Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Lia Ruse, inspirație și emoție între amintiri și prezent, în volumul de poezii "Povestea continuă"

Lia Ruse, poetă cu melancolia amintirilor preschimbată în poezie, plusează nostalgii vechi într-o carte nouă, apărută în vara aceasta la editura Trend din Pitești. Suntem încântați să avem în față acest frumos volum de poezie cu titlu premonitoriu și sper că vom mai avea multe ocazii de a întâmpina și în viitor poezia doamnei Lia Ruse.

Versuri românești revărsate în vene de argint, într-o poveste vrăjită canadiană, file de viață de aici și de dincolo de ocean, împarțite între amintire, trăire, natura și vis, sunt experiementate duios în ritmul sângelui și limbajului pur, romanesc: ”Mângâieri și alint pe-un cadran de ceas”, o miraculoasă întoarcere în timp, precum în poezia ”Nopți tandre”: ”E vară cu nopți dulci sub luna de vis,/ Stele pe sub cer și albastru și dor,/ Amintiri, cu noi,/ tot mai scot din abis /În jocul clipelor ce-aleargă ușor… /Mi-e bine-ntr-un ieri ce-aș vrea să se-ntoarcă!... /În gânduri mă las cu o sete, de ploi/ De cântec, de drag…și îngerii încearcă/ Să ne lase-n aceeași poveste, pe amândoi.../O fluturare se prinde-n anotimp/ Luminează suav și cântă tăcut,/ M-aș face umbra iubirii peste timp/ Și-n tic-tac duios m-aș întoarce-n trecut./ E vară cu nopți tandre ițite în var,/ Mângâieri și alint pe-un cadran de ceas./ Mi-e bine-ntr-un vis de secundă și.. iar/ Mă trezesc, surprinsă-n vremea ce-a rămas”.

Minunate trăiri, amintiri și frumos, cu umbre românești în tablouri de familie tulburătoare, însoțesc pașii și visele oriunde, autoarea reușind să joace pe degete timpul înainte și înapoi, sub vraja naturii înconjurătoare, cât și a credinței, precum în poezia ”De Paști”: ”Noaptea, când clopotul chema pentru-Înviere/ Lumea, primenită, se grăbea spre biserică/ Pe drumurile-mpodobite cu tăcere. /Preajma lăcaşului sfânt, devenea feerică!/ Ieşea, din altar, preotul, în noaptea divină,/ Creştineşte, ardea făclia în ritm fermecat!/ În sclipiri răsfira Lumină din Lumină /Și-n clipa sublimă spunea : CRISTOS a ÎNVIAT!/ Ascultam tăcuti, (rugaciune)..,..eram pătrunşi în acel moment,/ Privind lumina sclipind, rătăceam în visare,/ Sunetele suave se ridicau fluent/ În noaptea minunată şi îmblinzitoare… /Înconjurată de cei dragi veneam acasă/ Pe drumul înspicat de făclii tremurate /Cu sufletul înnoit ne aşezam la masă/ În veselia bucatelor mozaicate/ Mama, cu chipul bland, era strălucitoare /În camera sonoră, plină de melodie /Când vioara tatei vibra fermecătoare /Și-mi legăna copilăria-n bucurie”.

Poezia te prinde în farmecul ei, sufletul autorarei fiind atât cauză cât și efect, se deschide în amintiri, purificandu-se. Totul pare un joc, o reîntoarcere la copilarie, la anii adolescenței miraculoși, precum in ”Iarna copilăriei”: ”Ca-ntr-o ilustrată cu sănii zburând,/ Prin ceaţă, zgâriind pârtii pe vale,/ Văd, azi, prin nostalgiile domoale /Copilăria : un timp aşa de blând!/ Zilele erau lungi şi-atât de-nalte,/ Cu farmec…Apar imagini ca din fum, /Fiorii dulci, prin sânge-ncep să salte…/ Din -tot- câteva poze râd în album. /Cu bujori în obraz, veneam din omăt /Adulmecând prelung aerul tare/ Lăsând urma, ghetelor mele, îndărăt,/ Prin imensitatea (alba,) fermecătoare. /Se-mpiedicau în drumul meu, spre seară,/ Căzute de sus, cârligele de ger/ Și-n liniştea-nflorită de afară /Baletau fulgi desprinşi, tocmai din cer./ Și,..se topeau, pe mine, fulgii-n uşă/ Lăsând pe haina grea o apă sură /Și clipe dulci cu umbre jucăuşe /Vesel, picau din ornic cu măsură”.

Imaginile din poezia Liei Ruse, par atât de veridice încât refuză să se șteargă din memorie. Pendulând între trecut și prezent, timpul este maestrul ce îi gestionează existența. Multe dintre momentele surprinse în cuvinte alcătuiesc o frescă în care timpul pare că și-a rătăcit clepsidra inversând scurgerea clipelor risipite, precum în poezia dedicată lunii februarie ”Zbuciumul lunii februarie”: ”Februarie se zbate-în priviri !/ Se face gri din buclele-ncâlcite,/ Sub clipe albe gânduri adumbrite/ Și-n suflet prea mult dor c-abia respiri! /E-un timp de ger sub cerul adormit/ Cât joc mai e în vreme să nu doară/ Când vântul urlă-ntr-un vârtej pe-afară/ Și paşi nu sunt pe drumu-acoperit./ Tristă, singuratatea, se simte,/ Cu braţe lungi de cretă peste vânt, /Vălătuceşte neaua peste pământ /Și-n abur doar cafeaua ne mai minte,,,/ Din cerul căzut şi răscolit de nori /Aerul ameţeşte neaua rând pe rând,/ Iar timpul e în pendulă aşteptând Ca gerul să se-nmoaie în ninsori./ În umbra aburind-a zilei de ieri/ Când ningea atât de frumos zâmbind,/ Fulgii veneau plecând, plecau venind,/ Liniştea visa mai mult ca nicăieri”.
În jocul suav cu umbre transparente, cu acorduri şi halouri aparente de multe ori ne cautăm pe noi înșine, scopul fiecărei căutari ascunzand nevoia de iubire, de comuniune cu ceilalți, dorul de clipele noastre fericit- aurite, precum in poezia ”La Priboieni”: ”Și,..ce zile senine erau pe-atunci./ Tăcute, aurite și înalte, /Atâta freamăt se auzea în lunci /Când zefiru-ncerca frunza s-o salte!.../ Timpul luneca ușoară răcoare,/ Iar privirea, în priveliște, se pierdea…/ Mă răsfățam în fânul cu miros cald /Adulmecând prelung o simfonie/ Și arbori falnici , tot, scânteiau smarald/ Când picura lumină aurie…/ O, răsăreau în ochii mei, ca-n vise, /Luminișuri prin turnuri mânăstirești!/ În mintea mea, de-atunci, au rămas scrise /Tandre momente trăite ca-n povești/… De fusta lungă mi se prindeau ciulini/ Ciupind cu țepii verzi din bălărie./ Câte clipe dulci. cu umbre și lumini,/ Toca, râzând, vremea spre chindie!?”
Autoarea face parte din categoria acelora care reușesc să îți creeze repetat starea de visare, o stare anume, încântătoare, dar și reprezentarea fină a frumuseții unui peisaj, confirmând încă o dată faptul că poezia este espresia directa a sensibilității umane.

Mărturie sunt și aceste versuri pline de sentimente fulgurante și înduioșătoare din poezia ”Dans de petale-n primăvară”: ”Se rotesc, câlţii de salcie, alene… /Pe tărâmul bej, au apărut, azi. pete. /Lumina caldă pătrunde pe sub gene. /Să lăsăm timpul să ne îmbete!…/ Lucește soarele alergând printre nori.../ Sufletele, toate, râd întinerite… /Podoabele zilei sunt lăsate-n vise./ Și într-o beţie verde, de culoare, /Vremea-mbrăţişează câmpiile-ntinse, /Aripi de vânt flutură strălucitoare… /Desenează, simfonia,cercuri pe cer.../ Tu ce faci? Unde eşti?/ E atâta mister!/ ... Mă aştepţi răbdător ca într-o poveste…/ dansează lent prin acest aer rotit Culorile blânde în priviri mirate /Sub semnul împlinit în anotimp vrăjit /Gingaşe, florile sunt înmiresmate.”

Poeta Lia Ruse vede lumea precum un pastel duios, colorat în cuvinte. Regăsim în poezia dumneaei o aureolă ce seamănă cu dorul, cu cuvântul și chiar cu tăcerea. Universul poetic relevează preferința pentru tonurile calme, domoale, asociate – cred - cu transferul poetei într-un alt spațiu cultural, precum în frumoasa poezie ”Ia noastră”: ”Aveam – ie - din vise înalte,/ Cu râuri înflorite și,..ce halo,/ Când amintirile încep să salte!… /Atâta a rămas într-un tablou./ Cusută cu limpezite fire/ Tălmăcind modele fine și rare,/ Bunica mi-a povestit cu iubire /( de farmecul iei, cu-atâtea odoare!…/ Culoarea e prinsă in dorința ideii,/ Bucuria cântă in altița cu flori,/ Sporește mult farmecul femeii,/( marchizetul ei, fin, ce ne dă fiori ./ Mama, cu mâini de smirnă, a cusut-o./ De sărbători eram , așa,-mbrăcată,/ Fota, din fire roșii, a țesut-o /De teamă să nu fiu deocheată… /Aveam trei ani și,.. îmbrăcată frumos/ Am plecat să mă vadă și bunica,/ Mi-a rămas pantofu-ntr-un loc noroios,/ Am căzut!..dar mama m-a liniștit spunându-mi, nu-i nimica…// Pe-atunci, erau vremuri fermacate! Poveștile bunicii erau sfinte… Așa am învățat ce-nsemnătate Are/ -ia- noastră-ntre veșminte./ Sunt amintiri ce ard mereu în clipe/ Trăirile-s rămase-n ideal,/La margine de timp, să se-nfiripe.../ Îmbrăcând -ia- (romaneasca) e(ste) un gest regal!”

Rezumand suferința dezrădăcinării de țară la nostalgii declanșate de trecerea timpului, autoarea este obligată de noua experiență de viață să se reinventeze. Cu ajutorul creației, Lia Ruse se întoarce încontinu la anii tinereții și copilăriei românești, în permanenta dedublare a sufletului nevoit să se adapteze la fresca nouă de viață canadiană, fara să-și uite rădăcinile rămase înfipte adânc în țara natală, precum în poemul ”Vioara tatălui meu”: ”Îl văd pe tata, ca-ntr-o pictură regală,/Cu părul buclat. La recital eram mereu,/Mama, bunicii, rudele,/ eu și fratele meu./Ascultam fascinați, ( un recital de vis) în seara muzicală…////Interpreta o melodie? Muzică ilustră!/ Balada lui Ciprian Porumbescu/ Sub diafane scăpărări de lustră/ Se aprindea sub ritmul de arcuș/Cand tata, atingea vioara, suav,.. ca pe un pluș//Și coardele viorii, cu tonuri muzicale,/plangeau melodios, sub degetele lui ,.. vai,/Uitarea se instala în prelungitul rai./Cum ne-nfiora cu sclipiri sentimentale!/Inimile vibrau în dulce beție/Și ne curgea in suflet divina melodie”

Daca ar fi să subliniez o constantă prin care se particularizează poezia doamnei Lia Ruse, este faptul că natura și visul sunt în permanentă concurență cu timpul.
Din ciclul amintirilor, printre poemele care îmi plac cel mai mult sunt cele ce ne duc cu gândul la pastelurile lui Vasile Alexandri și George Cosbuc, dar și cele locuite de amintiri și tonuri de iubire, precum în poezia ”Aștept o toamnă”: ”Aștept o toamnă-n culori șatirate/ Să mă las să alunec în timpul dus/Și clipele-n amintiri îmbrăcate/ Să se deșire invers ca de pe-un fus. /Și-n aer să fie atâta miere/ Când suflul vântului plimbă, din când în cînd/ Frunzele schimbate în haine lejere/ Și-o doină-n caval să se audă cântând./Să privesc, iar, prin pleoapele-nchise,/ Povestea stângace si iar, să mă pătrundă,/ Ușor să-mi aducă imagini în vise/ Și-n jarul mocnit să-mi răspundă…/ Mici și gri vor fi toate secundele-atunci,/ Se vor grăbi s-ajungă odinioară, /Răsărind culorile extazului prin lunci/, Iar eu să cred că te întâlnesc ca într-o doară”.

Sunt anumite poeme care pot cartografia clar sentimentele poetei îndrăgostită romantic de natură. Admirația autoarei față de anotimpuri și frumusețea lor, locuită de umbra iubitului, par să ocupe un prim loc în preferințe, precum in ”Rondelul înserării”: ”Umbra, sub cais, chiar toată/ Este moarul înserării/ Când apusul stă-ntr-o roată/Ce se pierde-n largul zării./ O, zefirul, abia,-noată/ Printre clipele visării!/ Pe sub cais umbra toată/ Este moarul înserării../ Coboară întunecată /Noaptea!Ne lasă uitării../ Uşor luna se arată/Cu privirea-nfiorării!/ Pe sub cais umbra toată”.

Creionate cu sensibilitate și talent, ca un foșnet suav trăirile se preschimbă în cuvinte, natura le binecuvântează, înfrumusețându-le, precum în poezia ”Mirajele verii”: ”Mi te aștept, din clipă în clipă,/ cu dorul aprins /Miraculos de tandră în peisajul verde,/ La ora mea de taină,/ tu esti cel mai frumos vis!/ Fermecătoare vară, din ochi, timpul te pierde…/ Mă tot îmbăt, cu tine, din cupe de iubire /În repetate clipe spre amintirea vieții,/ Candoarea e în mine/ și printr-o presumțire/Te-am prins venind ușor, în zorii dimineții./Și ai venit! Te simt un joc de umbre și lumini/ Câte-odat-un fel de jar pe liniștea târzie Și,./ ținându-mă captivă în ochii tăi blajini/ Ai rămas ostatică în mâna care scrie./Am viața înflorită când tu ești lângă mine/ Și inima mi-e, parcă, o briză prin petale,/Zboară fiori prin sânge când povestești agale,/ Din iunie in august, basme de vrajă pline./ Scurg, clipe, clepsidrele uitate în răscruce/ Și drumurile-s obosite de prea mult umblet!/ Atâta bucurie doar, vremea ta aduce!/ Când versul stă de pază la porțile de suflet”.

Plină de nuanțe, poezia doamnei Lia Ruse știe cum să ajungă la sufletul cititorilor. Sunt amintiri ce ard mereu în clipe, trăirile-s rămase-n ideal, la margine de timp, să se-nfiripe, precum în versurile poziei ”A fost o toamnă”: ”Raze cu luciri letargice, blânde,/ Cu irizări dulci în frunzișul de jar,/ Așternea vise…și-un ritual solar,/ Cu farmec, da imagini lunecânde… /Și-n câtă vreme s-a pârguit dorul/ Înmiresmat în colorit de toamnă,/ Cu spice blânde mângâind o doamnă /Când visele clipeau timide-amorul!?/ Tot admirând simțeam căldura clipei/ Cum ușor, fin, , îmi deștepta iubirea /Și-n leagăn dulce frunzișul risipei/ Îmi alinta, fenomenal, privirea…/ Sub pleoapa blândă unde râdea focul/ O toamnă colorată și hazlie/ Se legăna duios în nostalgie /Când frunze, în delir, începeau jocul… /Pe-un timp frumos, o clipă fermecata/ Reverbera sub cupa armoniei!/ Îmi amintesc de-o toamnă parfumată/ Ce-mplinea-n fructe visul bucuriei”.

Lia Ruse scrie o poezie de contemplație, încriptată într-un fel unic de a fi. Sentimente și trăiri romantice sunt decantate din amintiri, cu pasiune înduioșătoare. Povestea vieții trăită cândva departe, în țara natală urmează să ajungă la sufletul cititorilor ajutată de nostalgia în care autoarea reușește să își redescopere esența acelor îndepărtate, frumoase, neprețuite momente, ca și cum și-ar revedea tinerețea cu toate ipostazele ei de fericire și îndrăgostire devastatoare, într-o oglindă fermecată, precum în poezia ”Vară de basm”: ”Într-o vară de basm,..//Crinii albi risipiți pe-amândoi ne-au vrăjit..// vremea se oprise-n ceas./Între noi dor crescând,../fremătând ne-am privit…/Într-o vară de basm ne-am oprit sub un tei,/Dansau clipe roșii în sângele uimit/Pe banca-mbrăcată-n galben polei./Ascultând? Nu mai știu! /Dar ceva ne-a amețit…/Ochi mirați, când pe crini,/ când pe noi, ce să spun?/Un fior aruncat din priviri ne-a unit/Într-o vară de basm, ne-a fost suflul nebun,/Inocenți, am rămas pentr- un timp jar mocnit!//...Într-o vară de basm fiori dulci am simțit,/S-au atins degete in amurg scăpărând/Și-am rămas ore întregi într-un timp amețit/Clipa se petrece-n sărutul promis”.
Dincolo de aceste versuri unde primează confesiunea sentimentală, se găsește conștiința timpului trăit, împărțit pas cu pas, literă cu literă, între poezie și realitate; este peisagismul, este visarea, este contemplatia elegiacă!
Amprentată de o intensă viață interioară, cu un fel de a trăi și de a simți profund, creația doamnei Lia Ruse definește o filozofie de viață, personală, din perspectiva unei poete romantice ce oscilează cu sensibilitate între ceea ce a fost si ceea ce ar fi putut să fie.

Timpul a trecut, dar sufletul poetei poartă încă amprenta suavă, emoționantă a tinereții. Sentimentele de iubire nu au pălit, vor rezona mereu pe o pagină de carte, povestind despre frumoasa și tulburătoarea întâlnire a celor doi îndrăgostiți ce și-au promis credință pe viață. Cuvintele ne poartă ritmat înapoi în timp pe aripi de vals, în lumea vrăjită a autoarei, până la poemul în care vă invit să îi reîntâlnim pe cei doi indrăgostiți, ca într-o oglindă miraculoasă: ”Într-o seară de bal”: ”Câtă lume ne privea!.../ Mai știi cum dansam?/În ochii lor admirativi –parcă- înfloream…/Vals de vânt am simțit și în brațe de dor/Mișcarea ne era ritmată și pasul ușor./Câtă lume ne privea! Ți-amintești și tu?/Beteala stelelor ne-a-nfășura, cu iubire…nu?/Clipele săreau din ceas!../ Nimeni nu vorbea,/Toți erau încremeniți!/ Luna ne unea /Ne-am pierdut în dans pentru întâia oară/Și eram vrăjiți de-arcușul pe vioară…/Vise tandre baletau, cochet, prin minte/ Sclipea o iubire in inimile sfinte…/Și,..spre dimineață, eu fiind regină/Te-am ales ca rege în clipa divină”.

Temele poeziei Liei Ruse sunt cele mari: Iubirea, Visul, Amintirea, Natura, Extazul. Și de aceea autoarea ne invită cu duioșie și talent la această nostalgică și emoționantă provocare, dăruindu-ne spre citire această carte-jurnal, plină de poezie și ”Superbe speranțe, /Nutrite altădată. /Acolo, În inima liceului /( unde)A fost cândva o fată… /Matricola relevă ///Că, undeva-ntr-o bancă,/ Cu ochi aprinși,/ Mai este, O umbră de elevă”, scrie Lia Ruse în poemul ”Trăite imagini” în anul 1960 și "Povestea continuă" și astăzi, în aceste momente când în încheiere aș vrea să vă citesc o ultimă poezie de bun rămas, ”Autumnală”: ”Şi,.. privesc, aşteptând,/ prin grădini, venirea ta/ Printre clipe subţiri,/ urmărindu-te fin…/ Peste dealuri, mai sus,/ lâng-o umbră de pin /Te privesc şi te iubesc,/ toamna mea!/ Amintind un trecut,/ te respir, tot umblând /Când îmi pui pe obraz /soare cald, aurit, /Când un fosnet suav /de culori s-a ivit,/ Şi-amintiri îmi brodezi/ lângă ceasu-mi cântând…/ Mă-nfior, ascultând /printre frunze arând /Nostalgia de foc, /neputând să m-abţin, /Prin natură , de-acum,/ desenându-te lin, /Pe câmpii şi prin munţi, /mâna timpului blând/. Ce vise mi-ai adus peste viaţa-mi de rând? /Ce surprize mi-ai pus/ în pocalul cu ani?/ Să le-adun răscolind /printre foi de castani, /Apoi, în amintiri să m-ascund /când şi când. /Şi lumesc şi suav /ai venit toamna mea, /Cu rugina în vii, /cu pictura la geam, /Cu iubirea în dor /ca o floare pe ram/… O,.. mi-ai prins inima în duioşia ta!”

Stimată domană, admirabila poetă, vă spun din tot sufletul: Felicitări!


Septembrie 2019 Montreal
Carmen Doreal





Carmen Doreal    9/26/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian