Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Festivalul Enescu - Ion Marin si Orchetra Națională a Franței

În primul rând m-a surprins prezența Orchestrei Naționale a Franței, cea mai veche din țară, de optzeci de ani. Prin anii șaptezeci era încă orchestra Radioteleviziunii Franceze (ORTF) și emoția mea se explică prin faptul că, sub bagheta lui Jean Martinon formația a concertat la Timișoara, pe podiumul neîncăpător pentru ea al sălii Capitol. Eram pe atunci redactor la Studioul de radio și, fiind vorba de o orchestră a unei instituții similare, credeam că ne vor permite să transmitem concertul. Sindicatul lor n-a fost de acord, decât cu imprimarea unor porțiuni de la repetiție. Martinon a fost un dirijor extrem de impetuos, cu temperament vulcanic. În final ne-a acordat un scurt interviu din care i-am reținut tonul extrem de elegant, sobru și concis. Între timp, având în vedere cultivarea repertoriului francez, orchestra a devenit națională și emblematică pentru cultura din Hexagon. Câteva capete cărunte de orchestranți probabil au cântat și în ORTF, în înghesuiala de pe podiumul filarmonicii din Timișoara...

Nu-mi plac sălile de concert fără orga mare din fundal. Mă refer la Sala Mare a Palatului. Pe tot timpul concertului a trebuit să ne uităm la niște proiecții abstracționiste pe ecranul din spatele orchestrei. Ca în sala filarmonicii timișorene, care a fost cinematograf. Mutatul pianului a fost chiar un spectacol grotesc, odată cu mișcările instrumentiștilor care plecau sau ale altora, care rămâneau să exerseze.

La pupitrul ONF a fost un dirijor de două ori celebru; Ion Marin este fiul fostului dirijor al corului Madrigal, Marin Constantin. Actualmente conductor austriac, fost asistant al lui Claudio Abbado la Viena, Beneficiind de îndrumările lui Karajan și Carlos Kleiber, a devenit itinerant, cu cele mai importante orchestre din lume. Pentru fabuloasa sa discografie a fost nominalizat de câteva ori la premiul Grammy. O apariție plăcută, prietenoasă, care mi-a amintit oarecum de californianul de origine niponă, Kent Nagano. Același păr lung, grizonat, aceeași noblețe zâmbitoare, aceleași tactări precise și calme.
În deschidere s-a interpretat o lucrare din tinerețe a lui George Enescu, Suita nr. 1 pentru orchestră în do major op. 9, una din creațiile mai bine cunoscute de public. Orchestra s-a mulat, prin nuanțări aproape extreme, pe partitură; corzile au curs perfect pe straniul preludiu la unison, devenit celebru în timp. Proporțiile distribuirii măsurilor în acest preludiu duc la un număr ce se înscrie în secțiunea de aur în muzică (sectio aurea /phi=1,6...), asemănător lucrării lui Bartok din Muzică pentru coarde, celestă și percuție. Desfășurarea melodică, atinsă uneori de un cromatism discret, este de-o simplitate expresivă, fără armonie sau polifonie, apelând la sugestii care amintesc aria occidentală a inspirației, subordonată totodată unui spirit românesc. Surprinzător tremolloul de timpan, un tunet îndepărtat, ca background în plină secțiune a corzilor. În cele patru părți ale piesei, evoluând în crescendo, însă de o finețe și eleganță strălucitoare, se adaugă treptat contrabasul, instrumente de suflat (corni, trompete, tromboni, flaut) și harpa. În finale ambianța se tensionează brusc într-un tutti majestuos. O operă ce nu se poate numi expresionistă sau impresionistă, nici folclorică ori aderând la atonalism, politonalism, modalism. Enescu este unic, cu sine însuși.
Partea a doua a concertului a fost integral impresionistă. Ieșeanca Alexandra Dariescu este o pianistă de virtuozitate, cu studii în Regatul Unit al Marii Britanii și care a concertat în metropole prestigioase. Am identificat în interpretarea Concertului în sol major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel momente în care se întrevedea parcă stilul unui solist de virtuozitate care execută o piesă de Franz Liszt. Doar că specia piesei aparține puternicei influențe pe care jazzul american a avut-o asupra lui Ravel. Desigur, jazzul simfonic. Concertul, destul de scurt a fost compus între 1929 și 1931, așadar după ce Rhapsody in blue de Gershwin a fost deja compusă. De ce spun asta? Deoarece unele părți, mai ales cele executate de pian aduc ceva din goana sugerată în rapsodie ( Podul Brooklyn ) de compozitorul american. Asemănările sunt o impresie personală și ele mi se par existente în toată partea întâi, unde predomină duelul între ritmic și melodic. Alexandra Dariescu a susținut cu energie această adevărată competiție. Partea a doua pare o nocturnă. Combinații interesante apar acolo unde pianul este însoțit fie de oboi, clarinet și fagot, fie acolo unde doar oboiul însoțește pianul. Stări de spirit luminoase în plin întuneric, impresii și amintiri, în care pianul se mai odihnește. Dar revine goana din partea întâi, tempoul este același. Intervine în falset cras, desigur parodic, o trompetă, al cărei prestație e acoperită de corzi în registrul grav, apoi din nou trompeta ca un spiriduș, la concurs cu pianul, după care urmează un final, o rupere bruscă. N-am observat decalaje între solista noastră de talie mondială și orchestră, sincronizarea a fost perfectă.
Din păcate am făcut, la aplauze, o pauză și n-am prins piesa acordată ca bis de pianistă, acompaniată tandru de un violoncel. L-am prins însă pe Debussy de la început. Îl certam în gând pentru ideile lui din cărțulia Domnul Croche antidiletant, în care nu-l stimează deloc pe Wagner și pe muzicienii germani. Ba mai mult, nici nu se considera impresionist, nu-i plăcea asta, ceea ce e destul de amuzant.
Suita Imagini pentru orchestră (Rondes de printemps. Gigues. Iberia): nu-mi imaginez un dirijor care ar reuși să conducă fără partitură acest caleidoscop, poate că nici Gustavo Dudamel. Atât orchestra cât și Ion Marin s-au descurcat foarte bine cu acest op mult discutat la vremea sa. Partitura conține prețioase indicații ale compozitorului sau orchestratorului: „ponderat”, „expresiv”, „lăsați să vibreze”, „lejer”, „crescendo”, „puțin animat”, „rubato” etc. Impresiile din Anglia sau Spania nu sunt muzică programatică, e vorba de senzații fulgurante. Motivele scurte, celule, riff-uri apar o dată sau de câteva ori, reutilizate sub alte forme, compozitorul pare să ascundă scheletul lucrărilor sale și să se elibereze de formulele convenționale. Ritmuri dansante, o nocturnă care oscilează în suișuri și coborâri repetate. Superbe intervenții de corni, tromboni, mulți suflători parcă intră în conflict cu corzile, apare și un pianoforte, aluzie la faptul că lucrarea se dorea inițial destinată pentru două piane. Pe neașteptate cade finalul.

Acest concert nu a fost deloc unul simplu, format din trei părți atipice, în stiluri atât de diferite. Dovadă a unei cordiale frățietăți româno-franceze, ea nu ne face să uităm faptul că sarcofagul lui George Enescu se mai află la Paris.

pt Observatorul / Lucian Bureriu




Lucian Bureriu    10/5/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian