Venea omoară pe Siret ( desi doar la figurat )
Urâm întotdeauna pe cei pe care îi ucidem?” Este o întrebare la care răspunsul poate fi, uneori, chiar deseori, negativ. La cazurile celebre consemnate în istorie, literatură sau psihanaliză ‒ Oedip, Brutus, Othello, Himmler, Stalin, Râmaru ‒ se adaugă acum cel al gălăţeanului Venea, un personaj care, considerând complexele circumstanţe emoţionale şi existenţiale care i-au însoţit gestul necugetat, îşi va ocupa, cu siguranţă, locul în acest panteon infracţional.
Motto:
Oraşul meu de suflet, Galaţiul meu iubit,
Cu drag privesc la tine, oraş întinerit!
Flăcău când fu bunicu’: noroaie şi bordeluri;
Ci-n epoca de aur, tu ţării dai oţeluri!
Doamne, că frumos mai e Galaţiul toamna! Frunzele majesticilor tei de pe Strada Domnească se aprind într-un roşu care ar putea concura cu limbile de foc ce se iţesc din coşurile Combinatului Siderurgic. Mai precis, ar fi putut concura dacă uriaşii vălătuci de fum înecăcios, emişi fără contenire de către aceeaşi sursă, nu s-ar fi aşternut temeinic, în straturi succesive de zaţ negru ‒ pe care nici năvalnicele ploi estivale nu au reuşit să-l înlăture ‒ pe bijuteriile coroanei teiului gălăţean. Povestirea noastră debutează în zorii unei dimineţi de toamnă însorită – deşi primele raze de soare, încă timide, sunt înăbuşite de uriaşii vălătuci de fum înecăcios, emişi fără contenire de către… Şi, ca în zorii oricărei dimineţi de toamnă însorită din deceniul al optulea, elevii se pregătesc să se îndrepte către şcoală, pensionarii către cozi, braconierii către baltă, bişniţarii spre vadurile repartizate fiecăruia, iar harnicii siderurgişti gălăţeni către combinat; aceştia din urmă, pentru a alimenta cu foc continuu nesăţioasele furnale care emit, fără contenire, uriaşii vălătuci de fum înecăcios patrulând, cu aroganţă de conchistador, spaţiul aerian al venerabilei urbe danubiene.
Şi, pentru că vorbeam de uriaşii vălătuci de fum înecăcios patrulând cu aroganţă de conchistador spaţiul aerian al venerabilei urbe danubiene, trebuie să spunem că aceştia se amestecă, în proporţii evident inegale, cu vălătucii de fum înecăcios care, escortaţi de roiuri de scântei pasagere, ţâşnesc pe coşul venerabilei locomotive cu aburi ce tocmai îşi exersează ţignalul în vederea iminentei, şi maiestoasei, intrări în gara municipiului, în fruntea rapidului “Dunărea”. Popularul tren de călători, mult îndrăgit de navetiştii de pe ruta Brăila-Galaţi şi retur, părăsise Bucureştiul pe la miezul nopţii, propulsat de una dintre modernele locomotive diesel electrice produse de Uzinele Electroputere, adevărat bastion al industriei socialiste olteneşti. Cum însă dieselul iniţial dăduse în primire la Barboşi, la numai cincisprezece kilometri de ţintă, antediluviana hardughie cu aburi, aflată în drumul de adio către muzeul CFR, a fost chemată, pentru ultima oară, la datorie. (Să ne lăsăm puţin furaţi de nostalgie şi să admitem că, pentru acei dintre noi care au crescut în vremea locomotivelor cu fochist şi tender, călătoria pe “cale lungă drum de fier” se va asocia întotdeauna cu mirosul de cărbune ars şi cu grăunţele de zgură intrate pe sub pleoapele temerarilor care ‒ în ciuda mult popularizatului avertisment “e pericoloso sporgersi” ‒ îşi scoteau căpăţânile, în plină cursă, prin ferestrele vagoanelor de diverse clase. Aici am putea menţiona că, în mod oarecum surprinzător, abolirea structurii de clasă la nivelul societăţii româneşti, în general, nu a condus şi la o măsură similară în ceea ce priveşte vagoanele de călători.).
Cam pe la treimea garniturii feroviare amintite, mai precis, de pe culoarul vagonului (“lit”) 14bis, inginerul Siret lansă prin fanta geamului întredeschis, cu o mişcare expertă, ţigareta americană pufăită doar pe jumate, după care reintră în cuşetă, în vederea operaţiunilor de debarcare. Ţigara astfel lepădată căzu, mai întâi, victimă efectului tunel creat de mişcarea şarpelui de metal verde, fiind ulterior înhăţată de o rafală de vânt venită dinspre baltă, şi, finalmente, depusă pe spinarea unei bovine placide care păştea în preajma cantonului 488b. Cu un gest leneş al cozii, paşnicul animal mătură obiectul zburător neidentificat care, catapultat pe geamul cantonului, ateriză taman în căptuşeala şepcii decolorate de cheferist plasată, cu dosul în sus, pe masa acoperită cu o muşama plesnită, de culoare incertă. “Norocu’ tău, Sadovene!”, exclamă cantonierul cu acelaşi nume, lăsând din mână sectorul circular de lipie şi felia de salam Torpedo care-i compuneau foarte matinalul dejun. Pescuind cu un gest grijuliu pomana picată din neant, cantonierul Sadoveanu o adulmecă cu oarecare suspiciune, după care, odată deliciul cu aromă decadentă reaprins, trase un prim fum de explorare. Mormăind aprobator, ceferistul cu funcţie de răspundere la nivel cantonal plasă ţigara în lumina becului anemic, silabisind anevoie porţiunea rămasă lizibilă: “u-chi Stri-che!” Un al doilea fum inhalat, de data aceasta, cu fervoare, îl făcu să exclame, cu justificată obidă: ”Dar-ar striechea în capitaliştii ăstia, că bine o mai duc!”
Cam aici ar fi momentul să-l introducem pe Siret, unul dintre personajele principale ale întâmplării de faţă (mai precis, şi să ne fie iertată anticiparea, victima acesteia): 32 de ani, brăilean de origine, înalt, brunet, ochi albaştri, atletic, rugby în timpul facultăţii; căsătorit Venerica, colegă liceu Panait Istrati, regină bal absolvire; membru PCR, secretar UTC combinat, adjunct şef laborator analize şarjă; şah, filatelie, pescuit. Pentru deplina dvs. edificare, trebuie precizat că datele respective au fost culese direct din dosarul de cadre al eroului nostru, dosarul fiind păstrat “la zi”, la Biroul de Documente Secrete (B.D.S.) al combinatului. Acum, că l-am introdus, să menţionăm faptul că tânărul inginer siderurgist se întoarce de la un congres internaţional desfăşurat la Amsterdam. Comunicarea prezentată, în ultima zi a reuniunii, de către specialistul gălăţean – şi intitulată: “Metodă spectro-cripto-piezo-electrostatică de obţinerea a cementitei cu structură macro-micro-mezo-izomorfo-dinamică concentrată în colţul de sud-vest al diagramei fier-carbon” ‒ îi adusese, ce-i drept, o oarecare popularitate.
Astfel, un participant din Mururoa, care terminase Politehnica la Timişoara – de unde, după cum zicea, îşi luase şi nevastă (a patra la număr, conform statutului de inginer în societatea atolului respectiv) ‒ l-a abordat, într-un accent bănăţean surprinzător de neaoş. Mururoarianul era extrem de interesat să afle dacă Kent-ul se mai vinde tot atât de bine ca pe vremea studiilor sale, adicătelea cu vreo şase ani în urmă. Deasemenea, un alt coleg, de felul lui de la sud de Dunăre, l-a invitat să facă împreună un tur prin Walletjes, ceea ce Siret, căruia denumirea i-a sugerat un aşezământ rezultat din încrucişarea unui castel cu un muzeu, a acceptat cu plăcere.
Până la urmă, s-a mers la Walletjes în tripletă, ultimul co-optat fiind un alt siderurgist, de data asta din Mongolia prietenă, chiar dacă nu vecină. Bulgarul, Petko, care ‒ îndrumat de către cei de-acasă asupra locurilor demne de tras cu ochiul ‒ vizitase deja ineditul obiectiv turistic în fiecare dintre serile precedente, le-a servit drept ghid. Ei bine, castel nu a fost, dar un fel de muzeu se poate zice că da! Nu semăna, ce-i drept, cu muzeul figurilor de ceară – cu care-şi clătiseră ochii, în grup organizat, cu două zile in urmă. Era dedicat, mai degrabă, figurilor în carne şi oase... şi, mai ales, piele. Şi ce piele.., şi ce piei! Piei satană, că nu-mi ajung nici douăj’de de diurne să păcătuiesc de-adevăratelea! Străzile cu felinare cu iz romantic, geamurile sclipind de curăţenie…; şi-n spatele geamurilor…, ce mai, ţi se tăia răsuflarea! Mongolache, săracu’, era incapabil să mai lipească maxilar de maxilar; şi, în timp ce glandele salivare îi lucrau normă triplă, tot trecea, cu gesturi mecanice, de la ochelarii de citit la cei de distanţă şi vice-versa. Petko, evident mai versat, se oprea, selectiv, la vitrinele deja învăţate pe dinafară, lucrând, într-un mod expert, cu un antic “Smena” rusesc, echipat cu un blitz din aceeaşi generaţie. Siret, la rându-i ‒ cu pupilele, irişii si cristalinurile dilatate dincolo de limitele lor fiziologice – era torturat de o singură întrebare. Chestiunea se referea la numărul de guldeni care i-ar fi fost necesari doar ca să calce pragul unuia dintre cuibuşoarele de nebunii, să zică, civilizat, “bună seara” şi “mi-a părut bine”, pe olandeză (că doară atâta învăţase pritocind în avion la “Micul ghid de conversaţie român-olandez”), după care, să iasă, la fel de civilizat, afară, în stradă. Că, vorba aia, cum miroşi garoafa dacă n-ai scos-o din ţiplă!
E de prisos să spunem că amintirea vizitei la Welltjes l-a urmărit pe Siret de-a lungul întregului drum de întoarcere. Trupurile de diferite culori, forme şi unduiri ale acelor divine odalisce comerciale îi reveneau în memorie, cu o frecvenţă de-a dreptul pernicioasă, rostogolindu-se pe retină asemenea unui obsedant caleidoscop de ispite. În acelaşi timp, gânduri care de care mai stupide, unele chiar nesănătoase, i se învârteau prin cap. Să fi avut şi locul ăla o zi cu admitere gratuită, cum a auzit el că aveau multe muzee de renume, şi el să nu fi aflat? Se mai alegea oare Venerica regina balului dacă duduiţele alea ar fi făcut liceul la Panait Istrati, în loc de Baruch Spinoza? Cum ar arăta nevastă-sa îmbrăcată în ţinuta respectivă şi expusă în dosul unui geam supradimensionat? La rândul nostru, e firesc să ne întrebăm dacă frământările acestea nu au constituit motivul pentru care eroul nostru a renunţat să petreacă noaptea la Bucureşti, unde avea cameră rezervată la hotel, luând trenul de noapte spre casă. Probabil că da! Decizia a implicat sacrificarea unui mini-pachet (8 ţigarete) de Lucky Strike, element determinant în obţinerea unui bilet de clasa întâi la vagonul de dormit, o lovitură cu adevărat norocoasă (“Mini-pachetele” fuseseră adunate în cursul deplasării, la ritmul de unul pe zi, acesta reprezentând cadoul distribuit oaspeţilor de către administraţia hotelului, în finalul curăţeniei de dimineaţă – bafta ta, Sadovene. În plus, Siret primise vreo douăzeci de exemplare, drept atenţie personală, de la bătrâna ingrijitoare, româncă şi ea, dar originară din Banatul sârbesc. Se pare că neajutorarea lui Siret, inerentă oricărui novice în ale vestului domestic, îi stârnise femeii instincte materne demult uitate - “Ia-le băiete, că ăstora nu le-o lipsi şi ţie ti-o folosi, că doar am auzit şi eu cum e pe la voi!”.).
Ca să ne întoarcem, însfârşit, la timpul present, să-l urmărim pe Siret aruncându-şi geanta de voiaj pe umărul stâng, săltând cu dreapta valiza chinezească pe rotile (dintre care numai una singură mai “rotilea”), şi încercând să ia un rând mai în faţă la coborâre. Descinzând pe peron (tradiţionalul loc ales de moldovean pentru a admira, nostalgic, dispariţia la orizont a trenului la care îşi cumpărase bilet), Siret trase în piept o gură din aerul atât de familiar al cetăţii siderurgice de la Dunăre, aer complet diferit – nu mai bun, nu mai rău, ci doar diferit ‒ de cel al burgurilor olandeze. Primul gălăţean întâlnit se dovedi a fi un rapsod pirpiriu – să tot fi avut vreo treişpe ani – şi tuciuriu care, manevrând dibace un acordeon ce-i ajungea de la bărbie până la rotulă, intona cu foc, într-un timbru subţirel, de viitor Benone:
Foaie verde ca sulcina,
Am o cameră-n Ţiglina,
Ş-o împart cu una, Gina;
Iar pe Gina cea nurlie
O împart cu unu, Lie -
Ospătar, de meserie,
La taverna “Mandolina”.
Aruncând o monedă de douăş’cinci de bani în pălăria ponosită plasată la picioarele precocelui bard popular, inginerul Siret ieşi în piaţeta din fata gării, făcând semn unui taximetru puternic marcat ‒ ca dealtfel şi ceilalţi fârtaţi ai săi ‒ de rigorile (prea) multor anotimpuri şi, mai ales, carosabile gălăţene. Odată instalat pe bancheta din spate, şi încercând să-şi plaseze posterioul în afara pericolului cu caracter aleatoriu reprezentat de arcurile dezlănţuite, Siret dădu, din nou, frâu liber gândurilor. Mai lasă-le în plata domnului pe veletistele alea! Acu’, că ai ajuns acasă, trebuie să vezi partea bună a lucrurilor. Inginer eşti, post bun, slavă domnului, ai; în doi ani, iese ramolitul la pensie şi te vezi şef de laborator; apartament, Trabant; nevastă frumoasă şi iubitoare, chiar dacă nu-l înghite pe bietul Venea, colegul şi prietenul tău cel mai bun (Să nu uit să-i bag atenţia – un pacheţel de Lucky Strike şi un set de prezervative – în geanta diplomat; asta ca să evit bosumflările Venericăi!).
L-a trezit din reverie vocea taximetristului: “69bis! Ăsta-i blocul matale!” Urcând scările către apartamentul său de la primul etaj, Siret îşi cercetă ceasul (7:18), felicitându-se că a luat trenul de noapte. Ardea de nerăbdare să-i faca o surpriză Venericăi, care îl aştepta abia în cursul serii şi care, probabil, se mai afla încă în braţele lui Morfeu. Descuind uşa cu o precauţie de borfaş, inginerul nostru ‒ revenit din străinătăţuri asemeni legendarului Ulise din peregrinările sale post-troiene (şi, considerând episodul Circe, post-coitale) ‒ lăsă bagajele în holişorul de la intrare, după care îşi lepădă hainele în sufragerie. Finalmente, rămas doar în chiloţii oarecum futuristici ‒ care, deşi achiziţionaţi la Amsterdam, reprezentau o frântură din drapelul Statelor Unite, aceasta conferind purtătorului o modernă alură cosmopolită ‒ Siret crăpă încetişor uşa dormitorului Penelopei sale…
Ei bine, aşa cum îşi închipuise dinainte, Venerica încă mai dormea, şi fără mai nimic pe ea; dar nu în braţele lui Morfeu, ci în cele extrem de păroase ale prietenului său cel mai bun, Venea, care, cu ochii cât cepele de la ceape, îl privea înmărmurit. Paralizat, la rându-i, de scena oferită de propriul pat conjugal, Siret îngăimă, împleticit şi nenorocit, trăgându-se în neştire, cu gesturi mecanice, de elasticul înstelat al izmanei imperialiste:
“M-ai omorât, Veneo!”
|
Sorin Finchestein 11/20/2019 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.