Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Ioan-Aurel Pop, model de intelectual patriot și „spiritus rectus” al vieții culturale și științifice românești

Parcurgem un timp în care se resimte o acută nevoie de modele, o stringentă necesitate de a se face auzite în agora voci care să aibă forța de a fi receptate și urmate, care să lumineze drumul în această bulversare de valori din ultimele decenii.

Este un timp de profunde schimbări postmoderne la nivel global și implicit național, un ,,timp al disprețului”( Andre Malraux) față tradiție și valorile perene, valoarea de adevăr, un timp de ,, criză a conștiinței mondiale” (Paul Hazard). Un timp în care sensul adevărat al culturii este înlocuit cu o formă de destructurantă axată pe informație și imagine mai mult decât pe cuvânt și reflectie, ce poate avea efecte negative asupra ființei umane mergând posibil până la atrofierea capacității de empatie și abrutizare. Se petrece sub ochii noștri o remodelare a lumii și a realității, care se transformă rapid într-un „sat global” (McLuhan), o societate în care este tot mai dificil a face față acestui iureș (ce tinde să formeze ,,specialiști în gândirea perisabilă”- Bordieu), a pune stavilă forțelor dizolvante, pentru ca o nație să-și mențină unitatea și vitalitatea. Pierzând legătura cu tradiția, cu permanențele, cu scara de valori autentice, omul postmodern nu-și mai poate dezvolta virtuțile, nu-și mai poate forma repere axiologice stabile, devenind fragil în fața tăvălugului mondializării și robotizării ce poate ajunge chiar la destructurare socială. Nu este vorba aici de a pleda la nivel național pentru o paradigmă conservatoare, nici nu ar mai fi posibil, fiindcă societatea s-a schimbat radical odată cu fenomenul dorit de internalizare a valorilor occidentale de după 1989, ci de a ne redimensiona în cadrul procesului în curs de renegociere a ,,locului culturilor naţionale în cadrul identităţii globale” , spre a ne păstra în limita unor repere solide valorice, etice, estetice, civice naționale și europene totodată. De aici marea nevoie de modele formatoare și catalizatoare care să redimensioneze și reașeze lucrurile în complexitatea situației nou create.

La nivel national interpretările noilor realități au provocat confuzie. Au apărut astfel, imediat după 1989, autointitulatele elite postdecembriste, foarte vocale și influente, exclusiviste, care au dominat scena toate cele trei decenii scurse de atunci, prin tonul autoritar, nelăsând loc dialogului, exprimării unor altfel de opinii decât ale lor, chiar dacă, teoretic, au susținut necesitatea existenței unei piețe ,,de idei din interiorul culturii literare.” Acești ,,elitiști”, sub pretextul re-canonizării („memorie selectivă a tradițiilor și idealurilor”- Charles Altieri) literaturii, culturii, istoriei, motivând mutațiile paradigmatice intervenite, au strecurat, printre ideile filozofice remarcabile și cu impact la publicul tânăr mai ales, atacuri bine țintite ce au provocat atitudini de neîncredere în scara de valori consacrată, în chiar potențialul național. Reîncălzind vechea disputa protocroniști versus univeraliști, s-au considerat singurii promotori ai noii modernități în cultura română, lovind în reperele identitare cu o simbolistică specifică, propunând revalorizări pe criterii morale și politice agreate de dânșii. În vizorul lor s-au aflat astfel Eminescu, Ștefan cel Mare, momentul Marii Uniri ș.a., ș.a.. Clamează că .,,deși vorbim în aceeași limbă și împărțim același spațiu, nu locuim în aceeași realitate”, numai că o bună parte din acești intelectuali influenți, indubitabil cu o vastă cultură și har scriitoricesc, ce și-au creat imaginea că dețin adevărul absolut, s-au dovedit a fi sub incidența mercenarizării, propăvăduind nihilismul, negând sau anulând mari creatori, mari făuritori de istorie, întorcând literatura, istoria, cultura în general, după canonul subiectiv instituit de ei, lovind în sentimentul national, atât de puternic susținut de state occidentale precum Franța, Germania. Sprijiniți financiar din surse interne ori externe, aceștia și-au creat o ,armată” foarte activă, despărțind societatea în două, săpând o adevărată falie între ei și cei care au încercat (timid) să aibă o altă atitudine, de afirmare a continuității în istoria și cultura română bazată pe respect față de valorile create de înaintași și nu de înlocuire a lor cu noii idoli. Reputați academicieni, universitari, cărturari, scriitori, istorici, teologi au trecut prin furcile caudine pentru a apăra valoarea de adevăr. Două instituții – Academia și Biserica – au păstrat în tot acest timp dreapta cumpănă rămânând repere solide într-o societate învrăjbită, în ciuda atacurilor foarte dure și bine instrumentate la adresa lor. Am adăuga și Universitatea, nu însă Învățământul românesc în general care, prin cei care au stat la cârma lui, a devenit un soi de experiment (minimalizând importanța istoriei, literaturii, lecturii) riscând să se transforme într-o fabrică de semidocți.

În această perioadă în care s-a atentat la sentimentul de demnitate națională determinând neîncrederea nației în puterea sa de regenerare, istoricul Ioan-Aurel Pop a apărut ca un om providential (Ioan Coja). Provenit din neam de preoți ardeleni , cu vocatie autentică de dascăl, onest și îndrăgostit iremediabil de istorie, iubind cântecul românesc popular și poezia, recitând zeci de versuri din poeți îndrăgiți (Goga, ,,sufletul Ardealului), universitarul clujean este un spirit înalt, un adevărat model pentru mii și mii de români de toate vârstele. Poliglot, cu o solidă cultură și sinceră dragoste de țară, moralitate și respect pentru adevăr, el s-a impus ca o voce plină de înțelepciune, verticalitate, curaj, luciditate, umanism.

Format el însuși sub modelul universitarului clujean David Prodan (unul dintre cei mai mari istorici ai Transilvaniei), autor și coautor a peste 70 de cărți, tratate, manuale și peste 500 de studii și articole, membru corespondent (2001) și titular al Academiei Române (2010), membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte (Paris, 1999) și al Academiei Europene de Științe și Artă (Salzburg, 2013), Doctor Honoris Causa a 15 universități din țară și din străinătate, ani în șir (din 2012) rector al Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, profesor la Departamentul de istorie medievală, premodernă și istoria artei, Ioan-Aurel Pop este respectat și iubit de studenți, de lumea academică, de conaționali.

A devenit mai cunoscut publicului larg în special după alegerea sa în înalta funcție de Președinte al Academiei Române (5 aprilie 2018), în pofida vocilor contestatare ale acelorași autoproclamați elitiști experți în a arunca cu noroi în orice personalitate care nu este încartiruită curentului lor de opinie. ,,Pentru mine, Academia Română, cea mai importantă instituție de erudiție, de consacrare, de cercetare și de creație din această țară, trebuie să reinstaureze încrederea în ea și în celelalte instituții ale statului”- afirma proaspătul ei președinte care se considera unul dintre privilegiații sorții ce pășea cu reverență pe ,,sub cupolele pe sub care au trecut Maiorescu, Barițiu, Bărnuțiu, Lapedatu, Nicolae Iorga...”

În această nouă calitate, prin desele și mult așteptatele sale ieșiri în agora, prin interviurile și emisiunile susținute în media , a clarificat și punctat cu argumente solide marile problematici care frământă societatea românească, luând atitudine și contracarând toate acele atacuri ale agenților de influență din interior și ,,prietenilor” din exterior, susținând extraordinarul potential al neamului, capacitatea de a renaște, spiritul european și vocația occidentală.

Forța sa interioară pornește de la o concepție de viață anume, de la un bun simț creștin tipic ardelenesc: ,,Fără sentimentul acesta al dialogului întru bunătate nu putem face nici dreptate și nu putem instaura nici adevărul” . O asemenea atitudine de înălțime morală și spirituală, de simplitate înțeleaptă se regăsește la mulți alți mari oameni de cultură contemporani, teologi luminați, oameni de știință reputați care nu fac însă zgomot în jurul lor precum fariseii și ipocriții ce ocupă tupeistic prim-planul societății românești.

Specialist în istoria medievală a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est, Ioan-Aurel Pop este autorul unei prestigioase opere ce se constituie în sursă istoriografică de necontestat pentru istorici din țară și de peste hotare. Pornind de la document, bazat pe studiu acribios, asiduu, în biblioteci și arhive, el publică astfel tratate și cărți fundamentale despre Istoria României (Românii și România: O scurtă istorie a românilor, 1998; Istoria ilustrată a românilor pentru tineri), despre perioada ei medievală (Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII–XVI, 1998), cu accent pe mult discutata și controversata perioadă medievală din Transilvania (Instituții medievale românești: Adunările cneziale și nobiliare din Transilvania în secolele XIV–XVI, 1991; Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, 1996; Din mâinile valahilor schismatici.Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale, secolele XIII-XIV), despre contextul european medieval (Geneza medievală a națiunilor moderne , 1998); despre origini și latinitatea poporului român (De la romani la romani. Pledoarie pentru latinitate), despre poetul national (Eminescu și Transilvania sau elogiul culturii naționale românești, 2014)ș.a. Despre acestea nu vom vorbi însă aici, din economie de spațiu, ci numai despre Omul Cetății, care se luptă pentru apărarea acesteia de ,,asediatori”.

Nu este domeniu în care istoricul stăpân pe forța cuvântului, omul de cultură, cercetătorul pasionat, să nu fi intervenit, să nu se fi pronunțat, limpezind apele, insistând asupra adevărului istoric și demascând curajos falsificatorii istoriei, combătând denaturările bine instrumentate spre a lovi în ființa intimă a neamului românesc. Ieșirile sale în forum sau în agora sunt o sărbătoare, o delectare a spiritului, constituindu-se într-o înaltă lecție de demnitate rostită pe un ton calm, firesc, echilibrat, departe de emfaza și isteriile celor obișnuiți cu atacuri perfide și denigrări la ordin. Exprimările sale elegante dar ferme au deseori valoare de aforism: ,,Școala prost făcută poate îngropa o națiune, așa cum școala temeinică și așezată asigură bunăstarea și gloria unei națiuni”. Aduce mereu argumente în sprijinul ideii că există o elită care iubește adevărul istoric, prețuiește și îmbogățește valorile naționale, distinctă în ,,amalgamul identitar-ideologic al începutului dezbaterilor canonice” (Nicolae Manolescu) , că există o Românie profundă păstrătoare de mituri fără de care o țară nu dăinuie în istorie.

Reputatul cărturar, așază la baza societății educația, manifestând un adevărat cult pentru misiunea de Învățător, care se află, în aprecierea sa, ,,la temelia educației organizate în toate societățile civilizate”. Cu o condiție însă, anume ca dascălii (,,cei buni, cei drepți, cei erudiți, cei cumpătați”) să conștientizeze că trebuie să fie modele pentru tineri (,,idolii lor de viață civilizată”). El nu fetișizează adevărul, dimpotrivă, observă detaliile care țin societatea românească în loc și caută soluții posibile. Dezaprobă lipsa unei politici coerente privind sistemul de învățământ, cultura națională (,,Școala este așezată tot mai mult la marginea societății<... >, cărturăria a ajuns ținta ironiilor”) ce a înlesnit multiplicarea în societate a celor ce reușesc prin ,,aroganță, tupeu, prefăcătorie, delațiune și nu prin educație solidă”. Ridică problema nerezolvată a manualelor, a programei școlare (,,sub pretextul modernizării, istoria a devenit o manifestare universalistă, cu aspect fals enciclopedist”).

Un alt domeniu în care se pronunță cu argumente imbatabile este cel al identității naționale, sentimentului național și conștiinței naționale, concepte atât de crunt lovite de așa-zișii ,,veghetori”, revalorizatori și modernizatori ai societății românești postdecembriste. Savantul subliniază ideea că naționalismul nu trebuie confundat cu xenofobia și șovinismul care nu sunt decât maladiile, excesele lui (,,Sentimentul naţional nu înseamnă ură faţă de alte naţiuni” , ci ,,prețuirea istoriei noastre, respectul și iubirea față de înaintași, față de jertfele lor pentru țară”).
Redefinește încă o data noțiunea de identitate națională românească, ca simțire ce ,,vine prin limbă,

credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc.” . Sintetizează aceasta într-o sintagmă cu valoare de maximă: ,,Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui” . Susține cu fermitate ideea că identitatea națională este rezultatul unui îndelungat proces istoric și se construiește prin simboluri ce definesc un popor, iar ,,Simbolurile nu se schimbă. Simbolurile sunt perene.” Istoricul acordă un rol fundamental limbii în păstrarea identității (,,limba noastră ne-a salvat ca să nu fim pulverizați de istorie” ).

Iubirea de patrie este apreciată de reputatul universitar ca fiind lucrul cel mai firesc din lume, asemănând-o cu iubirea de mama (,,Dacă ne iubim mama, atunci trebuie să ne iubim și țara, națiunea, poporul acesta, cu toate ale sale” ). Insistă asupra ideii că dragostea de patrie nu este facultativă, nu se discută, fiind esențială pentru a putea trăi demn în lume, drept care nu este admis a ne purta cu țara ,,de parcă ar fi o parte din deşertul african!”. Atrage atenția asupra responsabilității fiecărei generații de a păstra și dezvolta valorile patriei și de a nu intra în jocul periculos de denigrare a sa (,,Țara are nevoie de îngrijirea noastră în fiecare clipă” ).
Spirit european și cărturar vizionar, el radiografiază lucid societatea românească contemporană, apreciind pașii importanți făcuți spre integrare europeană, dar neignorând minusurile între care lipsa unor ,,mize naționale sau principii morale”, a luptei pentru progres. Dezavuează faptul că după 1989 ,,mulți intelectuali au considerat că e de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română” Pledează pentru demnitate națională combătând curentul susținut de acești ,,elitiști” și rostogolit în societate, de inoculare a ideii că românii sunt ,,mici şi neînsemnaţi”, ,,înapoiaţi şi corupţi”, ,,popor de neputincioși și nevolnici”, ,,de nemernici, leneși, gregari”, nemeritând ,,nici recunoaştere şi nici cinstire din partea Europei”. Apreciază cu onestitate faptul că istoria noastră nu a fost una ,,excepţională, imaculată şi plină de glorie”, dar combate tendențioasele afirmații ale celor care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din acele fonduri globalizatoare «dezinteresate». Ca urmare, și fenomenul îngrijorător produs, de autoflagelare, de a ne prezenta în lume ,,ca un neam de nimic”, de desconsiderare a țării, de a ne rușina de originea noastră, situație nemaiîntâlnită la alte popoare europene. Istoricul oferă explicații privind situația încă neașezată din România postdecembristă, arătând că ,,țara noastră nu a avut timp să temeinicească lucrurile”, n-a putut ține pasul cu Planeta ,,care s-a grăbit” și din cauză că a fost mereu sabotată din interior și din exterior. El se întreabă retoric cum de au existat replici atât de anemice în fața acelui tir neîntrerupt de după 1989 de denigrare a țării de către așa-zisa ,,elită subțire”, conform zicerii cărora românii sunt un ,,popor vegetal” ,,lovit de mituri naționaliste”, limba română e ,,bună doar pentru înjurături”, iar Eminescu e ,,cadavrul nostru din debara”. Și tot el răspunde că aceste prejudecăți, clișee și remarci pripite, impardonabile chiar dacă au îmbrăcat haina polemicii sau eseisticii cu stil cuceritor, au provocat o „dihotomie primejdioasă” știindu-se că ,,o națiune antagonizată este ușor manipulabilă” , au ,,obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință” adevărul, i-au barat drumul și au creat imaginea negativă a României. Susține că toate acele fluxuri de știri negative au demobilizat tineretul și au determinat un exod dramatic, nemaiîntâlnit în istoria țării (,,În educația noastră se spune, în general <...> că prezentul este tern, șters, imposibil de trăit aici<...>, că viitorul este complet incert”) .

Constată cu durere lipsa coeziunii națiunii române de după 1989 care este cauza adâncă a acestei situații paradoxale petrecute după obținerea libertății mult râvnite (,,nu mai suntem uniţi între noi, pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim «un aluat moale»”) . Concluzia istoricului este una categorică și anume că o națiune este invincibilă și respectată (,,o entitate puternică și demnă, greu de clintit”) numai dacă se bazează pe solidaritate, comuniune.

În viziunea sa, marea răspundere în apărarea ființei neamului revine intelectualilor, adevăratelor elite culturale și științifice care trebuie să conștientizeze și să așeze interesul național deasupra tuturor disputelor. Adevărat tribun, el cheamă aceste elite să iasă din confortabilul Turn de Fildeş al creaţiei pure și să acționeze în Cetate, fiindcă sunt responsabile pentru soarta poporului (,,Intelectualii și politicienii nu sunt «făcători» de na¬țiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor”) . Subliniază rolul foarte important al conducătorilor (,,istoria bună au făcut-o acei oameni care au avut conducători buni” ), condiționând progresul, succesul națiunii de calitatea și implicarea acestora (,,dacă vom avea conducători buni.”).

Un loc aparte în demersurile sale publice este alocat Unității naționale, Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, zi sfântă cu valoare de simbol naţional în care ,,s a statornicit România Întregită”, rezultat al dorinței legitime a românilor care au știut să se folosească de conjunctura istorică (,,Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească” ). Cheamă la apărarea sfântului ideal înfăptuit, amenințat, din nou, de pretenții absurde (,,Trăim într-o societate democratică <…>, pe care am construit-o cu greu, cu sacrificii umane și pe care trebuie s-o apărăm cu orice preț” ).

În lucrarea ,,Istoria, adevărurile românești și miturile” ia atitudine față de cei ce falsifică istoria și lovesc în miturile naționale, demantelând cu argumente solide teoriile antiromânești ale unui istoric la modă (,,dorința de câștig facil, de simpatie din partea unui public neavizat”).
Se poate afirma că nu există dispută din domeniul istoriei, culturii, pe care istoricul să nu o abordeze, redefinească, clarifice. Atinge astfel problematici controversate ce circulă încă, manipulează, fac prozeliți, definirile sale având valoare de maximă prin esențializarea exprimării gândurilor: visele autonomiste (,,amintesc triste experienţe de discriminare medievală!” ); români/ aromâni (,,greșit a se considera minoritate națională” ); moldoveni/ români ( „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre” ), Marea Unire (,,Pentru români, unirea lor politică a fost legitimă și ea nu poate fi pusă la îndoială, minimalizată sau tratată ambiguu, nici măcar la capitolul exprimare.” ); Catedrala Neamului (,,o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre¬din¬ței, forța sa, prestigiul”poporului român ); atacul la adresa Bisericii („prin atacurile la adresa Bisericii, familiei şi ţării se urmăreşte să cădem în dezunire şi să cinstim unirea noastră în dezunire” ); discreditarea instituțiilor fundamentale (,,se doreşte distrugerea edificiului naţional” „şi odată cu el şi poporul românesc, pentru că dacă îi iei încrederea în instituţiile fundamentale îi iei încrederea în el însuşi”); naţionalismul lui Eminescu (,,acuză foarte gravă, fiindcă ,,vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania” ; ,,a fi «naţionalist» în epoca lui Eminescu însemna a-ți iubi în chip nețărmurit țara şi poporul și a lupta pentru libertatea naţională” ); național/ sat global (,,Pe măsură ce se ridică „edificiul” lor globalizator, se surpă marea unitate” ); demnitate națională/ cetățean european (,,Lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de european ” ); „miracolul românesc (,,dăinuirea noastră după retragerea aureliană și după pustiirile făcute de migratori” ); țară (,,adăpostul nostru naţional care se cheamă România”), satul global („ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp.”); adevăr/ libertate (,,Am scăpat de adevărul unic de sub comunism și am dat de adevărurile controlate de astăzi”); naționalism/ globaliști (,,legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli”) ; civilizație occidentală/ cultură națională (,,prin latinitate ne-am păstrat individualitatea în «marea slavă» în care ne aflăm și ne-am legat și re-legat mereu de civilizația occidentală de unde netragem ființa și rostul” ); naționalism/ șovinism (,,Lumea de azi este una a conviețuirii, a acceptării celuilalt”); latinism/slavism (,,slavismul pretins al românilor”care sunt prin excelență un popor latin), culturi/ modele (,,nu există culturi fără modele”), manualul de istorie (,,conducerea Academiei va susține în continuare reașezarea istoriei pe un loc demn între disciplinele școlare”) ș.a.

Partizan al unei societăți morale, preocupat de soarta culturii şi societăţii românești în general, sancționează pe cei care se dezic de valorile naționale demonizând națiunea română (,,hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește!” ), pe cei care critică ostentativ țara (,,a respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”). În replică, el face elogiul limbii și culturii române, istoriei neamului, titanului culturii române (,Eminescu este valoarea absolută a culturii românești”; ,,este modelul nostru de viață”) , marilor scriitori contemporani (,,locul lui Niolae Breban este în acea stirpe aleasă de mari intelectuali care s-au simțit și se simt responsabili pentru soarta poporului lor” ), marilor făuritori de istorie (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mihail Kogălniceanu, ctitorii Marii Uniri ș.a.), marilor creatori de valori naționale.

După toate opiniile exprimate liber, argumentat și cu mult curaj, nu e de mirare că cei vizați în discursurile sale și-au aruncat armata de defăimători asupra sa numindu-l ,,bătrânelul cu aer hipiot care, an de an, suflă, obosit, în pânzele culturii românești”, apărătorul depășit al lumii naționalismului și a românismului opusă universului ,,deschiderii și al internaționalismului” (Cărtărescu) , apelative descalificante ce ,,dovedesc nu numai intoleranţă, ci şi paupertate intelectuală, spirit grobian, lipsă de educaţie şi multe altele”

În pofida ,,oastei” denigratoare, istoricul Ioan-Aurel Pop rămâne pentru posteritate o personalitate de prim rang a vremurilor noastre, demn urmaș al iluștrilor cărturari iluminiști ce au întemeiat Școala Ardeleană și al marilor făuritori ai Unirii de la 1918, un model de intelectual cu înaltă conștiință, ținută morală și demnitate națională, un temerar luminător.

(Comunicare susținută la Sesiunea de comunicări științifice ,,Românii din sud-estul Transilvaniei”, ediția a 25-a, Covasna, 26-27 sept., 2019, organizată de Centrul European Covasna-Harghita, Filială a Academiei Române)






dr.Catinca Agache     10/7/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian