Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Stefan I.Sorescu - "Versuri de pe front " o istorie trăită

,,Îl revăd: înalt, cu trăsături fine, cu fața puțin
prelungă, cu ochii mici și pătrunzători; lat în
umeri, cu pasul rar, cu securea la cot când mergea
la pădure. Râdea spontan și sonor când era dispus.
În rest, zâmbea discret.
Îi reconstitui imaginea din câteva amintiri.
Om drept, ura gâlceava; se ferea de viciile
și slăbiciunile altora.”
Câteva trăsături care definesc un portret fizic și moral, așa și-l reamintește George Sorescu pe tatăl său, evocat și în puține amintiri din copilărie, în care acesta dovedește că este drept și exigent – nu îl consolează când plânge pentru că odată luase doar premiul III, considerând că nu a meritat mai mult; că înțelege rostul învățăturii – își învață copiii să scrie caligrafic și de tipar; că poate fi aspru când e nevoie să impună ascultarea, dar și preocupat de sănătatea copiilor. O întâmplare frecventă în lumea satului îl arată pe Ștefan Sorescu drept un bărbat curajos – se confruntă cu un vecin care îl acuză că i-a călcat peste loc, îl dezarmează ,,învârtindu-l în aer și punându-l sub genunchi” . Milos, i-a dat apoi drumul.
De mare interes este o cercetare a istoriei familiei în care a apărut Marin Sorescu, ,,singur printre poeți”. Informațiile ajung în timpuri străvechi. Menționat în documente încă din vremea lui Matei Basarb, neamul Soreștilor se trage din doi frați păstori, Murgu și Radu, veniți peste munți din Mărginimea Sibiului, unul stabilit în comuna vâlceană Alunu, celălalt ajungând în Bulzeștii Doljului. Din aceștia se vor desprinde mai multe familii de Sorești, așezați în zona subcarpatică a Valahiei. La a patra generație de urmași se consemnează nașterea lui Ștefan în anul 1895, ca fiu al lui Ion Cornea Sorescu, moșnean și consilier comunal, și al Mariei Ciucă, provenită dintr-un neam, pare-se, de aromâni. După șapte ani de școală, lucru rar pentru un copil de țărani, Ștefan nu încetează să se instruiască prin lecturi. Se va căsători cu Nicolina Ionescu, fiica lui George Ionescu, notar în Bulzești și Balota, la rândul lui fiu de primar. Viața familiei din Bulzești, cu o bună situație materială, se desfășoară cu urcușuri și coborâșuri, pe măsură ce se nasc cei șase copii, Nicolae, Maria, George, Alexandra, Marin și Ion. Printre ocupațiile de bun gospodar, Ștefan Sorescu face însă mereu loc poeziei. S-a consemnat în scrisorile familiei reproșul admirativ al socrului, George Ionescu: ,,...el are casa plină de copii și citește pe Eminescu”. În ramificațiile familiei s-a consemnat și o altă tangență cu înclinațiile literare, prin Elena Sorescu, o strămoașă din vremea lui Constantin Brâncoveanu, care se căsătorise cu un Stanciu Cârlova, nume legat de începuturile liricii noastre. Este explicabilă, în acest context , adeziunea lui Ștefan Sorescu la societatea ,,Prietenii științei”, care organiza la 6 martie1932, în sala Teatrului Naţional din Craiova, o întrunire cu scopul ridicării unui bust al poetului Vasile Cârlova . O scrisoare din 14 iunie 1927, care se pare că i-ar aparține lui Ștefan Sorescu, probează că el însuși se considera făcând parte dintre ,,intelectualii comunei”, capabili ,,să producă o trezire culturală între săteni.” Limbajul elevat, neologic o susține.
Pentru biografia lui Ștefan Sorescu, de cea mai mare însemnătate este participarea la Primul Război Mondial. Informațiile care au străbătut timpul sunt puține, dar relevante. George Sorescu menționează momentele în care tatăl evocă întâmplări dramatice din război: ,,În orele lui de aducere aminte, noi copii fiind, recompunea tablourile vechilor încleștări de pe fronturile sale de luptă.” Manuscrisele păstrate probează participarea la luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în cadrul Regimentului 2 Grăniceri. În semn de recunoaștere, a fost decorat cu medalia Victoria a marelui război pentru întregire. Ca și alți eroi, știuți sau neștiuți, și-a asumat în mod firesc datoria față de țară. Demobilizat, își va continua traiul alături de familie, dar și preocupările literare. Ultimele versuri semnate F. Sorescu (Fănică), aflate în carnetul de însemnări ale lui Dumitru Mitrache sunt datate ,,1930, martie, 9”. Trecerea timpului a însemnat și o evoluție în plan estetic, aceste versuri, o elegie pe tema meditației pe morminte intitulată Souveniri, depășind faza versului popular prin motivele și versificația cultă, de esență preromantică.
A decedat la 5 martie 1939.
Plecat dintre cei vii la numai 44 de ani, răpus, după ce trecuse prin grozăviile războiului, de o apendicită cronică, Ștefan I. Sorescu a lăsat în urmă șase copii. Moștenirea genetică a unor înclinații literare este evidentă. Desigur, vârful acestei dinastii artistice, Marin Sorescu, își găsește rădăcinile în dotarea poetică manifestată de tatăl său. Conștient de acest fapt, Marin Sorescu a fost cel care a avut ideea transcrierii poeziilor lui Ștefan Sorescu din perioada anilor săi de studii. El a preluat o parte din poemele scrise pe front de tatăl său participant direct la marile încleștări eroice de la Mărăști, Oituz și Mărășești. O altă parte din manuscrisele găsite în podul casei au fost strânse de George Sorescu, cel care se va preocupa de prelucrarea și publicarea lor.
Povestea manuscriselor păstrate și
ajunse la noi după 100 de ani este, la rândul
ei, tulburătoare. Se știa din memoria familiei
că Ștefan Sorescu scrisese un volum mare
de poezii. Acesta fusese predat de Nicolae,
fiul mai mare, lui Petre Răducanu,
un consătean stabilit în București, care
promisese că le publică, volumul
fiind pierdut, când soția îi arde cărțile,
temându-se de consecințele asupra soțului
care fusese în America și lucrase ca
translator în Transnistria.
Se știa, de asemenea, de alte două volume, unul ridicat de un ofițer pe front, fapt comunicat de Petre Popescu din Bulzești, iar altul rămas la Dumitru Deliu, după mărturisirea lui Dumitru Mitrache din Bulzești . De altfel, acesta din urmă a păstrat un carnet de versuri populare și de amintiri, în care Ștefan (Fănică) Sorescu notase scurte meditații și câteva versuri la trecerea dintre anii 1929 – 1930. Aflat în București pentru negustorie împreună cu un grup de consăteni , evocă nostalgic sărbătoarea Crăciunului petrecută în Bulzești, lângă familie și prieteni, pentru ca în prima zi a anului 1930, în ciuda veseliei cu care întâmpină Noul An, să se arate preocupat mai ales de teama de vremurile schimbătoare: ,,Când te crezi mai bine, atunci răul e la spate, prin urmare nu mai garantăm pe momente fericite; ele sunt deșerte.” Demnă de remarcat este, pe de o parte, deschiderea către o temă filozofică majoră, iar pe de alta, accesul la un vocabular neologic, prin care săteanul cărturar se ridică deasupra nivelului comun de pregătire. Germenii talentului literar se ivesc de îndată în descrierea horei din sat: ,,Priveam noianul de fete și flăcăi care mereu cercuiau în jurul lăutarilor.” sau în concluzia evocării, cu o trimitere spre contemplarea universului: ,,Toate-s trecătoare... toate se mișcă ca o planetă...”



Sub raportul autenticității stau cele șapte poeme redactate în vremurile aprige ale Primului Război Mondial, la care Ștefan Sorescu a participat direct. Scrise pe coli mari, cu cerneală roșie, acestea sunt redactate efectiv pe front – poetul notează ,,Compusă la Grozăști, când eram în rezervă. 1917, Noiembrie, 9” ( Visul de pe front – 1917) – sau imediat după încetarea luptelor, cu structură evident narativă, imortalizând momentele eroice la care participase, precum Inamicul în țară, care are la sfârșit nota ,,Autor: soldat Sorescu Ștefan, 1919, mai 20”, și un alt text, fără titlu, cu precizarea în final ,,1919. Aranjată de mine, soldat Sorescu Ștefan – în timpul orelor de repaos.” Cu siguranță, însăilarea versurilor avusese loc cu mult înainte, poate chiar în focul luptelor – o mărturisește dramatismul unor secvențe – anul menționat fiind cel al unei finalizări pentru așezarea în forma scrisă. Precizarea ,,aranjată” este o modalitate prin care indică și o prelucrare considerată necesară – tăieturi și modificări în manuscris probează o astfel de atitudine, proprie oricărui creator.
Rămânând ideatic și expresiv în limitele unui univers rustic, poemele lui Ștefan Sorescu sunt documente de istorie trăită împletite cu reflectarea acestora în viața și conștiința populară. De aici, notațiile de un realism zguduitor mereu punctate de sinceritatea simțirilor. Apropiat de o doină populară, poemul Jalea românului din 1917 pregătește grupajul de creații pe tema războiului: deplânge soarta țării călcată de dușmani, căci ,,Văile, câmpii mănoasă/ Nu mai văd flăcăi la coasă,/ Au murit în bătălie, / Scăpând țara de robie.” și blestemă războiul aducător de nenorociri: ,,Fire-al naibii de război/ Că de când te-ai născucit,/ Multe fete-ai văduvit/ Și case ai pustiit.” O îndepărtare de modelul folcloric, cu un vizibil strat liric, Visul de pe front – 1917 consemnează trăirile celui aflat departe de părinți, de ființa iubită, pe care îi revede în vis. Pe alocuri răzbat imagini de fior poetic, mizând pe asocierea naturalului și paralelismul construcțiilor: ,,Tristă-i ziua fără soare,/ Tristă-i noaptea fără stele...” Realizarea prozodică este dovada unui talent nativ.
Aflate fără titlu, probabil făcând parte din creații mai ample, incomplet păstrate, câteva strofe sunt mărturii ale suferințelor îndurate de soldații din tranșee, în confruntarea cu inamicul venit după pradă pe pământul românesc. Gloanțele cu care sunt așteptați devin, într-o încercare de metaforizare, ,,Mere dulci și ghintuite/ La mijloc mălai fierbinte.” (***) Dramatismul este mai accentuat în alt poem fără titlu, unde răzbate frica de moarte: ,,Când aud focuri trăgând/ Eu plec capuʾ la pământ/ Mă bag cu totu-n tranșeu/ Să scap suflețelul meu.” Scenariul luptelor tensionează relatarea: noaptea se lucrează la tranșee, în zgomotul grenadelor și lumina rachetelor; românii se confruntă cu greutăți și lipsuri: mitralierele bat ,,cu gloanțe stricate”, soldații sunt uzi de ploaie, iar armele ruginesc. Lipsiți de mâncare, caută porumbi și fructe, noaptea, prin satele pustiite. Concluzia apelează la formula populară: ,,Foaie verde matostat/ Vai de viața de soldat.” (***)

O amplă evocare – o posibilă grupare
a versurilor ar constitui peste 40 de strofe – este
Ofensiva grănicerilor de la Oituz și starea lor
în tranșeu , scrisă în urma eroicei bătălii care
a avut loc în luna octombrie 1916.
Apropiată ca stil și structură de balada
populară, creația este străbătută de lirism, căci
firul narativ este însoțit de sondări psihologice.
Perspectiva este una subiectivă, a persoanei
I plural, semn al asumării unui destin colectiv.
Cadrul epic este notat cu rigurozitate:
,,Când plecarăm din Onești/ Cu regimentul întreg...”
În așteptarea confruntării cu dușmanul, oștenii se odihnesc, iar noaptea visează ,,Fum cu sânge-amestecat”, premoniție a uriașei confruntări. Un intermezzo liric blestemă soarta flăcăului care trebuie să moară ,,de gloanțe-mpușcat”, dar firul epic este reînnodat: ,,Foaie verde de trei mure/ Am mers noaptea prin pădure/ Sus, munții Cașinului/ În contra dușmanului.” Relatarea evenimentului se face amănunțit – ostașii urcă cu greu pantele, bătuți de tunuri și mitraliere, dimineața încep lupte crâncene, iar soldații sunt îndemnați să-și apere țara fără frică de moarte, de colonelul Cantacuzino. Pierderile sunt uriașe – ,,Câmpul de sânge umplea”, flăcăii tineri cad, răniții sunt duși la spital, iar cei rămași, după ce își refac efectivele și își întăresc pozițiile, se luptă cu dârzenie la Oituz, ,,nemâncați/ Neodihniți și-nsetați”. Finalul stabilește contactul cu cititorul, pe care dorește să-l încredințeze de adevărul celor relatate: ,,Că chiar acolo am stat/ Și pe toate le-am răbdat!”
O altă cronică a războiului este poemul intitulat Inamicul în țară, semnat ,,soldat Sorescu Ștefan, 1919, mai 20”. Perspectiva este acum mai amplă, cuprinzând mai întâi considerații despre nedreptatea războiului, despre suferințele îndurate de popor sub ocupația dușmanilor, ,,Jafuri și bătăi de joc/ Parc-a pus Dumnezeu foc”. Rezistența românilor îi oprește însă la Siret, unde se încing lupte mari. Dialogul cu cititorul continuă: ,,Acum ce s-a petrecut/ Vă puteți închipui,/ Că e-anevoie de-a scri.” Este descrisă lupta de la Mărășești, când românii luptă ,,disperați/ Când desculți, când dezbrăcați/ Ca niște zăvozi turbați”, dar se imaginează și un dialog în care Mackensen se plânge împăratului că nu se mai poate împotrivi rezistenței românilor, propunând un armistițiu cu condiții umilitoare. Evoluția războiului este însă alta, căci cotropitorii sunt nevoiți să fugă, ,,Parc-ar fi fost blestemați/ De soarta românului/ Fiind străin în țara lui.” Sunt elogiate și trupele franceze care aduc libertate țării, astfel încât ,,Toată lumea-nveselea,/ Tricolorul se-nălța.” Finalul poemului sărbătorește împlinirea idealului întregirii la 1 decembrie 1918: ,,România s-a mărit!”
Atingând mai puțin latura subiectivă, poemul se constituie într-o succesiune de secvențe narative, cu imagini vizuale, auditive și dinamice, nu lipsite de dramatism, într-o evoluție bine gradată, care este capabilă să stârnească interesul cititorului.
Simțind nevoia unor lămuriri pentru sine și
pentru alții, oșteanul-poet imaginează și un dialog sub
titlul Întrebări și Răspunsuri, în care își provoacă
dușmanul să explice mobilurile războaielor de cotropire:
,,Voi n-ați avut de mâncat/ Ori Dumnezeu v-a îndemnat?”
Când acesta își clamează dreptul la stăpânirea Sibiului,
simbol al Ardealului întreg, este contracarat cu afirmarea
dreptului ,,de secole întregi” pe care îl au românii, drept
pe care sunt îndemnați să și-l ia ,,cu sabia”. Găsim aici
justificarea luptei îndârjite a românilor, dar și reflectarea
unei înțelegeri adânci a istoriei.
Valoarea documentară a poeziilor lui Ștefan
Sorescu este consolidată prin nota de autenticitate care
derivă din sinceritatea trăirilor. Originalitatea constă în
modalitatea de atingere a esențelor, de fixare în tablouri
vii a istoriei la a cărei facere a participat, căci adevărul celor afirmate de George Sorescu rămâne: ,,Poetul și-a scris poemele cu arma în mână, în pauze scurte, în momente de refacere, alteori, după încheierea marilor evenimente, când emoțiile erau încă vii.” Păstrată în timp, amintirea acestuia se regăsește și în următoarea generație, prin fiul lui George Sorescu, Radu, și el ales de muze, care, într-un poem dedicat lui Marin Sorescu, În Agora, de vrei, evocă figura bunicului, luptător și poet: ,,Prin frig și lipsuri multe, sub gloanțe în tranșee/ El versuri despre lupte și țară izvodea.”






Ada Stuparu     10/1/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian