Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Providenţa şi liberul arbitru la Dimitrie Cantemir

Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze anumite aspecte specifice ale operei cantemiriene, prezente mai ales în opera de tinereţe a marelui nostru gânditor. Este vorba despre tratarea subiectelor Providenţă, graţie şi liberul arbitru. Dezbaterea acestora apare cu precădere în operele de tinereţe Sacrosanctae şi Divanul şi sunt conturate precis şi de sine-stătător, dezvăluind latura profund creştină a principelui nostru filosof. Articolul urmăreşte sublinierea elementelor filosofice consistente ţesute în jurul acestor noţiuni majore şi demonstrează şi în felul acesta faptul că marelui nostru om de cultură i se poate atribui cu toată îndreptăţirea şi titlul de filosof, scrieri ale acestuia putând fi considerate ca stând aşzate ca temelie a începuturilor filosofiei româneşti.

Key words. Providenţă, liberul arbitru, graţie, Dimitrie Cantemir, Dan Bădărău, cauze aristotelice

1. Introducere.

Umanist de excepţie, principele filosof Dimitrie Cantemir, în cele două lucrări de tineteţe Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea şi Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago are în centrul atenţiei şi devoţiunii sale mai întâi pe Dumnezeu, iar, după Acesta, pe om văzut ca microcosmos în relaţie continua cu macrocosmosul.
Omul a fost creat după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu şi dotat cu liberul arbitru şi, aflându-se permanent sub auspiciile Providenţei divine. Amândouă acestea constituie adevărata monarhie legitimă ce determină relaţia omului cu Dumnezeu, dar şi cu întreaga creaţie. În privinţa relaţiei dintre Providenţă şi liberul arbitru,Dimitrie Cantamir se înscrie pe linia teologiei ortodoxe contrar opniilor filosofice contemporane lui despre natură şi har, care au frământat fără o finalitate mulţumitoare mediile ideatice occidentale.
Potrivit conţinutului din Sacrosanctae, Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor, împărat peste lururile lumii spre a le păstra . Omul este trup şi suflet. Sufletul este suflere dumnezeiască nemuritoare, eternă, vie . În rai, Adam trăia adevărata fericire şi nemurire. Fiind chipul Lui Dumnezeu, se bucura de libertatea interioară şi exterioară, şi „era supărat de supliciul goliciunii din afară şi de chipul pudorii pe dinăuntru” imediat după cădere.
Înaintea omului au fost creaţi îngerii, dotaţi cu voie liberă şi destinaţi (n.n. rânduiţi) la „serviciul Maiestăţii Gloriei Sale” . Mare parte din îngeri au căzut din graţia Lui Dumnezeu şi au devenit diavoli în locul cărora Dumnezeu a vrut să îl pună pe om şi, fiind liber, a primit o poruncă pe care trebuia să o asculte şi nu a ascultat-o. După Cantemir, voinţa liberă înseamnă a voi sau a nu voi să păcătuiască .

2. Providenţa divină. Dintru început, Dumnezeu poartă de grijă tuturor, omului şi vietăţilor, drepţilor şi păcătoşilor

. După căderea omului, la sfatul Preasfintei Treimi, Providenţa divină a decretat „sacrosancta incarnaţie (n.n. întrupare sau înomenire) a Fiului” . Diavolului i-a fost ascunsă ştiinţa regenerării (n.n. restaurării, răscumpărării) lui Adam „căci era cu neputinţa ca viclenia şarpelui să învingă înţelepciunea divină” . Providenţa a predestinat (n.n. a rânduit) Acel Om (n.n. Iisus Hristos) la plinirea vremii şi la Cruce . Dumnezeu îl binecuvântează pe Adam cel neascultător cu blestem binecuvântat după care îl izgoneşte din rai . Urmaşii buni ai lui Adam, adică Abel, Noe, Enoh, au fost rânduiţi de aceeaşi Providenţă divină ca o sămânţă a adevărului care să se menţină pe cele mai curate conştiinţe . Satan apostatul, deşi nu cunoştea viitorul, şi-a însuşit domnia lumii după căderea lui Adam, după obiceiul său tiranic . Prin Providenţă, Dumnezeu a trimis profet (pe Noe) ca să prezică ceea ce avea să se întâmple, adică potopirea cu apă. După potop, Dumnezeu a făcut legământ cu Noe, cu muritorii, cum că în viitor nu îi va mai prăpădi cu apă, iar ca gaj a dat curcubeul, aşa cum a scris cu mii de ani înainte barbarul evreu Moise . La turnul Babel au fost risipiţi fiii confuziei şi ai lui Adam pe faţa întregului pământ . Tot providenţa fiinţează mai târziu, la Cincizecime, Biserica, Care adună toate popoarele în dialectul lor, „adeverind cu o buză spirituală” minunata putere a Sfântului Duh .
Providenţa înseamnă şi pedeapsa Lui Dumnezeu, iminentă celor ce simt şi rămân în cele incorecte despre cele divine . Pe de altă parte, este un dar perfect închipuit de diadema Bătrînului Făurar şi pietrele scumpe ale Acestuia ce înseamnă lucrurile desăvârşite în timpul universal şi întâmplate în viaţa particulară . Providenţa exclude întâmplarea. Astrologia neagă Providenţa divină, suprimă liberul arbitru, contrazice tradiţiile sfinte şi, potrivit acesteia din urmă, paradisul sau infernul trebuiesc aflate de la stele, nu căutate în credinţă şi fapte bune . Providenţa le orânduieşte pe toate pentru împlinirea şi desăvârşirea armoniei universale şi e prefigurată de culoarea soarelui, dar şi de mişcarea acestuia .
Providenţa este diferită de preştiinţa Lui Dumnezeu, opusă predestinării. Preştiinţa le ştie pe cele bune ca bune, pe cele rele ca rele, e una şi aceeaşi, căci în Dumnezeu nu e duplicitate şi nici multiplitate. Indiferent de liberul arbitru, care împarte preştiinţa celor bune şi a celor rele, Dumnezeu preştie totul mai înainte de veci .

3. Liberul arbitru sau libera voinţă (a doua monarhie determinantă).

După căderea omului în păcat, pierzând graţia, liberul arbitru a slăbit considerabil şi s-a pus în slujba luceafărului căzut. Deşi Dumnezeu şi-a arătat purtarea de grijă omului căzut îndemnându-l în multe feluri şi chipuri la cele bune, omul, devenit coruptibil, a pierdur asemănarea cu Dumnezeu şi a dobândit-o pe a profesorului său , după cum vedem, în uciderea lui Abel de către fratele său Cain. Dumnezeu, prin aceeaşi liberă voinţă,a vrut să-l împace cu sfaturi bune, blânde, vizite părinteşti, spre pocăinţă, dar acesta nu a voit . Libera voinţă bună este perfectă pentru că se îndreaptă mereu spre Binele Suprem, spre perfecţiune, care are nevoie de graţie şi de liberul arbitru. Astfel se face unirea mistică a celor buni, reciprocitatea, iar pentru Dumnezeu, numic nu este mai plăcut ca binele şi pentru om – dorirea de Dumnezeu . Liberul arbitru, arătându-se ascultător şi supus, ascultă de semnul voinţei divine şi strigă cu smerenie: „Tatăl nostru [...] facă-Se voia Ta!” . La om, liberul arbitru este dublu: privativ şi pozitiv. În diavol, răul este privativ de bine, lipsit de graţia binelui . Tot ce nu este pentru Dumnezeu, prin Dumnezeu şi la Dumnezeu, este rău . Libera voinţă merge după Dumnezeu şi se uneşte cu El spre bine, iar voinţa rea merge înaintea Lui şi se depărtează de El . Când voinţa se rupe de graţia ce-l ajută necontenit pe om, lipsit de orice lumină, şi-adaugă ceva mai rău şi născoceşte ştiinţe izvorâte din creierul corupt, dându-l nenorocitei prostii a vulgarităţii (se crede savant) . Astfel de creiere au compus jocuri, dansuri, teatre, colosuri, piramide, au inventat zei, semizei, demoni, cărora au început să le aducă adorare în cult. Vechii atenieni erau pătrunşi de doctrina şarpelui (ştiinţa senzitivă) .
Arcul întins, slăbit, al Bătrânului Creator reprezintă libera voinţă omenească. Culorile hainei Lui sunt actele, zisele, forţele, cugetele, opiniile şi închipuirile omeneşti .
Ogorul din Pilda Semănătorului este liberul nostru arbitru. În Prefaţa către cititor din Divanul, Cantemir vorbeşte despre cele trei capitole ale cărţii ca despre trei mese modeste pentru desfătare, la care se adaugă două pahare, unul frumos (lumea şi inspiraţia lumii, adică paharul morţii), altul urât pe dinafară (pagarul vieţii) . Paharul morţii stă pe masa răutăţii, a nedreptăţii, iar paharul vieţii pe masa curăţiei: „Osteneala mea este de a le semnala aici. Însă depinde de voinţa ta pe care dintre ele să le alegi şi pe care să nu le alegi, pe care să le faci şi pe care să nule faci. Cel ce se roagă pentru binle tău, Ioan Dimitrie Constantin Voievod” .
Diavolul nu are nicio putere de a sili la săvârşirea păcatului, depinde, zice Cantemir, doar de tine . „Pentru a deveni bun, trebuie să vrei cu adevărat, fără gând ascuns, cu toată sârguinţa.” „Obişnuinţa este a doua natură a omului.”
Bătrânul Creator îl îndeamnă (nu froţează) pe Cantemir să ducă războiul Lui Dumnezeu, să dea lupta legitimă (bună), să obţină victoria, să iubească virtutea, să fuga de viciu, să deosebească moartea de moarte, viaţa de viaţă, să ajungă la adevărata beatitudine, să îmbrăţişeze în viaţa aceasta şi să e bucure şi în cea viitoare şi să cânte veşnic în faţa Sacrosanctei Treimi .

4. Graţia divină.

Ca şi Providenţa şi liberul arbitru, graţia (harul) este perfectă şi se dăruieşte gratis. Este de aceeaşi natură cu Dumnezeu şi se păstrează în aceia pe care Dumnezeu i-a cunoscut capabili de ea. Se păstrează în cei drepţi şi se ia de la cei nedrepţi. Se păstrează în David şi se ia de la Saul . De la Saul pentru că a fost incapabil şi nepotrivit pentru un serviciu şi o conservare eternă. În diavol nu există graţia binelui . Deşi căzut iremediabil din graţie, Dumnezeu nu retrage harul fiinţial sau ontologic ca expresie a iubirii nemărginite faţă de creaţie. Numai cu ajutorul graţiei divine şi a speculaţiei genome a ştiinţei sacre, intelectul se înalţă peste sensibil şi perceptibil . Alături de Providenţă, graţia este prezentă permanent în viaţa omului. Din cauza alegerii greşite, omul pierde sfinţenia sau asemănarea cu Dumnezeu. Iov a ales dreptatea Lui Dumnezeu şi a devenit drept iar Nabucodonosor şi Faraon au ales necredinţa şi nelegiuirea devenind necredincioşi şi nelegiuiţi .
Graţia divină nu înseamnă predestinare. După Dan Bădărău , chestiunea harului nu a rămas în umbră în Biserica de Răsărit. Problema harului a fost lămurită de Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, fiind posibil ca lucrările acestuia să fi fost cunoscute lui Cantemir, dovadă fiind apropierea de haritologia şi eclesiologia ortodoxă . În cartea a şasea din Sacrosanctae, numită Despre destinaţia omului ca punct final al creaţiei divine, tratează pe larg despre graţie şi predestinaţie.

5. Raportul dintre Providenţă, graţie şi liberul arbitru.

În Sacrosanctae, Omul, dotat cu liberul arbitru de bunul Creator, este deterinat de Providenţă şi de graţie. Providenţa se arată în toate şi lucrează prin graţie. Cel mai mare act al Providenţei este reînnoirea lui Adam după cădere . Prin graţia divină s-au făcut toate, inclusiv omul cu suflet nemuritor şi lumea cu daruri perfecte cum ar fi: crearea ei, conservarea universului, propagarea speciilor, misterele divine predestinate de Cel Etern, de Providenţa divină . Providenţa acţionează fără oprire spre binele întregii creaţii şi în toate. Omul este chemat la perfecţiune, la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru perfecţiune este nevoie de graţie şi de liberul arbitru . Dumnezeu este în centrul expunerii sale, este izvorul Providenţei, izvorul graţiei şi autorul creaţiei omului cu liber arbitru, adică cu voinţă sauîncinarea spre bine sau spre rău. Cantemir vede pe Dumnezeu şi creaţia în relaţie permanentă şi dezvăluie explicit calitatea de creator, dar şi de providenţiator, Care nu încalcă liberul arbitru, semn al marii Sale iubiri. Providenţa are în circumscripţia sa întreaga creaţie şi omul pentru totdeauna. Se manifestă dintru început, din rai, după căderea lui Adam, până şi după întruparea Lui Hristos Dumnezeu, până la judecata obştească şi în veci prin răsplătirea celor virtuoşi şi pedepsirea celor păcătoşi şi împătimiţi.
Împotriva Providenţei, a graţiei şi a liberului arbitru sunt ateismul, politeismul şi superstiţiile (ereziile) care gândesc rău dspre adevăr (cacodoxia) .
După Cantemir, impietatea impietăţilor (capul capului impietăţii) este vicarul Lui Dumnezeu şi viceregent al eficacităţii divine... Caraghios locţiitor – spune Cantemir . La acest triplu cap lipseşte extremitatea întreită a unei cozi ascuţite. Cacodoxia îşi găseşte sorgintea în filosofia materialistă a Stagiritului (Aristotel) care dă întâmplării o definiţie nepotrivită .

6. Concluzii

Am căutat să reflectăm poziţia cantemiriană faţă de Providenţă, graţie şi liberul arbitru demonstrate în lucrările sale de tinereţe Sacrosanctae şi Divanul.
Omul cantemirian este creat pentru perfecţiune morală, iar liberul arbitru decide dacă el colaborează cu graţia, care nu este predestinare şi este diferită de preştiinţă. Raportul dintre cele trei entităţi filosofice urmează adevărului teologic ortodox. Împotriva lor se află treiimpietăţi: ateismul, politeismul şi erezia „vicarului Lui Dumnezeu”, ce îşi găseşte originea în cauza eficientă materială aristotelică preluată din Occident de curentele deiste, raţionaliste şi atee ale veacului al XVIII-lea.





Pr. Toderita Rusu    11/18/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian