea că ,,i-a murit ursitul în război”. Alte destine distruse, altele neîmplinite. A urmat ,,eliberarea” , care a fost mai cumplită decât războiul în sine. Toată floarea intelectualității românești a fost distrusă în mod sistematic în pușcării și lagăre de muncă forțată. Cei mai harnici și înstăriți gospodari ai satelor au fost pescuiți mișelește și vârâți în închisori, iar averile le-au fost confiscate. Locuri de tristă aducere aminte din apropierea faimoaselor temnițe ,,găzduiesc” mii și mii de trupuri ale celor morți în chinuri asemănătoare cu ale iadului. Alte mii și zeci de mii au fost duși în Siberia de unde nu s-au mai întors nici azi; alte mii și zeci de mii au fost duse în Bărăgan, sub cerul liber, în timp ce acasă le erau distruse gospodăriile, confiscate proprietățile. Colectivizarea a înregistrat nenumărate victime, violențe fizice dar și intelectuale, întemnițări, confiscări, eliminări din școli și activități publice. Și, cu toate acestea, românii au rezistat o jumătate de veac. Au fost cazuri, al căror număr numai Dumnezeu îl mai știe, când unii au încercat să evadeze. Chiar au fost câțiva care au reușit, dar cei mai mulți și-au pierdut viața, împușcați pe graniță sau înecați în Dunăre. Tot în a doua parte a veacului trecut am pierdut cea mai mare parte a etniei germane și a celei evreiești, însumând peste un milion de suflete. Erau oameni gospodari, dar și intelectuali de seamă, oameni care și-au adus din plin contribuția la propășirea societății românești. Au fost vânduți ca vitele în târg!

A venit 1989, piatră de hotar în istoria poporului român. S-a schimbat regimul politic și dintr-o dată ne-am trezit cu fenomenul emigrării mai actual decât oricând. La sate a fost întârziat câțiva ani datorită legii fondului funciar. S-a redat terenul agricol fiecărei familii, atâta cât s-a dat și setea de pământ a renăscut în sufletul multora. Îți râdea sufletul să vezi terenurile cultivate, să vezi lumea lucrând la câmp, ,,de bunăvoie și nesilită de nimeni”. Se părea că va renaște agricultura românească, se părea că vom redeveni grânarul Europei. N-a fost să fie așa! Fiecare și-a făcut bilanțul de-a lungul câtorva ani și i-a dat seama că este în pierdere, că cheltuielile sunt mult mai mari decât veniturile, că agricultura e vânare de vânt. Și atunci s-au grăbit și țăranii să-i ajungă pe orășenii plecați deja.

Astăzi statisticile ne spun că sunt peste cinci milioane plecați peste graniță, la muncă. Cei mai mulți acceptă munci grele, umilitoare, pe care n-ar fi acceptat în ruptul capului să le practice în țară. Unii își investesc câștigurile în case somptuoase, pe care le construiesc în țară, în speranța că într-o bună zi se vor reîntoarce, ori că le vor vinde, ori din dorința de a-i uimi pe cunoscuți. Din păcate, cele mai multe astfel de imobile își vor aștepta multă vreme locatarii, dacă aceștia se vor hotărî să mai revină vreodată!
Tot statisticile vorbesc că de la revoluție încoace peste douăzeci de milioane de avorturi s-au înregistrat oficial…..! Dumnezeule, de unde o mai avea vlagă neamul acesta?

Nu, n-au plecat de sărăcie. Astăzi până și în majoritatea satelor sunt drumurile asfaltate, curent electric, apă curentă, televiziune, internet, telefonie. Drumurile din sate au devenit neîncăpătoare pentru mașinile numeroase parcate pe margine, ori aflate în circulație. La tot pasul întâlnești magazine dotate cu cele mai diverse mărfuri. Se construiesc case cu tot confortul vieții urbane. Se mai găsesc chiar locuri de muncă. Cel puțin în zona noastră sunt căutați cu disperare oameni buni de muncă de către firme românești sau străine din Tr. Severin. Aproape fiecare sătean beneficiază de o sursă de câștig, cât de mică, fie că e salariu, fie pensie, fie ajutor social etc. Un om harnic poate trăi onorabil atât la oraș, cât și la sat. Nivelul de viață și de civilizație a crescut incomparabil față de cel de dinainte de 1989, spre exemplu. Și cu toate astea…., mulți, tot mai mulți pleacă….!

Cred că majoritatea emigranților noștri n–au plecat de sărăcie, ci setea de libertate i-a determinat să-și ia lumea în cap. O jumătate de veac am fost ținuți ca pasărea în colivie încuiată. Numai câțiva privilegiați reușeau să treacă granița în mod legal. Pentru ceilalți străinătatea era o himeră, o lume paradisiacă, în care ajungeau doar cu gândul sau în vis. Când s-a deschis ușa coliviei, românii au zburat care-ncotro. Mirajul depărtărilor devenea dintr-o dată realitate. Au zburat cât mai departe de colivie, ca nu cumva stăpânul să se răzgândească și să-i bage la loc. Cu siguranță își dau seama că și țara lor s-a schimbat mult, că ar fi posibilități și aici să-și înceapă o afacere cu șanse de izbândă, dar n-au curaj, nu cred că e adevărat, le este teamă să nu greșească. Mai mult, pierderea unui număr atât de însemnat de familii tinere și de copii, a lăsat un gol demografic imens. Este amenințată cu distrugerea însăși fibra genetică a neamului.
Natalitatea scade de la un an la altul, fiindcă sunt tot mai puține familiile tinere în țară, tot mai puține femeile fertile. Nu-mi amintesc, spre exemplu, să fi văzut o femeie gravidă de la începutul anului! Nivelul învățământului scade văzând cu ochii, fiindcă se împuținează copiii, se împuținează cei dotați. Nivelul intelectual și moral al oamenilor cu funcții de conducere scade și el în mod vizibil. Ne amuzăm(din păcate!), când vedem un primar de București că nu știe limba română, că un analfabet învârtește banii cu lopata și ajunge și europarlamentar, că un președinte se laudă că a avut medii de șase în școală, dar a ajuns președinte, că un candidat la președinție nu știe cum se calculează aria cercului sau care-i teorema lui Pitagora, că un europarlamentar se laudă că a mers ,,din succesuri în succesuri” și exemplele pot continua.

Încerc să cred și rog pe Dumnezeu să fie așa, că fenomenul acesta am emigrației este ca fluxul și refluxul mărilor și oceanelor: apa se îndepărtează de țărm, iar peste o vreme revine. Nu cred că toți cei plecați în străinătate sunt fericiți printre străini. Nu cred că sunt mulți printre ei care nu poartă în suflet ca pe o cruce dorul de casă, de locurile natale, de locul unde au copilărit, de sărbătorile și de datinile noastre de acasă, de biserica în care s-au botezat, de cimitirul unde-și duc somnul de veci părinții, moșii și strămoșii. Cred că au bani pe unde sunt, au condiții materiale mai bune, dar fericirea nu se construiește cu bani. Ei au avut privilegiul să cunoască valorile și nonvalorile lumii occidentale, au posibilitatea să revină acasă și să lucreze aici pentru prosperitatea lor și a neamului românesc. România este țara lor și ea nu se înlocuiește, așa cum nu poate fi înlocuită Mama. În lume sunt milioane de mame, dar una este Mama, chiar dacă nu este așa frumoasă, așa parfumată, așa îmbrăcată ca celelalte. Este Mama!

De câte ori mă gândesc la cei plecați departe, îmi amintesc versurile lui George Coșbuc: ,,Dintr-alte țări de soare pline,/Pe unde-ați fost și voi străine,/ Veniți, dragi păsări, înapoi,/ Veniți cu bine!// De frunze și de cântec goi/ Plâng codrii cei lipsiți de voi….!”
*
Sfaturi părintești.
Continuăm să redăm și ultima parte din Omilia despre invidie a Sfântului Vasile cel Mare, având în vedere profunzimea și actualitatea sa:

,,Înţelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios. Prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă. Că, după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot aşa trebuie, atât cât este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmaşi, pentru a ne aşeza în afara săgeţilor invidiei. Într-adevăr, nici nu este cu putinţă de a veni în alt chip în contact cu invidia decât dacă ne apropiem de ea prin legături de prietenie. Că, după cuvintele lui Solomon, ‘orice om este invidiat de prietenul lui’. Şi aşa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei din acelaşi neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar dintre cunoscuţi, invidia ia naştere între vecini, între cei de aceeaşi meserie şi, în general, între cei care sunt în cele mai strânse legături; şi iarăşi, dintre aceştia, invidia îşi face loc între cei de aceeaşi vârstă, între neamuri, între fraţi. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atât mai împovărătoare pentru invidios, cu cât este cultivată mai mult. După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare.
Cei care suferă de boala invidiei sunt socotiţi mai distrugători chiar decât animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei răni, iar acesta putrezeşte încetul cu încetul partea rănită; invidioşii însă, după părerea unora, vatămă chiar numai prin căutătură, încât trupuri sănătoase, în puterea şi în floarea vârstei, deocheate de ei, se topesc şi dintr-odată se prăpădeşte tot trupul, ca şi cum ar izvorî din ochii invidioşilor un curent distrugător care ruinează şi strică. Eu însă resping această părere ca pe o părere populară, răspândită de babe printre femei; dar spun că demonii, urâtorii binelui, când găsesc înclinări potrivite scopurilor lor, le folosesc în tot chipul după propria lor voinţă; în acest chip se folosesc şi de ochii invidioşilor, spre a le sluji voinţei lor. Dacă lucrurile stau aşa, nu te cutremuri, oare, făcându-te slujitorul demonului distrugător, ci, dimpotrivă, primeşti să pună stăpânire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai duşmanul celor care nu te-au nedreptăţit cu nimic, dar şi duşmanul bunului şi neinvidiosului Dumnezeu?
Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.
Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună-cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat şi de slăvit. Şi după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încântătoare şi bine mirositoare, şi după cum muştele trec pe lângă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede.
Dacă se întâmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naştere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioşii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişând-o prin viciul cu care se învecinează.
Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrânat, nesimţitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii.”
*
Suflet frumos și suflet blând. Am găsit pe internet o poezie superbă cu acest titlu. Păcat că autorul a uitat să se semneze. Iat-o:


"S-au întâlnit pe-un colț de gând,
„Suflet frumos” cu „suflet blând”.
Și se plimbau mergând la pas,
Prin toamna ce le-a mai rămas.

Aveau atâtea să își spună,
Câte în soare și în lună,
Dar ei doar se plimbau duios,
Sufletul blând și cel frumos.

Ei își spuneau în sinea lor,
În doi e totul mai ușor,
Dacă mereu sunt gând la gând,
Suflet frumos și suflet blând.

Într-un târziu suflet frumos,
Privind la frunze ce cad jos,
Pe suflet blând îl întreba,
Nedumerit în sinea sa:

-Cum poți să fii atât de blând,
Când peste tot sunt nori și vânt?

Dar suflet blând dar curajos,
Îi spuse lui suflet frumos:

-Eu nu am fost atât de blând ,
De când cutreier pe pământ,
Dar viața m-a făcut să fiu
Blând, răbdător, dar totuși, viu.

Dar tu? Cum ești așa frumos?
Când toate parcă-ți sunt pe dos.
Mereu lovit cu vorbe grele,
Însingurat sub cer cu stele.

-Eu sunt frumos fiindcă iubesc,
Tot ce e simplu și firesc,
Iubesc și câmpul plin cu flori,
Și ploaia care cade-n zori.

Și-așa frumos își povesteau,
Câte pe suflet ei aveau,
Pribegi prin vise și prin gând,
Suflet frumos și suflet blând”.


*
File de jurnal – 19 iul. 1982.

,,Am fost la Severin. Aveam vorbă cu Dl. Căprioru Petre din Malovăț, ca să încercăm la combinat(CPL) să obținem niște dulapi pentru schelele bisericii de la Malovăț. E foarte dificil. Directorul general, căruia Dl. Căprioru îi făcea diferite lucrări și de la care spera să obțină aprobare e plecat în concediu. E puțin probabil că se va putea rezolva ceva și asta nu e bine. Trebuie însă apreciat atașamentul unor maloviceni față de biserică și dorința lor de a o sprijini.
Întâmplător l-am întâlnit pe Dl. Sebastian Manolea, originar din Malovăț, funcționar la Consiliul Județean. La dânsul a ajuns memoriul meu făcut Consiliului de Stat pentru amenda mamei. Aprecieri pozitive față de felul de a pune și exprima problemele, însă nu se poate da o hotărâre favorabilă. Voi primi acasă răspunsul ,,sec, laconic și lapidar”, ca toate răspunsurile oficiale. Certificatul mamei nu are continuitate pe anul în curs și de aceea orice argument cade. Se va face însă o altă manevră, ,,ilegală, specifică societății noastre”, cum s-a exprimat Dl. Manolea. Se va întocmi un referat de insolvabilitate și se va anula astfel sentința executorie.
Când într-o societate se pune un preț atât de mic pe om și pe materia cenușie, la orice te poți aștepta, iar principiile socio-morale devin non-valori!”
*


Din lada de zestre a neamului am mai spicuit câteva nestemate ale gândului și simțirii românești, spre a le repune în circulație și a le reda tinerelor generații în toată frumusețea și profunzimea lor. Sunt vorbe de duh, în care înaintașii noștri și-au pus, ca-ntr-un sipet de aur, credința, speranța și dragostea lor. Parcurgând acest material, constați că el se constituie ca un adevărat document, care dovedește că:
- Poporul român are o vechime milenară în spațiul carpato-danubian;
- Poporul român are o continuitate neîntreruptă pe acest teritoriu, elemente din vechile religii precreștine regăsindu-se atât în proverbe, cât și în alte genuri folclorice;
- Poporul român s-a născut creștin, ceea ce a făcut ca să-și însușească deplin învățătura creștină nealterată, s-o păstreze cu sfințenie ca pe un dascăl de cuget și simțire, ca pe o călăuză sfântă a vieții, ca pe o pavăză și un reazim la vremuri de nevoie;
- Poporul român a avut capacitatea să recepteze învățătura creștină în nuanțele ei cele mai subtile încă înainte de apariția culturii scrise. Am putea spune, fără teama de a greși, că poporul român a fost cel mai mare teolog al românilor dintotdeauna;
- Limba română s-a dovedit a fi capabilă la 1688 să recepteze și să redea cu fidelitate Biblia, fiindcă ideile și terminologia specifică se plămădiseră îndelung în creuzetul gândirii și vorbirii populare, proverbele și colindele fiind dovezi incontestabile.
-

*
Zâmbete.
☺,,- Știi bancul cu iarna?” ,,- Nu!” ,,- Iar n-am bani în buzunar!”
☺ ,, - Cum se numește femeia care știe mereu unde este soțul ei?” ,,- Văduvă!”
☺ Întrebare filosofică a românului: Oare, există viață înainte de moarte?”
☺ ,,- Cine l-a bătut prima oară pe Ștefan cel Mare?” ,,- Părinții!”
☺,,- Care e cel mai scurt banc politic?” ,,- Ptiu!”
*

Sfintele Sărbători să le petreceți cu sănătate, pace și bucurii! La mulți ani!






Pr. Al. Stănciulescu-Bârda    11/23/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian