Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Pulberea de aur


„Cînd citesc scrierile unui gînditor, oricare ar fi el, simt nevoia să fiu ajutat să gîndesc, adică să gîndesc, prin el, mai bine lumea, să mă lecuiesc eventual de anumite iluzii, să trec dincolo de aparenţe, să înţeleg; cînd citesc sunt animat de dorinţa de a înţelege, iar atunci problema sincerităţii şi problema biografiei e neapărat secundă: mă poate edifica asupra intenţiilor autorului etc., dar nu mă edifică asupra felului în care mă ajută să gîndesc. Vi se pare un criteriu legitim? În al doilea rînd, se poate spune oare că lectura lui Cioran ne ajută să înţelegem mai bine, dacă nu lumea, de vreme ce evident n- o iubeşte, măcar existenţa? Oare nu aceasta e întrebarea – întrebarea prin excelenţă – pe care trebuie s- o adresăm unei cărţi?” ( Alain Finkielkraut, Itinerariile lui Cioran. Cf. Emil Cioran, Ţara mea/ Mon Pays. În româneşte de Gabriel Liiceanu. Cu un Cuvînt înainte de Simone Boué. „Humanitas”, Bucureşti, 1996, p.76).


Gruparea tinerilor intelectuali de la Criterion în frunte cu Mircea Eliade ( Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Petru Comarnescu) a fost etichetată, într-o polemică răutăcioasă, drept o „generaţie în pulbere”. Formula denigratoare îi aparţine, cum se ştie, lui Zaharia Stancu, încă de pe atunci ( cînd scria articole de „atitudine” partinică, în anii 1935- l94o) dovedindu- se harnic militant în presa de stînga, alături de cunoscutul şi prea gălăgiosul gazetar comunist Oscar Lemnaru, cel care a fabricat repede şi pe turela tancului sovietic „eliberator” prima listă neagră de scriitori români destinaţi genocidului cultural: detenţie aspră şi „canal”, dacă se aflau în viaţă şi în ţară; eliminare mînioasă şi totală din bibliotecile publice a operelor aparţinînd autorilor de toate categoriile, fie clasici, fie contemporani, ca şi ale exilaţilor de voie ori de ne-voie. Intervenţia tendenţioasă a autorului desculţilor, asociată manifest stîngii democrate şi roşii, era menită să sechestreze în folos propriu cursul normal al discuţiilor menite, iniţial, să aproximeze rolul cultural ce se cuvenea să revină tinerei generaţii în condiţiile postbelice; şi în raport cu veteranii care şi- au „încheiat” datoria în chip plenar şi glorios, odată cu înfăptuirea Unirii celei Mari.

În orice caz, retorica avîntată şi teribilistă a „generaţioniştilor” din perspectiva noului umanism şi a unui triumfalism cultural românesc, spiritul de echipă şi de elan creator începînd cu Manifestul crinului alb, cu Itinerar spiritual dar, mai ales, cu seriile de conferinţe desfăşurate la sala Dalles – Bucureşti, de către membrii grupării Criterion, au provocat serioase frisoane şi chiar seisme în cugetarea vremii, la toate nivelele de gîndire. Era o curajoasă provocare carpatică, aruncată semnificativ în spaţiul Est- Vest, ca să se ştie că existăm şi că suntem pregătiţi să ne alăturăm puterilor democratice ale lumii moderne, în cea mai bună tradiţie europeană, întăriţi după marile izbînzi din tranşee şi după refacerea graniţelor ţării şi a limbii române „ce- o vorbim”. Mircea Eliade devenise un personaj incomod: publica proză cu destine romaneşti răscolitoare, eseuri pe teme cu totul inedite, studii indianistice accesibile doar unor specialişti occidentali de valoarea lui Raffaele Pettazzonni, Giuseppe Tucci, Ananda Coomaraswamy, Gershom Scholem, Carl Schmitt.La rîndul său, Emil Cioran se făcea cunoscut cu volumele Pe culmile disperării ( premiul tinerilor scriitori români pe 1934), Cartea amăgirilor şi Schimbarea la faţă a României ( l936) şi se pregătea pentru Lacrimi şi sfinţi şi pentru o bursă la Paris ( l937); Eugen Ionescu, înainte de a deveni Ionesco, primea şi el, în l934, premiul criticii literare pentru volumul Nu, apărut la Editura „Vremea”, cu o postfaţă de Mircea Vulcănescu. Nu se putea o alegere mai potrivită pentru recomandarea tinerei generaţii prin ea însăşi. În postfaţa respectivă citim: „Pentru înţelegerea lucrării lui Eugen Ionescu, momentul acesta mi se pare capital. Căci el ne dezvăluie cealaltă parte a lucrurilor”. Prin „cealaltă parte” să înţelegem acomodarea intereselor generale ale României cu cele ale Europei civilizate, depăşirea etnicismului îngust, refacerea scării de valori, regîndirea unor principii călăuzitoare, pe termen lung, de natură istorică şi culturală. De altfel, România interbelică era ţară co-fondatoare a Societăţii Naţiunilor şi se bucura de un statut onorabil în familia de state Est-Vest, mai ales Vest.

Mircea Eliade se afla şi el în posesia unui premiu de invidiat, acela al prozei, distincţie prilejuită de publicarea romanului Maitreyi, fapt ce-l situa în imediata apropiere a marilor favoriţi ai gustului estetic şi ai momentului, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Aşadar, opinia curentă şi majoritară pleda în favoarea „generaţiei în pulbere”, care cucerea vizibil, prin fapte şi prin merite, teren în viaţa culturală a ţării, în dispreţul intereselor de grup ori ambiţiilor politice. Mărturie poate să depună unul dintre participanţii la polemicile vremii, corect şi obiectiv deocamdată, Şerban Cioculescu: „Generaţia de azi, neliniştită, efervescentă, vibrantă, exaltată are o viaţă proprie de experienţe nenumărate; nu urmăreşte artificial un echilibru factice; dimpotrivă, întîrzie cît mai mult stabilizarea, pentru ca, în final, echilibrul şi sinteza să fie rezultatul unei vieţi sufleteşti, personale şi bogate”.

O fi ajuns Criterion – ul pînă la urmă o „generaţie în pulbere”, cum şi- a dorit- o oculta externă- internă, adică spulberată, nimicită, dislocată sub presiunea întîmplărilor nefericite care s-au abătut asupra noastră în chip de diktat după diktat; dar o generaţie devenită cu vremea şi deasupra vremii, asemenea unei pulberi de aur. Este adevărat, a fost împrăştiată năprasnic ( cuvînt slav) în toate zările, fără a fi şi învinsă. Ca în parabola noutestamentară, sămînţa bună şi norocoasă a rodit pretutindeni, chiar şi împotriva a ceea ce s- a numit „teroarea istoriei”, de unde rezultă că teoria lansată de Eliade avînd, în fond, rădăcini în scrierile cronicarilor moldoveni, nu este totdeauna exactă. Mă refer, pe de o parte, la „martorii din diaspora”, adică la cărturarii români nevoiţi să părăsească ţara, luînd calea exilului la terminarea războiului. Cu unele excepţii, provenite din generaţia anterioară ( Brâncuşi, Enescu), cei mai de seamă aparţin tot grupării de la Criterion: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Lor li s - au adăugat mulţi alţii. Iată faptul decisiv ce se cuvine avut în vedere pentru a aproxima identitatea noastră, dacă nu prin fapte răsunătoare de arme, cum se obişnuieşte să fie valorizată, prin criterii europocratice, fiinţa unei naţiuni, cel puţin graţie unor personalităţi în general bine cotate în viaţa contemporană a Europei civilizate. Tezaurul spiritual lăsat de ei în folosul umanităţii nu este de neglijat. Aşa că autorii citaţi (şi nu oricare alţii) sunt în măsură să depună mărturii de ordin cultural, întărite şi prin propria lor existenţă tragică, în faţa opiniei internaţionale. Cu acelaşi optimism încordat şi dureros se pot prezenta în faţa tribunalului istoriei şi criterioniştii nevoiţi să rămînă în ţară, pradă spulberării, printre primii aflîndu- se Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt. Ei au salvat demnitatea umană în rostire românească, prin îndelungă suferinţă şi sacrificiu de sine, motiv pentru care valoarea rezistenţei lor, pilduitoare pentru multe generaţii, se judecă atît în direcţie morală cît şi ştiinţifică. Şi unii şi alţii sunt în măsură să depună mărturie, cum spuneam, în sensul fixării unor repere orientative şi de fond în înţelegerea corectă a existenţei noastre din a doua jumătate a secolului trecut. Sunt „amănunte esenţiale”, cum ar spune Mircea Eliade, avînd capacitatea să stopeze campania de calomniere a fiinţei etnice, de minimalizare, pînă la fals şi caricatură, a posibilităţilor noastre intelective de afirmare în planul muncii şi al creaţiei.

Din păcate, stînga roşie a sărit mereu la harţă, gata oricînd să abată cursul lucrurilor de la normalitatea lor. Acelaşi „desculţ” şi simbriaş al ocultei a revenit, după două decenii, cu un alt articol bătăios în „Gazeta literară” ( 20 ianuarie l955), cu titlul Pleava din căruţele duşmanului şi îndreptat împotriva „martorilor” din diaspora. Era vizat direct Mircea Eliade. În traducere: duşmanul = Europa de Vest; pleava= scrierile democratice ale apusenilor în general; căruţele = revistele româneşti din diaspora. Articolul lui Stancu începea aşa:„Vedeta publicaţiei redactată şi imprimată la Paris de Virgil Ierunca pare să fie publicistul Mircea Eliade”. Revista cu pricina era „Luceafărul” şi se afla sub îngrijirea Societăţii Scriitorilor Români din exil; dar au apărut doar două numere, tip anuar: primul în l948 ( 124 p.), al doilea în 1949 ( 80 p.). Al treilea a rămas în sertar. A fost pregătit pentru centenarul naşterii lui Eminescu, însă nu s- au găsit fonduri necesare pentru tipărire. Generalul Nicolae Rădescu, cel care oferise toată averea în sprijinul emigraţiei, dăduse faliment, iar bancherul Malaxa îşi retrăsese subvenţiile. În primul număr al „Luceafărului”, se poate citi: „Revista de faţă apare în timpul celei mai grave crize pe care a cunoscut- o neamul românesc în lunga şi dramatica lui istorie. De nenumărate ori pămînturile ei ( sic) au fost încălcate, prădate şi urgisite; adesea neamul nostru şi- a pierdut pînă şi plăpînda neatîrnare pe care izbutise s- o apere împotriva tuturor vitregiilor. Dar niciodată nu s- a încercat, ca în zilele noastre, să i se batjocorească sufletul. Niciodată nu s-a urmărit cu atîta înveninată înverşunare răsturnarea tradiţiilor noastre istorice, ponegrirea graiului, credinţelor şi culturii noastre, nimicirea spiritualităţii noastre autentice. Astăzi, în România, nici un autor clasic nu mai poate fi cetit în textul lui integral. ‹Epurarea› bibliotecilor şi a librăriilor noastre, începută cu ani în urmă, continuă cu o violenţă crescîndă. În locul lui Mihai Eminescu, Hasdeu, N. Iorga, Octavian Goga, Brătescu- Voineşti sau Liviu Rebreanu, ni se propun, în original sau în traducere, autori sovietici. Majoritatea scriitorilor români în viaţă nu mai pot publica” ( Cf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc ( l945 – 1989). Scriitori. Reviste. Instituţii. Organizaţii. Editura „Compania”, Bucureşti,2003,p.467).Toate acestea aduc asigurarea că scriitorii din exil nu beneficiau de „sacul cu bani” al capitaliştilor şi nici nu slujeau cu umilinţă interesele lor.

Mai mult decît atît, Mircea Eliade avea răspundere directoare, fiind ajutat în munca de redacţie de N.I.Herescu şi de Virgil Ierunca, înainte ca acesta din urmă să devină angajat al „Europei libere”. Istoricul religiilor, deja cunoscut pe plan internaţional ca reputat om de ştiinţă, se zbătea pe viaţă şi pe moarte în speranţa unei salvatoare „rezistenţe prin cultură”, dat fiind că tocmai atunci acţiunile armate din munţii Carpaţi eşuaseră. Erau vremuri grele pentru existenţa noastră transformată în pulbere, în interior, ca şi pentru românii din diaspora. Atît în Jurnal cît şi în scrisori ( îndeosebi către Vintilă Horia şi Brutus Coste), istoricul religiilor aminteşte adesea condiţiile sale materiale precare, greutăţile pe care le avea de întîmpinat din partea autorităţilor politice şi poliţiste de la Bucureşti. Au intervenit totdeauna pe lîngă guvernele apusene ca Eliade să nu fie acceptat în posturi academice ori universitare, să nu primească burse, ajutoare, premii, propuse în mai multe rînduri. S- au făcut demersuri să fie stopat, ca şi Blaga , de la obţinerea premiului Nobel.

Cît priveşte „Gazeta literară”, cititorul de astăzi se cuvine să afle că este vorba de varianta „românească” a publicaţiei moscovite, „Literaturnaia gazeta”, transmutată la Bucureşti ( primul număr a apărut la l8 martie 1954) cu calchierea titlului cu tot, condusă fiind de proletcultişti notorii, ca să se răspîndească şi să rodească sămînţa „virusării” politologice. Articolul program începe aşa: „Drumul ne este clar, obiectivele ne sunt vizibile: să slujim acelei literaturi care prin mijloacele artei realist socialiste are o funcţiune educativă a poporului; să slujim acelor largi mase de cititori care contribuie la clădirea temeliei socialiste a ţării noastre şi la întărirea legăturilor de pace între toate popoarele lumii”. Textul nu este semnat. Dar, ştiindu - se cine răspundea direct din partea Comitetului Central al Partidului, în scopul politizării artei şi literaturii, autorul nu putea fi decît unul dintre cei trei, ba nu, patru mari şi temuţi ideologi comunişti: Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Ion Vitner. Pe plan secund se aflau Mihai Novicov, Savin Bratu şi Vera Călin, iar Ovidiu S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Z. Ornea se pregăteau pentru succesiune glorioasă. Alături de toţi aceştia, Zaharia Stancu găsea o companie pe potrivă. De altfel, editorialul imediat următor îi aparţine şi- i poartă semnătura. Fraza concluzivă este în perfect acord cu anteriorul: „Literatura trebuie şi poate să reflecte aceste uriaşe eforturi şi izbînzile cîte au fost cîştigate şi cîte, mai ales, vor fi cîştigate. Mai mult; literatura trebuie să şi ajute. Este necesar, pentru aceasta, ca noi scriitorii să mai ieşim puţin din birouri şi dintre cărţi. Să mai cunoaştem oamenii adevăraţi. Să mai gustăm din viaţa adevărată”.

Peste cîteva numere, rolul de editorialist îi revenea lui Aurel Baranga. Viitorul dramaturg, tot în manieră activistică, se făcuse cunoscut în presă ca purtător de cuvînt al Tribunalului Poporului, instituţie criminală la vîrf cu Alexandra Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan, acesta avînd la data respectivă funcţia de redactor şef al ziarului „Scînteia”, adică „Iskra” românească, tot o calchiere kremliniană. Mai mult ca sigur, pleava era adusă direct de la Moscova, iar duşmanul se afla chiar la noi în ţară.

Rezultă că articolul de mai tîrziu, din l955, în care Stancu îl viza pe Eliade, avea o semnificaţie strategică, nu ştiinţifică ori informaţional- gazetărească. De reţinut că „Luceafărul” din exil nu mai apărea de şase ani. Dar, într- o campanie de presă cu intenţii politice, respectarea adevărului literar prezintă importanţă minoră. Asemenea atacuri se programau din timp în timp şi în funcţie de împrejurări. Se poate cita, spre exemplu, materialul suspect din revista Toladot ( în l972 : „un atac violent împotriva lui Mircea Eliade”), ca să se relanseze „legionarismul” profesorului de la Chicago; sau o cronică a lui Alonso di Nola la Fragments d’un Journal , publicată în l976, iarăşi la distanţă de două decenii: „Se conturează, ni se spune, un Eliade lipsit de luciditate critică, acea luciditate atît de febrilă şi profundă în anumite cărţi ale sale, un Eliade mărginit la accese de vagotomie, de astenii şi mizerii fizice sau prins în mrejele unor experienţe ocultiste sau ale interesului alienant pentru vis ca mod de fiinţare”. Vagotomie? A murit departe de ţară, sărac şi orb, dar, asemenea lui Cioran şi majorităţii criterioniştilor, nu a renunţat la cetăţenia română. Alonso di Nola s- a văzut nevoit, de fapt, să schimbe tactica şi stilul retoric: Mircea Eliade nu mai putea fi prezentat, mai ales cititorului străin, drept un „publicist” oarecare, cum lăsase mai înainte să se creadă Zaharia Stancu. Exilatul de la Chicago devenise de multă vreme un nume respectat în lumea ştiinţifică mondială, aşa că Alonso di Nola a găsit cu cale doar să-l minimalizeze prin caricaturizare. Nimănui nu i este interzisă o asemenea modalitate de scriere. Dar, punînd lucrurile cap la cap şi în curgerea lor istorică, se poate constata permanentizarea unui stil negativist şi reducţionist, în cele din urmă sîcîitor şi enervant, asemenea unui virus care apare pe ecranul calculatorului: porneşti într- o direcţie pe care ţi- o alegi singur după cuviinţă şi virusul îţi sare în cale, într- o formă sau alta. După „lupta de clasă”, invenţie marxist- leninistă şi bolşevică, se desfăşoară astăzi, îndeosebi asupra României, ţară în curs de recolonizare, războiul cu viruşi, tot ideologici, strecuraţi cu „amicală” duşmănie. În asemenea condiţii nu ne putem aştepta la ediţii integrale de autor şi, implicit, la conturarea portretului unei personalităţi de seamă. Asta se şi urmăreşte, să se implanteze în conştiinţa cititorului naiv, din interior ori din exterior: ce este România? O ţară apărută din neant, fără cultură, fără trecut, fără viitor. Drept urmare, ajunge o notircă prizărită a unui observator prea zelos sau fantezist, ca proiectata serie de opere să fie trecută pe linie moartă. Este şi cazul lui Eliade, Cioran, Noica.

Din „fericire”, lupta cu viruşii cunoaşte un parcurs nou în ultima vreme.Înainte de toate, prin intervenţia salutară a unor cercetători străini, mai riguroşi şi mai puţin temători faţă de bau- baul isterical- correctness. Oarecum „favorizaţi” par să fie primii doi, Eliade şi Cioran: bine cunoscuţi în străinătate, nu mai pot fi puse pe seama lor prea multe neadevăruri. S- au remarcat, în această privinţă, mulţi şi reputaţi autori: Paul Ricoeur, Mac Linscott Ricketts, Bryan Rennie, Claude- Henri Rocquet, Roberto Scagno, Richard Reschika, Fernando Savater, Douglas Allan, etc. Buni cunoscători ai culturii române şi, mai ales, devotaţi adevărului, au consacrat numeroase scrieri personalităţilor noastre din diaspora, înainte şi după căderea Cortinei de Fier. Lor li s-a alăturat şi un număr de români mai curajoşi şi decişi să aducă cercetarea la starea de normalitate: Mircea Handoca, un nume respectabil în bătălia pentru Eliade, precum şi Sorin Alexandrescu, Ioan Petru Culianu, Eugen Simion, Gheorghe Glodeanu, Corneliu Crăciun, Francisc Ion Dworschak; sau Gabriel Liiceanu, Constantin Cubleşan, Ionel Necula, Simona Modreanu, în privinţa lui Cioran. Este de reţinut neapărat participarea mai mult decît salutară a lui Gabriel Liiceanu la o dezbatere privind „obscurul trecut naţionalist” ( Alain Finkielkraut), consacrată lui Emil Cioran. Discuţia s- a purtat sub titlul Itinerariile lui Cioran (organizată de postul de radio France Culture şi transmisă la l8 noiembrie 1995 ), ca une véritable réplique la un articol cu multe elemente virusate publicat în ziarul „Le Monde”, în chip de necrolog ( ! ) la dispariţia din viaţă a singuraticului din Place de l’Odéon. Cu siguranţă, intervenţiile ferme, consistente şi bine întemeiate ale lui Gabriel Liiceanu, prezent la pomenita întîlnire de specialitate, au avut rol benefic în orientarea cercetărilor cioraniene în spirit echilibrat, nepartizanal şi în folosul tuturor. Dovadă, apariţiile editoriale din ultimul deceniu, unele dintre ele teze de doctorat la origine, despre Eliade ori despre Cioran, numeroasele studii în presa de specialitate, discuţiile mai la obiect, mai consistente.

Este adevărat, se mai aud voci intonînd melodii cu iz arhistătut: Eliade „prizonier al istoriei”; Cioran chemat în instanţă improvizată pentru ( neapărat) „l7 texte evident legionare”; Noica pus sub acuzaţia de „colaboraţionism”! Dar toate acestea nu mai sunt rostite cu mînie proletară, ci cu „îngăduinţă”, cu „înţelegere”, uneori cu intenţia de a produce impresie „bună” la nivel de stupid people. Mesajul virusat ar fi: sunt autori interesanţi Eliade, Cioran şi Noica, deşi, în anumite medii, se exagerează valoarea lor; în tinereţe s-au făcut vinovaţi, de neiertat, de convingeri politice de dreapta, moştenite pe linie etnică şi cu rădăcini în istoria îndepărtată. Ciudate concesii! Ele mai mult acuză decît explică situaţii eventual controversate şi de interes secundar în comparaţie cu valoarea autorilor în cauză, tot mai evident şi obiectiv recunoscută.

Hotărît lucru, nu se mai poate întîrzia pe o asemenea cale greşită. Cartea lui Constantin Cubleşan, Din mansarda lui Cioran ( EuroPress Group, Bucureşti, 2oo7), dacă este să cităm un exemplu, reprezintă un semn ( semnal) binevenit şi încurajator. Autorul stăruie asupra problemelor de fond care se disting, mai lesne ori mai cu dificultate, pe întinderea frămîntată a segmentului de timp interbelic. Fără radiografierea exactă a evenimentelor şi cunoaşterea la obiect, din interioritatea spaţiului românesc, nici o discuţie inteligibilă şi utilă nu este posibilă. Drama generaţiei nu trebuie căutată în ficţiunile noastre de azi. Ea decurge direct şi brutal din condiţiile momentului; are, aşadar, cauze concrete, în „atmosfera tensionată lăuntric a unei epoci de resuscitare a idealurilor existenţiale latente ale unei naţiuni mici, angrenată disperant într- o istorie universală prea mare”, cum observă Constantin Cubleşan, cu multă claritate şi în spiritul lucrurilor. Orgoliul prea mare, intenţiile peste putinţă de pus în faptă au făcut ca sacrificiile şi suferinţele să capete dimensiuni pe măsură şi în serii necurmate. Este de înţeles că atitudinea sfidătoare, intens conflictuală, de negaţie continuă şi situarea în paradox i- a aruncat pe ambiţioşii tineri români pe „culmile disperării” celei mai alarmante. Pe de altă parte, starea de permanentă nelinişte le- a transformat pe victime în eroi. Căci, de pe crestele agitate ale valurilor, românii au avut posibilitatea să vadă mai bine, chiar decît contemporanii lor cultivaţi din Vest, laturile existenţei umane în secvenţa ei postbelică, înălţimile şi abisurile mai mult fioroase decît sublime. Pentru prima oară, aş zice, biata fiinţă se apropia de sine cu cutremurare. Aproapele şi departele îşi pierduseră înţelesurile cunoscute pe terenul geografiei lingvistice. Este „uimitor, scrie Constantin Cubleşan, cît de acasă s- a aflat tot timpul” fiul protopopului din Răşinari; deşi cînd se găsea în patrie, la oraş, la munte ori la mare avea disponibilitatea să scrie fraze incredibile: „ Iubesc trecutul României cu o ură grea” ( Schimbarea la faţă a României). Sau, cu povara aceluiaşi zbucium sufletesc, după ani de însingurare: „Ţara mea: nu e o patrie, ci o suferinţă; o rană care nu se poate închide” ( Caiete, III ); ca să repete, în împrejurări asemănătoare, după dureroase meditaţii şi suferinţe: „Ura mea iubitoare şi delirantă...” ( Ţara mea). Nu par a fi semne accidentale de disperare ori figuri sentimentalizate de stil, ci expresii ale unei existenţe dramatice şi destinale, asumate cu grea răspundere. Acelaşi frison existenţial i-a unit pe toţi criterioniştii.

De neînţeles acest deneînţeles cu ajutorul instrumentelor noastre de percepţie învechite şi schematice. Lumea se cufundase iremediabil în întunericul morţii lui Dumnezeu, participa frenetic la spectacolul răsturnării valorilor şi al amestecului limbajelor. În acel moment de grea aşteptare, era nevoie de un cap limpede, fie şi de un Godot, care să vestească tuturora ce se întîmpla în casa omului, ca şi pe planetă. Dar orice voce risca să se consume în pustiu, pentru că în vreme dominau, apocaliptic şi asurzitor de zgomotos, extremele dreapta şi stînga înfruntîndu- se nimicitor, cum au şi făcut- o supraputerile pînă la integrarea monstrului. Nu aveau loc atunci simple încăierări între tineri neastîmpăraţi, în criză de creştere, între secte ori grupări paramilitare. Toate acestea par simple forme retorice ataşate pe întinderea unui organism incomensurabil şi atotputernic. Eugen Ionescu a încercat o propoziţie pentru a- şi fixa un punct provizoriu de sprijin pentru sine: „Nu pledez în favoarea unui refuz pentru refuz, dar pledez în favoarea unui refuz care îmi va permite odată să primesc numai ceea ce este selectat, cernut”; fireşte, „cernut” cu răspunderea propriei fiinţe, în acord cu exigenţele criterioniştilor care începeau să intre în legendă, nu să coboare în pulbere. Dacă ne gîndim bine, sinele autorului este acelaşi cu al generaţiei şi cu al lumii întregi, devenită „modernă” mult peste aşteptări. Celebrul Nu al autorului depăşeşte cuprinderea strict locală: a poeziilor argheziene, să spunem, cu baudelaire- ana estetică a urîtului sau a eşantioanelor selectate maliţios din scrierile lui Camil Petrescu. Este un nu vital şi universal, vizînd cu ardoare tripticul axiologic fundamental în esenţa lui originară, mito- cosmogonică.

Mai era posibilă o „întoarcere” fără îngrijorare la statutul vechilor valori care au asigurat gloria culturii clasice? Iată întrebarea întrebărilor care l- a chinuit permanent pe Emil Cioran, în diverse variante şi într- o manieră infinit mai patetică decît pe Mircea Eliade. Schimbarea la faţă a României ( 1936) trebuie citită în asociere cu Pe culmile disperării (1934), cu Tratat de descompunere ( 1949), Căderea în timp ( 1964), Demiurgul cel rău ( 1969), Despre inconvenientul de a te fi născut ( 1973), Ţara mea ( l996). Sunt titlurile capitale. Totalul ni- l arată „neschimbat” pe autor: departele- aproapele îl menţine aici, în prezent, acasă. Cînd fiul protopopului din Răşinari pleda pentru „schimbarea la faţă,” nu viza numai România ci toată fiinţa umană, ca aceasta să- şi recapete chipul de dinaintea „căderii în timp”. Din acest punct avea să-l continue, tot la modul criterionist al paradoxului, pe Mircea Eliade, privind „teroarea istoriei”. Partea morală îl interesa înainte de toate, îndeosebi după Schimbarea la faţă, şi mai puţin aventura istorică. La un autor ca Emil Cioran, care refuză să fie considerat filosof în sensul cărturăresc al cuvîntului ( a avut puterea să renunţe la un premiu prestigios ca să arate că nu aderă la tagmă; dar nu ostentativ, asemenea altora ), spaţiul şi timpul trec drept elemente de decor pentru identificarea şi plasarea fiinţei şi a propriului eu într- un colţ de grădină adamică, indiferent pe ce meridian planetei s- ar afla. În momentele de risipire în „lene” ori în reverie, colţul adamic, echivalentul lui axis mundi ( Mircea Eliade), renegat cu disperare în alte situaţii, purta denumirea ( = sensul ) de mon Pays sau coasta Boacii, cu/ fără majusculă. Nu este vorba, de fapt şi de drept, numai de „ura de sine”, ci de provocarea sinelui pe căi dintre cele mai alarmante şi incomode, pentru a- l forţa să gîndească şi să „fie” ; pentru a- l menţine agitat şi „treaz”. Contemplaţia, starea de luciditate, etc. sunt semne de lenevire, de cădere pe linia simplificatoare între da şi nu.

Nevoia de comunicare l- a pus pe Cioran să rostească şi el un categoric nu destinat să depăşească înţelesul restrictiv al simplului refuz. A început prin re-gîndirea gîndirii filosofice, prilej de alarmare şi de negaţie. Căci intelectualitatea începutului de secol XX se simţea copleşită şi obosită de avalanşa de sisteme filosofice moştenite, prea academice şi prea lipsite de freamătul viu al existenţei imediate. Unele se înfăţişau recoafate, dînd impresia de zbatere pe loc: neokantianismul, neohegelianismul, neopozitivismul. Fenomenologia husserliană cîştiga mulţi aderenţi, ca şi existenţialismul de tip heideggerian, ambele direcţii, însă, excesiv de speculative şi artificioase, sufocîndu- l pe cititor cu forme de jargon ultraelaborate, sterile. Nota în Caiete nostalgicul după coasta Boacii, delimitîndu- se de sistemele filosofice de dinaintea sa: „ Nici Hegel, nici Schopenhauer şi nici chiar Nietzsche n-au ştiut să se oprească la timp. Mania de a aprofunda, de a explica la infinit, de a nu omite nimic ne face să–i citim cu teama de a nu- i citi pînă la capăt”. Sau, în altă parte: „Nu e nimic de făcut: toţi aceşti intelectuali germani sunt marcaţi de Universitate. Criteriile lor sunt şcolăreşti. Sunt profesori pînă în adîncul sufletului. O naţie didactică. De unde ‹prostia›, ‹simbolismul› lor ridicol”. Sau, despre contemporanul său francez: „Ce mă deranjează la Sartre e că întotdeauna vrea să fie ceea ce nu este”. Gîndirea încerca să – şi deschidă căi inedite în direcţie sociologică sau spre filosofia culturii; prima părînd prea tehnicistă în intenţia de a reduce fiinţa la mecanisme şi funcţii; iar amîndouă, prea orientate spre tărîmuri exotice, cu obsesii colonialiste. Aşa că, în cele din urmă, criterioniştii cei mari au decis: să aibă cîştig de cauză moraliştii şi misticii ( Emil Cioran, Eugen Ionescu), miturile fundamentale ale omenirii „de la primitivi la Zen” ( Mircea Eliade), filosofia greacă – Platon înainte de toate – şi imaginarul poetic reprezentat de eternii şi modernii Goethe şi Eminescu ( C.Noica). În acest sens ne dă tot Cioran o precizare, în Caiete: „Îl situez pe Epicur deasupra lui Socrate. Epicur, marele eliberator”.

În înţelesul de altă ( „cealaltă”) faţă a lui nu, Emil Cioran a dorit să elaboreze o retorică proprie ilustrată prin titlurile de mai sus. Unele dintre ele, subcapitole la citatele volume, sunt de- a dreptul şocante şi lasă să se întrevadă nervurile care se întreţes spontan şi pe viu, ca formele de meditaţie să urmeze o sintaxă eliberată de canoane şi de teroarea exigenţelor academice: Schiţă de rătăcire, Urgenţa catastrofei, Gînditorul de ocazie, Acea nefastă clarviziune, Gama vidului, Itinerariul urii, Primejdiile înţelepciunii, Sfinţenia şi strîmbăturile absolutului, etc. Ni-i putem imagina pe John Locke, pe Kant, pe Poincaré sau chiar pe modernul Wittgenstein exersînd pe vreunul dintre traseele acestea de gîndire, accidentate şi difuze? Deşi cu mari costuri, Cioran nu- şi pierde în totalitate cumpătul, pentru că şi el începe cu începutul, cu celebrul nu reformulat în termeni proprii, dar asociindu-se lui Eugen Ionescu, cel din fraza de mai sus: „Nu pledez în favoarea unui refuz, pentru refuz...”. Singuraticul din Paris şi printre filosofi era convins că orice nume venerat în istorie sfîrşeşte prin a fi atins de trauma morală a „căderii în timp”, ca să ajungă sigur „un Hegel de buzunar”. Se poate spune că, în efortul său intelectual, autorul Tratatului de descompunere s- a oprit cu predilecţie asupra unor principii de bază, dar şi asupra unor categorii de termeni tehnici care pot alcătui, în cele din urmă, un microdicţionar original: amăgire, amuzament, aşteptare, buimăceală, camuflaj, cădere, credinţă, delir, dezgust, destin, dezamăgire, durere, eroare, existenţă, febră, farmec, fascinaţie, fraudă, grozăvie, hazard, haos, iluzie, ironie, lacrimă, lene, lepădare, luciditate, melancolie, mistică, monotonie, muzică, negaţie, neghiobie,nimic, obsesie, panică, păcat, plictis, revelaţie, refugiu, scepticism, tăcere, timp, verosimilitate, vid, viziune. Unii termeni vin din sistemele tradiţionale ( melancolie, viziune, verosimilitate), alţii din teologie ( păcat, lacrimă, trezire) sau din morală ( eroare, lene, neghiobie). Autorului nu-i rămîne aproape nimic decît să înscrie pe marginea acestor cuvinte propriile suferinţe întru existenţă şi cunoaştere, în fond aceleaşi cu ale generaţiei sale „căzute în istorie” şi sub „teroarea timpului”. Şi aceasta doar prin „abaterea” de la sensurile originare, încremenite.

Încă o dată, chiar şi simpla enumerare a termenilor citaţi naşte îndoiala, dacă un creator de sistem de bună tradiţie (René Descartes, de pildă, ori Im. Kant) ar fi subscris la demersul cioranian. Fără a forţa apropieri valorice, se poate aproxima că scrierile singuraticului din Place de l’Odéon aduc dovada unui demers la fel de categoric şi la fel de fără întoarcere. Asemenea oricărui autor de recunoscută valoare, ca să ni- l amintim din nou pe Constantin Cubleşan, şi în ce- l priveşte pe Emil Cioran biografia este înscrisă în operă; altfel spus, opera reprezintă „o biografie mascată”. Mai toţi criterioniştii au nutrit dorinţa să transforme propria biografie, uneori şi pe a altora, în scriere. Au fost sensibili la frămîntările veacului, încercînd ei înşişi experienţe riscante, prin verb ori ca spectatori, fapt pentru care li s- au adus acuze grave, nedrepte, exagerate, cu intenţii denigratoare şi politizante. Dar ei nu au urmărit nimic altceva, nici carieră politică, nici interese materiale, dovadă că, îndeosebi cei mari, au vieţuit în sărăcie, din milă, din ajutoare, din premii ori din cărţi şi au murit în cumplită mizerie (Cioran, Eliade, Ionescu, Noica) sau în temniţă ( Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Gheorghe I. Brătianu). „Să nu ne răzbunaţi”, a lăsat unul dintre ei o vorbă testamentară, devenită legendă. Asta nu mai înseamnă „biografie”, ci „scriere” şi suferinţă, în înţelesul celui mai ales rafinament posibil. „O carte trebuie să provoace o leziune în sufletul cititorului”, cum scrie marele nostru sceptic. Este o opinie demnă de reţinut şi, totodată, inedită privind rolul scrierii în lumea modernă. Sunt implicate aici forme de un mare dramatism existenţial, care pun la grea încercare conştiinţa secolului, năucită de teze fabricate şi de antiteze lansate în spaţiu ca nişte tiruri nimicitoare de artilerie.

În condiţiile în care scrierea este o „biografie mascată,” se cuvine ca întîmplările de viaţă trăită să ocupe un plan secundar în înţelegerea şi valorizarea fiecărui criterionist în parte. Aşa gîndeşte omul de ştiinţă atent la semnalarea cotelor de interes şi de adevăr, reale şi utile pentru toată lumea. Este şi poziţia pe care o adoptă Alain Finkielkraut, amfitrionul şi conducătorul dezbaterilor pomenite, în cadrul emisiunilor de la France Culture. Să ne reamintim: „... cînd citesc sunt animat de dorinţa de a înţelege, iar atunci problema sincerităţii şi problema biografiei e neapărat secundară”. În ce- l priveşte pe Cioran, biografismul se află revărsat în titluri ca Urgenţa catastrofei, Acea nefastă clarviziune, Sfinţenia şi strîmbăturile absolutului; sau în cuvinte cheie: dezamăgire, panică, fraudă, cădere,etc. Interesează aici, înainte de toate, decriptarea termenilor care esenţializează stări de spirit specifice vremii. Viaţa trăită a fost doar un vehicul şi un filtru. Eliade, la rîndul său, a refuzat să intre în dialog pe tema trecutului său încărcat de tensionate interogaţii: scrierea reprezintă singurul răspuns real şi demn de luat în consideraţie; dacă se dovedeşte a fi neputincioasă, dialogul explicativ, de scuză, de „autocritică” umilitoare, de vaiete, de „turnat cenuşă în cap”, nu- şi are sens.

Totuşi, biografismul îşi are rostul lui în dezbatere, o ştie toată lumea, cu condiţia să fie cunoscute datele problemei. Deceniul al patrulea din istoria noastră „recentă” este cel mai controversat dintre toate, ocultat, transfigurat în falsuri şi apocrife. Încă ne aflăm sub zodia Roller. În perioada propriu- zis comunistă, fie că ne referim la segmentul de timp Ana- Luca- Dej ori la cel următor, corespunzător succesorului direct şi recunoscut al acestora, N. Ceauşescu, deceniul al patrulea era monopolizat de activiştii de partid, în sensul că publicului îi era permis să cunoască doar o parte a „istoriei recente”, fabricată şi ea. La Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, perioada era predată de la catedră de anonimi şi culturnici ca Janeta Benditer şi Aurel Loghin, ambii cu studii de „specializare” la Moscova. De regulă, programele veneau direct de la Universitatea de partid „Ştefan Gheorghiu”, elaborate acolo de „cadre de nădejde”, cei care „ne” fac astăzi „procesul comunismului” şi ne scriu cărţi de re - orientare (?!) ideologică. Nimic nu ştim (şi nici nu se doreşte să se afle) în legătură cu extremismele de dreapta- stînga, implantate la noi, interbelic, de forţe străine şi de agenţii lor pregătiţi în interior- exterior; despre dictatura carlistă, despre teroarea psihologică exercitată în ţară, cauzată de Diktat şi Ultimatum, despre elitele intelectuale şi patriotice care se străduiau să găsească soluţii de ameliorare a situaţiei dramatice din clipa istorică dată ( fapt pentru care au plătit cu detenţie, muncă silnică, viaţă), despre adevărata poveste a lui nu.
Într- un cuvînt, atîta timp cît diversul –advers continuă să fie luat de- a valma, fără culoare, fără accent, ne lipsim cu inconştienţă de posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege adevărata istorie care ne este proprie şi pe care se cuvine să ne- o asumăm cu răspundere. Cînd va veni vremea să ne judecăm propriul trecut, după documente autentice aflate în arhive încă secretizate, nu în tradiţie rolleriană ori după „comisii” fantomă, cînd vor fi îndepărtaţi viruşii ideologici, vom cunoaşte nu doar „cealaltă” faţă a adevărului. Atunci criterioniştii „cei mari”, spulberaţi prin detenţii ori în diaspora îşi vor dezvălui, cum sunt convins, chipul autentic de generaţie eroică şi „de aur”.


N.N. :

Petru Ursache s-a născut în satul ieşean Hărpăşeşti în familia agricultorilor Gheorghe şi Maria Ursache. A urmat şcoala primară în satul Hărpăşeşti (1938-1943), Liceul Naţional din Iaşi (1945-1951) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1952-1956). A lucrat ca bibliotecar la Biblioteca judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi (1956–1958), apoi ca preparator (1958–1960), asistent (1960-1969), lector (1969–1977), conferenţiar (1977–1992) şi profesor (1992–2001) la Catedra de Literatură română şi la Catedra de Literatură comparată ale Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, unde a predat disciplinele Folclor, Estetică, Etnologie, Mitologie şi religie. A obţinut în 1971 titlul de doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti cu teza „Şezătoarea” în contextul folcloristicii[1] (elaborată sub îndrumarea prof. Mihai Pop),[2] despre revista Şezătoarea, prima revistă românească de folclor, publicată de Arthur Gorovei în anul 1892, la Fălticeni.[3] A fost conducător de doctorate în etnologie.[3] A mai predat în perioada 1992-2002 cursul de Estetică teologică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi.[3]

Petru Ursache a debutat în revista Scrisul bănăţean (1958), colaborând în cursul îndelungatei sale cariere cu articole, studii şi eseuri la revistele Cronica, Convorbiri literare, Dacia literară, Ateneu, Bucovina literară, Saeculum etc. A publicat mai multe volume de folcloristică, estetică şi etnologie, a colaborat la Tratatul de dialectologie (1984), a îngrijit peste douăzeci de antologii şi ediţii critice ale operelor lui Al. Vasiliu, M. Eliade, M. Sadoveanu, N. Crainic, Al. Dima şi M. Eminescu şi a publicat, în colab. cu Magda Ursache, antologia de poezie religioasă Duh şi slovă (2000).[4]
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iaşi. A fost recompensat cu Premiul Profesor Emeritus al Universităţii „Al.I. Cuza” (2001), Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor - Filiala Iaşi (2001, 2006), Premiul opera omnia acordat de revista „Convorbiri literare” (2001), Premiul opera omnia acordat de Biblioteca „Vasile Voiculescu”, Buzău (2001).[3]
A decedat la 7 august 2013 şi a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi.[3]




Petru Ursache     9/26/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian