Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002









 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Cui protest, Völkerball Catalonia?

„Din toate punctele de vedere, catalanul e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător, nici martir. Dragostea sa cea mai stabilă este cea pentru libertate. (...) Esenţa sufletului catalan: libertatea.” Aşa își descria poporul, în anul 1904, în eseul său „Alma catalana”, poetul Joan Maragall, părintele poeziei catalane moderne.

Cuvintele lui îmi vin în minte ori de câte ori aflu noutăți despre evenimentele care se succed cu rapiditate în Catalonia. „Libertate” e din nou lozincă, iar nouă, românilor, ne trezește amintiri din Bucureștii anului 1989. La Barcelona, evenimentele se succed în ritm alert, zvonurile circulă, deformând uneori realitatea, emoțiile fierb, masele se precipită. Nimic nu arde incandescent; focul e mocnit, dar continuu. Se respectă programul de muncă, nu se luptă fizic, nu se devastează bunurile publice. Barcelona continuă să fie un oraș normal, mânia destructivă neintrând în joc.

„Joc” zic cu bună știință, pentru că, până la acest moment, întreaga mișcare de trupe seamănă mai mult cu un joc decât cu o agitație vrăjmașă. Ca o minge care trece dintr-o jumătate de teren în cealaltă, sar deciziile politicienilor, nimerind sau ratând „jucătorii”. În copilărie, numeam sportul acesta Völkerball, ceva care se traduce prin „mingea popoarelor”. Cu deosebirea că, în cazul catalanilor, mingea nu mai este instrumentul de selecționare a coechipierilor, ci a devenit poporul însuși, care se pasează dintr-un colț în altul.

Nici protestatarii, nici diriguitorii de la Madrid nu sunt violenți, dar sunt dârji. Toți exersează, răbdători, o curioasă tatonare. Atunci când, totuși, iau o decizie, parcă nici unora nici altora nu le vine să creadă că propria Constituție îi forțează să acționeze așa. Atenție, e vorba de unul și același act oficial, semnat cândva de reprezentanți ambelor părți! Dar să nu ne amăgim prea tare cu aparențele drăgăstoase!

„Pe-aici e plin de turiști, mai ales germani”, îmi comunica în noiembrie un cuplu de prieteni care se plimba liniștit pe Rambla. „Nu știm pe unde-or fi demonstranții, că avem liniște și pace. Probabil îi vedem diseară, în fața Parlamentului”. Voiaje motivate de voyeurism politic, să fie acesta trendul turistic în viitor? Am trăit oare s-o vedem și pe asta? Îmi imaginez deja panglica de pe ecran la știrile de ultimă oră: ”demonstrațiile stradale atrag curioși de pe întregul Mapamond!”
Nu demult, într-o latură a Parlamentului se adusese - doar Dumnezeu știe de ce! - un pian la care un pianist se producea, în timp ce perechile dansau sub cerul liber valsuri, samba și tango. Păi să nu te miri? Mirabilă a fost, în prag de referendum autumnal, și etalarea unor clase-ntregi de elevi pe străzile Barcelonei, aliniați cuminți, cu stegulețe, ca la defilările noastre de 23 August.

„Cui prodest?” se-ntrebau cândva latinii, dar eu aș modifica dictonul cu o singură literă, transformându-l în Cui protest. Așa se vor fi întrebat și bieții copilași, ce caută ei acolo, pendulând între ce vrea mămica și tăticu și ce zice tanti învățătoarea. Sper totuși că i-au scos doar la plimbare, să vadă și să-și amintească mai târziu, cum a fost cu, hm, cum a fost ... până la urmă ce? Păi nu știm încă, dar vom vedea.
Măcar puii de catalani scapă neatinși, nu ca prichindeii de la Alba Iulia, care se pare că au încasat o strașnică poceală pe Câmpia Libertății, la 1918, ca să nu cumva să uite de Marea Unire. Ei da, noi românii sărbătorim anul acesta Unirea Principatelor. Dar oare catalanii ce vor serba? Opusul, „dez-unirea”? Vom vedea.

Eu una mă predau din start și spun, din capul locului, că nici nu mă gândesc să iau partea unuia sau altuia sau să zugrăvesc fidel mersul lucrurilor. Las acest lucru în mâinile pricepute ale cronicarior și reporterilor. Ce pot și doresc însă să fac este să vă pun la dispoziție observațiile din viața de zi cu zi a locuitorilor Spaniei, buimăciți și surprinși ei înșiși de întorsura neașteptată pe care a luat-o viața lor, depășindu-i pe alocuri.
De-ar fi dreptatea o sârmă, cum n-aș mai îndrepta-o eu?! Din păcate însă ne aflăm cu toții în situația proverbialului judecător, tentat să dea dreptate atât pârâtului, cât și păgubitului, care, atunci când procurorul îl imploră să ia o decizie în favoarea doar uneia dintre părți, nu poate decât...să-i dea și procurorului dreptate.

Dar nu despre dreptate e vorba aici. Dreptatea se face cu mintea. Ori noi cu inima avem acum de luptat. Ca mai toți spectatorii acestei bizare agitații, întindem antenele, încercând să ne formăm o părere proprie și să ocolim manipularea. Aici intervine lecția învățată acasă, cea a revoluției furate, pe care încă o mai avem proaspătă în memorie.
Speriată de amploarea isteriei generalizate, o Doamnă româncă, Profesoară din Tarragona, îmi scrie într-un mișcător mesaj că nu mai scapă de obsesia manipulărilor politice postdecembriste din România și că i se pare că retrăiește totul, la fel de devastator, ajungând să nu-și mai dorească decât normalitate, în pace și în liniște, indiferent de rezultat.
Purtați de dinamica grupului, crezând că forțele li se însutesc, oamenii se lipsesc de fapt de posibilitatea de a acționa din proprie inițiativă. Beția subordonării unui „țel unic” o cunoaștem și noi. Nu mai insist asupra trecuturilor noastre suprapuse...

Pe 21. decembrie, s-au îndreptat din nou spre urne și au avut, ca noi în 1989, un ajun de Crăciun furtunos. Ce concidență stranie! Dar, contrar așteptărilor, situația Cataloniei continuă să evolueze pașnic, neconvențional. Bruscă a fost doar ascuțirea din nimic a veșnicei probleme a separării, un lait-motiv latent, cu care societatea spaniolă trăia demult în bună pace. Fondul conflictului a virat așadar brusc de la stadiul de amânat la cel de stringent. La fel de surprinzătoare este însă și forma conflictului, blândă și exaltată, grefată pe o stare de veselie generalizată, ca o transă în mase, cum se mai produce pe la mega-întâlnirile religioase, să zicem cu Papa.

Ați ghicit, despre credință e vorba aici, nu despre despre dovezi, tratative, alianțe, strategii, realism, fezabilitate, planuri. Fizionomiile demonstanților nu emană preocupare, ci încredere neștirbită în dreptatea cauzei lor. Și emană asta atât cei care demonstrează pentru, cât și cei care sunt împotriva separării!
Peste tot vezi ochi de oameni care cred, nu cercetează. În context îmi răsare brusc în minte un slogan auzit altădată: „noi muncim, nu gândim”. L-au strigat cândva oameni care se credeau „de bine”, la fel de convinși că ei s-ar afla de partea „bunilor”. Și da, fiindcă veni vorba de muncă, poate că nu e o întâmplare că tocmai ea ocupă locul secund în inima catalanilor, imediat după venerata libertate. „Sunt harnici şi încrezători, nu contemplativi”, cum scria cândva același Joan Maragall.

Catalanii, euforizați de un ideal, evident mult mai complicat de pus în practică decât își închipuieseră, se plimbă relaxați, înveliți în steaguri, exprimându-și credința în viitorul luminos. O studentă euforică declară reporterului spaniol că ea nu crede că separarea ar dăuna bunăstării lor. Ei bine, dacă ea nu crede, ce poți să-i faci? Degeaba scrie clar, chiar în ziarul lor, al catalanilor, ”La Vanguardia”, că „economia locală are nevoie de un climat de încredere, după ce exodul firmelor fruntașe i-a dat o lovitură fatală (...) Retragerea celor mai puternice 62 de firme din Catalonia îi costă pe catalani 11,54 miliarde de Euro.” Dar studenta nu crede. De neînțeles.

„Le place să pătrundă sensul până la punctul la care înţeleg totul exact, dar tot ce e de neînţeles îi tulbură: nu sunt ambiţioşi în a cuprinde absolutul. Obişnuiesc să râdă de tot ce nu pricep.” Şi tot el continuă: „Catalanul îşi simte inima, dar nu-i percepe greutatea.” Oh da, sunt sigură că inima râzândă a acelei tinere intervievate era curată și ușoară...
Dar și protestul anti-protest îmbracă uneori forme absurde. Bunăoară, revoltați de pretențiile de „asupriți” și „ jefuiți” ale catalanilor, andaluzii refuză să mai consume vestitele vinuri spumante care provin din Catalonia (Freixenet, Ana de Codorniu, Rigol șamdp.). Dar ajung să sufere tot ei, pentru că întreaga industrie producătoare de dopuri de plută este acasă la ea în Andaluzia. Tot ei se-ntreabă, jigniți, cu ce e mai bun Dalí al catalanilor decât andaluzul Picasso. Sunt doar două din numeroasele exemple de întrepătrundere intimă a zonelor Spaniei, o dovadă în plus că nu se pot separa provinciile așa de ușor, cu barda.

Mentalitatea catalanilor e unică în felul ei. Îmi amintesc de vorbele unei foste colege de birou, franțuzoaică din Pirinei, crescută deci într-un sat catalan, dar aflat de partea franceză a graniței. Nu-i plăcea deloc când o tachinam pe tema aceasta. Își critica neamul, susținând cu tărie că ar fi conservator și încăpățânat. Fiind ea însăși o catalană, își apăra teoria cu evidentă... convingere încăpățânată. Q.E.D.
Se știe că liantul catalanilor e tenacitatea. Voinţa, încrederea și curajul, urmărite sistematic, la unison, cu o concentrare dârză, le conferă forța. Prin autodepășire, solidaritate şi integrarea tuturor membrilor într-o matrice culturală unitară, ei avansează necontenit, ca un monolit. La loc de cinste sunt forţa şi curajul, dublate de seriozitate şi echilibru. Ideea centrală a doctrinei catalane este că numai împreună se poate răzbi. Atunci cum de, în ce privește separarea de Spania, nu sunt toți de aceeași părere? Nu mai vor să răzbească împreună? Ce furtună trebuie să fi bântuit prin mijlocul lor, dacă a reușit să-i despartă tocmai într-o chestiune atât de majoră pentru ei toți?

Trăitori în zona de contact dintre Pirinei şi Marea Mediterană, catalanii împrumută de la cele două forme de relief atât uscăciunea caracteristică pietrei, cât şi claritatea specifică apei. „Nu ştiu nici să slujească, nici să comande pentru că, graţie triumfului muncii directe, se simt egali; fiecare se simte liber, considerându-i liberi şi pe ceilalţi, mândru de libertatea sa. Atât de încântaţi sunt de libertatea lor încât le repugnă ideea de a o ceda, de a renunţa la o parte din ea în favoarea unei organizări sociale superioare. Fiindu-şi suficienţi, nu simt nevoia ei. Sunt cu atât mai sociabili, cu cât se simt mai puţin încorsetaţi de regulile convieţuirii. În fiecare catalan zace un anarhist”, scria Joan Maragall.
Superb, emoţionant şi, în acelaşi timp, surprinzător de dur, aproape grosolan ne apare acest portret literar al catalanilor. Nici nu se putea altfel, din moment ce autorul însuşi a fost plămădit din acelaşi aluat contradictoriu!
Se fac adesea pe nedrept confuzii între catalanism şi naţionalism catalan. Primul este un curent de gândire născut în secolul al XIX-lea, din spirit renascentist, orientat spre valorificarea tradiţiilor istorice şi recuperarea unicităţii limbii şi obiceiurilor catalane. Al doilea este o mişcare politică angajată, uneori cu tendinţe extremiste. Cu alte cuvinte, toţi naţionaliştii catalani sunt catalanişti, dar nu toţi catalaniştii sunt şi naţionalişti.

Pentru încheiere, un ultim citat, de data aceasta din Salvador Dalí:
„Familia catalană este paranoică, adică nutrește permanent fantezii, dar, în același timp, are o abordare sistematică iar simțul realității și-l subordonează voinței de a atinge acea stare de nebunie controlată. Nimic nu poate stăvili voința noastră, simțul realității servindu-ne doar pentru a-i conferi mai multă greutate.”
Așa grăit-a geniul care-a pictat ceasuri topindu-se, scurgătoare precum timpul catalanilor, ce se strecoară printre degete, grăbit. Firește că trebuie să-i dăm dreptate lui Dalí, dar uneori și un geniu se poate înșela. Chiar dacă, întămplător, este unul catalan.


Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania, aprilie 2018





Gabriela Căluțiu Sonnenberg    4/3/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian