Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Profesorul Iuliu Morariu ( II )

În 1935, când Iuliu Morariu şi-a început cariera profesorală, România era încă bântuită de urmările crizei economice mondiale. Bucureştiului era iluminat cu gazul produs de Uzina Filaret şi pe străzi mai circulau tramvaie cu cai. Lăptari, din comunele suburbane, livrau personal produsele lactate cu docarul, pâinea şi chiflele marilor brutării Gagel şi Herdan erau aduse calde clienţilor cu furgoane anume amenajate, iar roiuri de vânzători ambulanţi vindeau cu cobiliţa la domiciliul gospodinelor zarzavaturi, peşte, iaurt şi alte produse. Curbele de sacrificiu, măsuri guvernamentale de austeritate din anii precedenţi, loviseră greu învăţământul. Multe şcoli fuseseră închise, altele au fost lăsate în paragină, iar numeroşi profesori au fost concediaţi. Cei rămaşi trebuiau să muncească suplimentar şi să predea în clase suprapopulate. Cu toate lipsurile şi dificultăţile profesorul a găsit însă răgaz şi pentru incursiuni intelectuale proprii producând contribuţii însemnate în specialităţi ştiinţifice vag înrudite. A fost însă o perioadă de căutări fiindcă nu-şi definitivase încă sfera preocupărilor sale. În 1933 publicase deja “Piuăle şi piuăritul în Valea Zăgrii” , după unii exegeţi prima lucrare serioasă de etnografie apărută în limba română. Au urmat apoi “Urme vechi în Valea Zăgrii”, conţinând rezultatele unor explorări arheologice şi studiul de etnobotanică “Despre ornamentaţia florală în Valea Zăgrii”, amândouă apărute în 1936. Ele au constituit avantgarda celor aproape 500 de lucrări publicate de-a lungul unei cariere de peste o jumătate de secol şi arătau, încă de atunci, că autorul era un om de stiinţă matur, dotat cu un fin spirit de observaţie dublat de o gândire logică. De altfel tot atunci a făcut public şi ceea ce poate fi considerat crezul său ştiinţific: “Ştiinţa nu este decât o ingenioasă interpretare a faptelor observate, puse fiind în concordanţă cu accepţiunea şi coincidenţa logicei, care pot fi răsturnate în viitor... Adevărul absolut nu există pentru noi, tot ce cunoaştem şi ştim este interpretarea inteligentă a observaţiilor noastre. Teoriile sunt numai coordonări transcendentale şi logice ale acestor observaţii subiective.” Tmpul liber îl petrecea în natură herborizând cu discernământ şi adunând plante pentru sine sau pentru schimburi cu alte colecţii din ţară şi străinătate. Vacanţele i-au permis să-şi extindă treptat aria studiată de la Capul Caliacra la munţii Maramureşului şi de la obcinele Bucovinei la Porţile de Fier, descoperind adesea specii noi. Totuşi nu şi-a neglijat activitatea pedagogică, în care strălucea, motiv pentru care a fost transferat la Liceul Gheorge Lazăr, un reputat lăcaş bucureştean de educaţie, cu obligaţia temporară de a preda simultan şi la Seminarul Pedagogic Titu Maiorescu. De asemenea a fost numit membru în mai multe comisii de absolvire (de exemplu, comisia primului bacalaureat la Liceul Institutului Român din Sofia). Remarcat datorită rezultatelor ştiinţifce, a fost cooptat de Profesorul Dimitrie Gusti la campaniile sale de vară şi în 1938, având ca bază satul Iara din Munţii Apuseni, a cercetat, în compania antropologului Iordche Făcăoaru, Valea Arieşului şi zonele adiacente. Reîntors în capitală a publicat imediat “Noi numiri populare româneşti de plante”, iar în 1939 eseul de geobotanică “Contribuţii la studiul unor asociaţii de plante ruderale”, lucrări ce prefigurau opera viitoare. Profesorul Morariu nu a posedat niciodată un mijloc personal de transport şi se deplasa pe teren cu trenul, autobusul, sau rareori cu o căruţă întâlnită întâmplător, iar în majoritatea cazurilor pe jos. În excursiile sale botanice ducea întotdeauna un herbar cu scoarţe rigide din carton gros şi foi mari de sugativă, o lupă, un metru, o busolă, un carneţel pentru notiţe şi o lopată cu coadă scurtă de tip Linnemann (modelul folosit în armată pentru săpat gropi individuale). Avea de asemenea cu el într-un rucsac ceva alimente, o sticlă cu apă şi schimburi pentru vreme rea. Marea lui colecţie de plante de peste 10.000 de exemplare, fără să mai socotim miile donate altor instituţii, a fost realizată cu pasiune şi cu acest echipament simplu, pe propria-i cheltuială de bani, timp şi energie. Munca de teren i-a atras în 1941 invitaţia la postul de preparator-conservator al herbarului Facultăţii de Silvicultură de la politehnica bucureşteană. Admis pentru un doctorat în biologie la Universitatea din Cluj (temporar refugiată la Sibiu), el reuşeşte, fără întreruperea activităţilor din învăţământ, să-şi termine teza în numai doi ani. Susţinută cu un succes strălucit în 1943, lucrarea sa a primit calificativul Magna Cum Laude. Este apoi numit succesiv lector onorific (fără plată), şef de lucrări şi asistent la Facultatea de Silvicultură de la Şcoala Politehnică din Bucureşti, iar în 1948, după mutarea acesteia la Câmpulung Moldovenesc ─ renunţând la cariera din învăţământul mediu ─ primeşte postul de profesor de botanică generală, dendrologie şi fitopatologie forestieră. Când, după cinci ani, facultatea este mutată din nou, de data aceasta la Braşov (rebotezat spre ruşinea nemului Oraşul Stalin), este numit profesor şef al catedrei de “Botanică şi zoologie forestieră”. Post păstrat până la pensionare, în anul 1970, ocazie cu care a fost numit profesor consultant şi conducător de doctorate, mai întâi la universitatea din Braşov, iar în 1973 şi la universitatea din Bucureşti. Preluând noua funcţie, profesorul a purces încă din primul moment la modernizarea disciplinei sale de bază: botanica. Considerând-o de importanţă esenţială la desluşirea şi cunoaşterea proceselor complexe ce se petrec în comunitatea vie a pădurii ca şi în fundamentarea măsurilor silvo-tehnice sau în deciziile privind exploatarea forestieră, el a militat asiduu pentru lărgirea orizontului ştiinţific al inginerilor silvici cu cunoştinţe biologice temeinice. Din acest punct de vedere catedra universitară a fost pentru profesorul Iuliu Morariu o tribună. (Va urma)





Gabriel Watermiller    4/1/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian